"Marea conspiraţie" împotriva armatei şi a generalului Chiriţă

Citesc, pe forumuri, după trecerea în rezervă şi arestarea celor doi generali de la M.Ap.N. - Chiriţă şi Marian - tot soiul de intervenţii care justifică, într-un fel sau altul, "marea conspiraţie" împotriva armatei, a imaginii ei, un fel anume de a pune cu botul pe labe o instituţie atât de credibilă - vezi sondajele alea mereu invocate - încât, în cele din urmă, am convingerea că până şi viitoarea mea descindere pentru nevoi specifice la toaletă nu este altceva decât o perfidă manipulare şi o conspiraţie: dacă anume am fost împins să mănânc, la patiseria din colţ, prin tehnica flăcării violete, vreo merdenea cu rol purgativ, astfel încât să fiu indisponibil atunci când m-a sunat un nevinovat pe care conspiraţioniştii vroiau să-l îndepărteze de mine?

Adevărul este că, dincolo de onorabilitatea indiscutabilă a stelelor de general, care există până la proba contrară, pentru mine, unul, contează faptele. Conspiraţie sau nu, un general care îşi freacă buzunarele cu bani daţi pe sub mână în schimbul unor subiecte care asigură intrarea într-o instituţie militară de învăţământ şi care este şi bine amplasat în mijlocul unei adevărate reţele create şi unse întru impostură nu este altceva decât un borfaş oarecare. Stelele de general sunt o garanţie a onorabilităţii, dar obţinerea lor ar trebui să fie condiţionată de o minima moralia. Este de întrebat cum a ajuns Chiriţă să capete două stele pe umăr - ca şi în cazul celuilalt -, dar este o întrebare la care nu o să încerc să caut răspunsul aici. O las pentru mai târziu, pentru cărţile de analiză istorică a epocii trăite. Dar întrebarea în sine ar trebui să ne bântuie pe toţi, fiindcă Mihai Chiriţă nu a fost ales în poziţia ocupată printr-un scrutin, ci a fost numit. Ceea ce implică o anume responsabilitate extinsă.

Dar aduc aici propria mărturie. În conflict administrativ fiind cu un fost şef, subordonatul lui Chiriţă, a cărui incompetenţă profesională evidentă am denunţat-o într-o publicaţie de specialitate, generalul Chiriţă mi-a zâmbit şmechereşte, în biroul lui, când mi se aducea la cunoştinţă raportul comisiei de el numită (care, de fapt, spre ruşinea ei, nu făcuse nicio investigaţie reală pentru a lămuri motivele disputei mele cu acel şef, acoperindu-se astfel de ridicol, în condiţiile în care soţia lui Chiriţă era angajata şi subordonata celui cu care mă aflam în litigiu!!), spunându-mi că "mai bine ne dădeam un cap în gură", eu şi acel şef, rezolvându-ne conflictul, decât să-l "umplem" pe el de rapoarte (după ce îmi explicase, cu subînţeles, că ar fi trebuit să trec pe la el înainte de a "tulbura apele" cu rapoartele mele!). Chiriţă era, atunci, şeful Doctrinei şi Instrucţiei! Penibil este doar un eufemism care ar putea descrie, deocamdată, comportamentul acestui personaj aflat într-o asemenea poziţie importantă.
Nu pot spune că am fost bucuros la aflarea veştii arestării lui Chiriţă. Pentru mine, era, într-un fel, o confirmare a ceea ce eu intuisem în vremea nefericitelor mele raporturi directe cu el. M-a mâhnit însă nespus felul în care o culpă individuală - ruşinoasă - era aruncată acum asupra unei întregi instituţii care nu merita această palmă. Opinia publică discută, din cauza unor astfel de nefaste personaje, oarecum la grămadă. Iar Armata, ca instituţie, nu merită asta. Fiindcă este mai presus de noi, cei care, temporar, slujim în uniformă.

Mărturia mea este o formă de eliberare şi, într-un fel, de (re)asigurare. Nu, nu suntem la fel, chiar dacă facem parte din aceeaşi instituţie şi purtăm aceeaşi haină kaki. Nu m-am simţit deloc reprezentat de oameni precum Chiriţă, nici când era în activitate şi nici acum. Însă, prin natura meseriei, am cunoscut mulţi oameni în uniformă şi acesta este motivul pentru care sunt încrezător în ziua de mâine şi în destinul acestei instituţii.

Fracturi

Am văzut „Medalia de onoare”, filmul lui Călin Peter Netzer, mai degrabă împins de aprecierile multora dintre cei care au trecut pragul cinematografelor reuşind să se entuziasmeze mulţumitor încât să mă convingă să fac, la rândul meu, acelaşi pas.
Scenariul inteligent, al lui Tudor Voican, are însă „fracturi” care au reuşit să mă convingă, în cele din urmă, că ideea, deşi interesantă şi bine conturată în aparenţă – un veteran de război primeşte o medalie de onoare pe care, apoi, trebuie să o restituie – sfârşeşte în clişee care se vor amuzante şi succesiuni de evenimente neverosimile.
Este salvator jocul magistral al lui Victor Rebengiuc, al lui Ion Lucian şi chiar al lui Radu Beligan (cu o scenă de forţă, deşi modestă în economia scenariului), dar mi-a fost cu neputinţă să înţeleg cum poate o femeie, care nu vorbeşte vreme de şase ani cu soţul ei, să înceapă, dintr-o dată, să-şi reconsidere atitudinea (fără un incident declanşator puternic, întocmai ca acela care, probabil, i-a produs refuzul de a mai dialoga cu partenerul conjugal), după cum tot atât de greu de acceptat sunt scenele caricaturale care construiesc interacţiunea veteranului Ion I. Ion (Victor Rebengiuc) cu o isterică (gravidă) de la registratura Ministerului Apărării Naţionale, dar şi relaţiile „amestecate” dintre liderul Asociaţiei Veteranilor şi secretara sa, tuşe mult prea groase, anume făcute să forţeze cu tot dinadinsul râsul spectatorilor.
Scena din final este una memorabilă şi merită cu prisosinţă elogiată. Felul în care se privesc tatăl şi fiul (veteranul Ion I. Ion – Victor Rebengiuc – şi Cornel, interpretat de Mimi Brănescu), în gălăgia mesei de familie, animată de subiecte banale, subliniază cu ingeniozitate drama eroului principal şi un conflict între generaţii care se pliază perfect pe istoria României recente.
Sunt şi greşeli sau erori de plasare în timp, care, în SUA mai ales, sunt vânate cu pasiune de împătimiţii celei de a şaptea arte. Semnalez şi eu aici câteva, pentru amatorii de astfel de descoperiri: deşi scenariul ne trimite în decembrie 1995, ni se înfăţişează Monumentul Infanteriei din Bulevardul Kiseleff (inaugurat însă în anul 2000), veteranul Ion I. Ion trece, la un moment dat, prin faţa Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” (cum se citeşte în dreapta intrării principale), deşi, în 1995, aceeaşi instituţie se numea Academia de Înalte Studii Militare, după cum liderul veteranilor de război, interpretat de Ion Lucian, propune o intervenţie la Televiziunea Română pentru un mesaj în cadrul emisiunii militare de televiziune pe care o numeşte „Pro memoria”, în loc de „Pro patria”.
„Medalia de onoare” mi se pare un film făcut din cristale autentice şi resturi de geamuri sparte.

Bravo, dom' Stoenescu! Felicitări!

O ştire m-a umplut de uimire. Alex Mihai Stoenescu, specializat în tot soiul de lovituri de stat şi detalii conspiraţioniste numai de el ştiute despre Revoluţia din Decembrie 1989, este dovedit acum a fi fost informator plătit al Securităţii (vezi aici), cu peste 70 de note informative, pentru unele fiind stipendiat cumsecade de Securitate.
M-a amuzat "vigilenţa revoluţionară" a lui Stoenescu, la 12 aprilie 1984, când, aflat prin Piaţa Amzei, a identificat "cu mândrie patriotică" un individ "periculos" pentru stabilitatea regimului comunist în încercarea lui de a fotografia o coadă cinstită la nişte produse alimentare devenite tot mai exotice prin galantarele goale, fotografiile urmând să fie oferite postului de radio "Europa liberă". Aşa credeau domnul Stoenescu şi cei de la Securitate care îl vor fi anchetat pe bietul nefericit. Iată cum distinsul domn Stoenescu făcea "relaţii publice" pentru regimul comunist, încă înainte ca ele să fie "inventate" în regimul democratic pe care avea să-l slujească tot cu osârdie şi după 1989, fiind, o vreme, chiar purtător de cuvânt al Ministerului Apărării Naţionale şi şeful Direcţiei Relaţii Publice (DRP) în aceeaşi instituţie (aşa se ajunge şef la DRP, domnule Stoenescu?). Atunci poza în locotenent-colonelul exigent, dar acoperit de ridicol în încercările sale de a scoate basma curată "vrăjelile" de culise ale Operaţiei de tristă amintire "Ţigareta".

Vă propun să vedem în continuare cum vigilentul Stoenescu urmărea "pericolele" grave la adresa regimului comunist, în Piaţa Amzei, în anul de graţie 1984, aşa cum reiese din raportul unui ofiţer de Securitate: „În dimineaţa zilei de 12.04.1984, la ora 9.50, sursa [Stoenescu, nume de cod "Gavrilescu"] a surprins, în dreptul agenţiei CEC din Piaţa Amzei, un individ care fotografia cozile la diferite magazine. Sursa l-a urmărit pe individ şi i-a reţinut semnalmentele, după care s-a deplasat rapid în dreptul cofetăriei Casata, unde a făcut cunoscute cele văzute unui sergent major de miliţie aflat în misiune. Împreună cu acesta, sursa şi alţi lucrători de miliţie, precum şi un ofiţer M.I. au pornit în căutarea individului, cercetând magazinele şi toate unităţile comerciale din zonă. La ora 10.30, sursa l-a identificat pe individ în apropierea unor cozi şi a atras atenţia ofiţerului M.I. că individul (alertat de agitaţia subofiţerilor de miliţie) s-a ascuns între oamenii de la coadă. În momentul în care individul s-a izolat de coadă încercând să-şi plaseze aparatul foto într-un autoturism a fost reţinut şi identificat. În continuare, sursa [Stoenescu, nume de cod "Gavrilescu"] s-a deplasat la IGM unde a dat relaţiile necesare şi unde a aflat că individul a cerut să părăsească ţara şi că ar fi recidivist".
În urma reclamaţiei, se arată în articolul din "Cotidianul", cazul a ajuns la Securitatea Municipiului Bucureşti, la locotenentul major Cioclan. Acesta a trecut la anchetarea persoanei care a fotografiat oamenii care stăteau la rând şi a ajuns la concluzia că pozele erau făcute cu intenţia de a fi trimise peste graniţe, la postul Radio Europa Liberă. Pentru informaţia furnizată, Alex Mihai Stoenescu a fost recompensat cu suma de 500 de lei. „Pentru modul cum a acţionat în vederea prinderii unui infractor care făcea fotografii în Piaţa Amzei în scopul trimiterii lor postului de radio Europa Liberă, precum şi pentru informaţiile furnizate, propun stimularea informatorului «Gavrilescu Adrian» cu suma de 500 de lei", se arată în nota ofiţerului. Primirea banilor este certificată de chitanţa din 4 mai 1984, semnată cu numele olograf Gavrilescu Adrian: „Am primit suma de 500 de lei din partea M.I. pentru sprijinul acordat".

Bravo, dom' Stoenescu, felicitări! Curat vigilent istoricul şi marele specialist în comunicare Stoenescu!

P.S. Domnul Alex Mihai Stoenescu este, printre altele, membru în Consiliul Ştiinţific al revistei "Vitralii", care reuneşte "crema rezervistă" a serviciilor de informaţii de pe la noi. Să înţeleg, aşadar, că a fost o bună şi necesară reunire (acum la vedere, deh!) sau, mai degrabă, un exemplu de linşaj al celor care şi-au oferit atât de "dezinteresat" serviciile Securităţii?

Un fals ordinar

Recent, am fost martorii unei făcături - un pretins "document" care ar atesta intenţia lui Ion Iliescu, transpusă într-un text scris de mână şi semnat, de a-i graţia pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, în decembrie 1989 -, un fals ordinar care are cu totul alte scopuri decât acela de a contribui la elucidarea aspectelor necunoscute ale Revoluţiei din decembrie 1989.

Încerc, în rândurile de mai jos, câteva explicaţii cu privire la acest document care a inflamat mass-media zilele acestea.
1. Teodor Mărieş nu a fost capabil să declare tranşant, până în prezent, că acest document este autentic. Tot timpul a oferit celor interesaţi doar o copie, ceea ce face imposibilă, deocamdată, analiza documentului original (dacă acesta există!). Teodor Mărieş pretinde (fiind invitat la telefon în emisiunea lui Stelian Tănase de la Realitatea TV de astăzi, 11 decembrie, că şi acest document exprimă controlul pe care Moscova l-ar fi exercitat asupra lui Ion Iliescu. Reamintesc aici celor care nu ştiu, declaraţia lui Valerii Musatov, prim adjunct al şefului Secţiei Internaţionale a CC al PCUS şi coordonator al sectorului Ungaria, România, Polonia şi Cehoslovacia (1984-1991), care mărturisea că Gorbaciov a fost uimit de vestea execuţiei lui Ceauşescu. Gorbaciov a confirmat, cu prilejul recentei sale vizite în România, că nu a ştiut nimic de această decizie, luată la Bucureşti, cum, de altfel, susţine în continuare Ion Iliescu.
2. E de neînţeles, apoi, cum a putut rămâne acest document necunoscut mai bine de 20 de ani de la întocmirea lui. Este imposibil ca autorul/autorii lui să fi păstrat tăcerea în această privinţă. Cine l-a scris? Cine l-a păstrat şi de ce? De ce este prezentat publicului abia acum? Rămân întrebări fără răspuns.
3. Timp de mai bine de 20 de ani, Ion Iliescu a fost acuzat că are mâinile pătate de sânge prin actul săvârşit la 25 decembrie 1989, când cei doi soţi - Nicolae şi Elena - au fost executaţi într-o cazarmă din Târgovişte. Fostul preşedinte ar fi putut, în repetate rânduri, să invoce în apărarea sa acest document, tocmai pentru a arăta că a fost avută în vedere şi o soluţie de comutare a pedepesei capitale pronunţate atunci. Iliescu nu a făcut-o însă niciodată, asumându-şi această decizie. Şi este consecvent: afirmă că documentul prezentat de Mărieş este o "făcătură mizerabilă".
4. Ion Iliescu nu s-a văzut pe sine ca fiind un interimar pentru funcţia de preşedinte al României, ci, în cel mai bun caz, preşedinte al FSN, al CFSN, "emanaţie a revoluţiei". Este dificil de înţeles de ce, în acest document, este întărită titulatura sa de preşedinte al CFSN prin aceea că "asigură interimatul funcţiei de preşedinte al României". Pentru proununţarea unei pedepse capitale şi pentru comutarea ei nu era nevoie, în condiţiile prăbuşirii tuturor structurilor de putere ale regimului comunist, de apelul la această "sursă de autoritate", în fapt inexistentă. Până la urmă, Ion Iliescu devine "preşedinte al României" abia în mai 1990, după alegeri, în vreme ce Nicolae Ceauşescu fusese "Preşedinte al Republicii Socialiste România".
5. Argumentul invocat pentru comutare este ridicol: "Condamnatul Nicolae Ceauşescu a luat parte activă la încetarea luptelor din partea tuturor trupelor de securitate, printr-un ordin ferm dat în acest sens", pentru a "stopa vărsarea de sânge". Să revedem însă capetele de acuzare din sentinţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, din 25 decembrie 1989:
" - Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;
- Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;
- Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;
- Subminarea economiei naţionale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu aplicarea articolelor 33-34 şi 41, aliniat 2, Cod Penal."
E greu de spus că la asemenea capete de acuzare se putea invoca "stoparea vărsării de sânge" printr-o cooperare "activă" a "condamnatului" Ceauşescu care ar fi dat un ordin... inexistent!
6. Dacă motivarea în vederea comutării pedepsei capitale îl are în vedere doar pe Nicolae Ceauşescu, ce caută, în acelaşi document, Elena Ceauşescu? De ce nu sunt invocate aceleaşi argumente şi pentru ea, deşi sentinţa de condamnare îi viza pe amândoi?
7. Graba cu care au fost executaţi cei doi, la Târgovişte, îndată după proces, arată că nu exista posibilitatea unei eventuale opţiuni mai blânde - "detenţia pe viaţă".
8. Ştim că grupul de decizie care a fost transportat la Târgovişte pentru proces avea deja sentinţa "în buzunar", Ceauşescu trebuia condamnat la moarte, mascarada de proces nu trebuia decât să asigure "spectacolul juridic" necesar, astfel încât să ofere linşajului final o oarecare pretenţie de legalitate (chiar dacă nu tocmai legalitatea a fost punctul forte al celor care au participat la farsa de proces din 25 decembrie 1989). Să ne amintim de ridicolul de care s-au acoperit Dan Voinea şi avocaţii Lucescu şi Teodorescu în timpul procesului, ca să înţelegem mai bine contextul în care s-au desfăşurat evenimentele.

Cred că sunt destule argumente pentru ca acest petic de hârtie să fie socotit ceea ce este: un fals ordinar.
În ceea ce mă priveşte, prefer stenogramele regimului Băsescu. Sunt mai interesante!

Gânduri de Ziua Naţională a României

Nu departe de casa mea, cineva a arborat în curtea casei sale drapelul tricolor. Mi-a părut rău ca nu am un drapel similar, l-aş fi pus în curtea casei. Promit să fac rost măcar pentru la anul.
Ce nu am reuşit eu, a făcut Google, celebrul motor de cautare online. Mulţumesc, Google România!
Totuşi, îmi e greu să spun celor pe care îi întâlnesc astăzi "La mulţi ani!" Aş putea spune, firesc, "La mulţi ani, România!", dar mă abţin să o fac faţă de cei pe care îi întâlnesc sau îmi trimit sms-uri cu acelaşi text. Mă leagă de ţară fire nevăzute şi nebănuite, mai ales ca istoric. Ştiu vârfurile, miracolele şi zbaterile istoriei noastre, după cum ştiu eşecurile, mizeriile şi trădările noastre ipocrite. Asta nu mă face mai puţin patriot şi nici mai puţin român. Ne prezentăm altora prin noi înşine, prin profesia şi competenţele noastre, abia apoi prin naţionalitate. Ceea ce e trist. Avem cu ce ne mândri, avem ce schimba. Multe, de o parte şi de alta.
Mă regăsesc în pasiunea şi încăpăţânarea celor care vor să schimbe ceva, aici, în ţară, şi mă oripilează imbecilitatea celor care pot scrie, pe soclul statuii ecvestre a lui Carol I, gata de a fi inaugurată de Ziua Naţională, în faţa Bibliotecii Centrale Universitare - acolo unde îi e locul şi de unde comunistii au alungat-o, în 1948 - că ar fi trebuit să fie gata mai întâi stadionul naţional - un reproş adresat actualului primar al Capitalei, Sorin Oprescu. În 1948, în alte circumstanţe decât cele impuse de URSS, românii ar fi protestat pentru dărâmarea statuii, în 2010, la refacerea statuii, unii imbecili pun în balanţă actul în sine cu un stadion, fie el şi naţional. Doar în Roma decăzută, imună la propriul ei trecut, probabil că prăbuşirea Colosseumului ar fi fost o mult mai mare tragedie decât distrugerea statuii Lupoaicei cu cei doi copii, Remus şi Romulus.
Într-un fel, de aceea e tristă România, fiindcă nu mai are repere. Iar şcoala e prima vinovată, ca şi toţi cei care au condus sau au făcut parte din acest sistem, după 1990 mai cu seamă.
Decontul va fi însă al tuturor. Mai ales dacă nu vor mai exista tabloide, emisiuni de doi lei şi stadioane. Doamne fereşte!


P.S. E semn de orgoliu nemăsurat (sau nesimţit, ca să fiu pe înţelesul tuturor!) să crezi că nu ai de ce să te simţi mândru că eşti român, doar fiindcă maică-ta s-a "eliberat" într-o maternitate de pe aici. Că ai o problemă cu ţara şi trecutul ei, e o chestiune de educaţie sau percepţie, de acord, dar măcar familia ta, aia care a trudit şi te-a crescut aici ar trebui să o respecţi. Şi asta deja trimite la trecut şi istorie, chiar dacă individuale. Însă unii cred cu putere că istoria începe şi sfârşeşte cu ei. Îi contrazic perpetuu cimitirele...

În "război" cu... "pe"

A ajuns să mă agaseze, într-un mod pe care nu mi-l imaginam altădată (e semn de îmbătrânire? Se vor fi rezolvat toate celelalte probleme, aşa încât mă dedau la "dulcegării" lingvistice? mă veţi întreba), o biată prepoziţie, în sine nevinovată, utilă ce-i drept, dar oarecum abuzată "intelectual" şi "hărţuită" verbal în fel şi chip, ca şi cum s-ar afla într-un război perpetuu cu alte surate - "la", "în", "din" - ieşite însă cam şifonate dintr-o confruntare profund inegală şi... fără miză.
"Pe surse", aud tot mai des, "ieşim pe televiziuni", rostesc gureşi tot soiul de politicieni cu frunte mică şi gură mare, "pe data", spun tot mai mulţi istorici şi indivizi care încearcă să impună temporal un episod, "pe statistici" sau "pe bursă", spun economişti trişti, transfiguraţi de prăbuşirea iminentă a României, mâine chiar, într-un cutremur economico-financiar, "pe mă-sa", între două flegme, zic şi băieţii de cartier intraţi în multinaţională după cursul scurt de plusvaloare de la ASE.
Şi totuşi, ştim "din" surse (tot mai nesigure, dacă nu sunt stenograme!), gureşii sunt de întâlnit "la" televiziuni, evenimentele sunt uşor de identificat "la"... data, ne uităm "la" statistici sau citim "în" statistici şi îi băgăm "în" mă-sa pe unii şi pe alţii din raţiuni evidente, de vreme ce tot de acolo vor fi ieşit!
"Războiul" meu cu prepoziţia este însă unul modest. Duc altele mult mai grele. DEX-ul şi DOOM-ul sunt la concurenţă cu distinsa noastră Constituţie (îmi spun unii, căci Legiuitorul va fi fost, nu-i aşa, şi lingvist, nu doar jurist!), iar când niciunul din instrumentele acestea nu funcţionează, unul se dovedeşte în cele din urmă impecabil: "Am zis!" O abordare uşor winnetouniană în limbă şi atitudine, aş spune, amintindu-mi de eroul amerindian din romanele lui Karl May. Numai că ăla ştia măcar semnele naturii, dibuia urmele oricărei vietăţi şi te îndruma pe drumul cel bun, încât erai convins că trebuie să-l urmezi.
Eu rămân totuşi "sclavul" cârcotaş al DEX-ului şi al DOOM-ului, 1, 2, 3, 4, câte au fost şi vor mai exista...
"Pe" cinstea mea!

La moartea unui poet

Moartea lui Adrian Păunescu mi-a arătat încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de dificilă este reaşezarea României după înlăturarea regimului comunist, tocmai pentru că, de fapt, ceea ce ne place să numim pompos Revoluţia din Decembrie 1989 nu a reaşezat nimic.
În continuare, unii îl vor pe Adrian Păunescu doar un poet genial, nefiind dispuşi să ia parte la o discuţie deschisă despre rolul său complex din anii regimului comunist, iar alţii îl vor cu prisosinţă doar "poet de curte" şi "lingău ceauşist", ceea ce, evident, este o altă exagerare. Am fost martor, recent, la o pendulare penibilă între alb şi negru, poate estompată, din partea unora, doar de necesara reţinere în faţa sicriului dus cu jale spre groapă, căci, altminteri, lăturile aruncate ar fi fost mai multe, pestilenţiale.
Nu cred, cum spune Andrei Cornea, într-o intervenţie la TVR 1, că Păunescu a fost un "poet mediocru" şi "versificator", dar aş fi preferat ca Andrei Cornea să tacă. În primul rând, pentru că nu poţi vorbi despre Păunescu în termeni de tipul "adulatorul lui Ceauşescu", dacă tu însuţi nu ai făcut nimic remarcabil, în timpul regimului comunist, pentru a te opune acestuia şi liderului său. Fiindcă tăcerea nu este cu nimic mai onorabilă în aceste circumstanţe. În al doilea rând, când eşti fiul lui Paul Cornea, care a avut o poziţie importanta în domeniul cultural în anii regimului comunist, e o chestiune de bun simţ să te abţii să-l judeci pe Adrian Păunescu, cel care a trebuit să-şi amâne anii de studiu la facultate pentru trecutul liberal al tatălui său.
Ca să fiu sincer, ambele tabere, prin talibanismul lor, îmi sunt profund antipatice şi mă dezgustă. Adrian Păunescu, pentru a rămâne în literatura română, nu are nevoie nici de aplaudacii lui - sinceri sau ipocriţi - şi nici de vreun cor de adulatori. Opera lui este suficientă. Şi va rămâne. Ceilalţi, prin încercarea de a-l culpabiliza cu orice preţ pentru atitudinea politică din anii regimului comunist, vor sfârşi prin a-i ridica lui Păunescu un piedestal. Împotriva voinţei lor, desigur. Iar lipsa nuanţelor din discursul lor, familiarizat cu înfierările şi demascările publice, va sfârşi în ridicol.
Dar cel mai trist este că orice discuţie despre regimul comunist din perioada 1965-1989 pare definitiv compromisă în România. Interlocutorii se comportă ca nişte pugilişti, capabili să se lupte la nesfârşit în ring, cărându-şi pumni mai degrabă decât argumente, încurajaţi de galerii perverse, imbecile, dar zgomotoase.
Îmi pare rău să o spun, dar adevărata istorie a regimului comunist în România se va scrie abia după dispariţia fizică a generaţiilor care au trăit-o, care au pus umărul la edificarea ei sau i-au tolerat derularea, speriaţi, în "cuştile" lor din apartamente.
Până la urmă, credeţi-mă, prefer o istorie a regimului comunist scrisă ca despre un sit neolitic, decât zgomotele şi furia neproductive de astăzi.

P.S. Gestul lui Traian Băsescu de a se prezenta la căpătâiul poetului dispărut, în pulover albastru şi cămaşă deschisă la culoare, mi s-a părut inadmisibil. Iar românii, "buni creştini", care fac cozi şi se calcă în picioare pe la toate moaştele sfinţilor, mustind de o religiozitate afişată cu ostentaţie, au călărit la propriu crucile şi mormintele altora din Cimitirul Bellu pentru a nu pierde un loc mai în faţă la reprezentaţia funebră gratuită care li se oferea prin înmormântarea lui Păunescu în vecinătatea unor mari scriitori. Nu ştiu cum e cu Legea Educaţiei, dar cred că educaţia sau, mai bine zis, reforma ei, trebuie începută din altă parte şi mult mai de jos...

O autobiografie ratată

Andrei Ujică a strâns şi a pus cap la cap câteva mărturii filmate, de-a lungul timpului, despre cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu în fruntea Partidului Comunist Român şi a statului român, în speranţa că acestea vor vorbi prin ele însele despre un personaj istoric ce încă ne bântuie (dacă judecăm după sondajele de opinie care arată că românii încep să privească altfel spre anii de dinainte de 1989, spre disperarea anticomuniştilor de serviciu). Pentru că, previn spectatorii, nu există nici urmă de comentariu şi nici vreo precizare temporală sau indicaţie biografică, tocmai pentru a contura imaginea unei întreprinderi cinematografice detaşate, obiective (mă întreb însă cum ar putea tinerii de azi sau unii spectatori occidentali neavizaţi să recunoască perioadele istorice şi unele personaje din nomenclatura comunistă care apar în imaginile selectate!).
Dar secvenţele selectate de Andrei Ujică (care semnează scenariul şi regia) şi montate de Dana Bunescu în acest film documentar sui generis sunt cele înregistrate de cameramanii oficiali, selectaţi cu rigurozitate, şi ale căror producţii erau atent controlate de structurile de propagandă comuniste. Ceauşescu nu este surprins în intimitate decât rareori, în sânul familiei, mai degrabă în gesturi tandre faţă de copiii săi, într-un veritabil film mut, dar color, sau aşezat comod, alături de consoarta sa, în fotolii de interior plasate în mijlocul unei pajişti verzi, probabil la una din vilele de protocol ale PCR. Din acest motiv, acel Ceauşescu care poartă pe umeri, alături de alţi lideri comunişti, sicriul cu corpul neînsufleţit al lui Gheorghiu-Dej, în 1965, mi se pare la fel de sincer îndurerat şi atunci când poartă pe umeri sicriul mamei sale, Alexandrina, la Scorniceşti, în 1977, deşi cele două evenimente trebuie să fi fost, în mod evident, mult diferite pentru Nicolae Ceauşescu. Secvenţele acestea ar vrea să vorbească despre omul Ceauşescu, în încercarea de a conferi trăsături umane personajului politic, dar, din punctul meu de vedere, nu ne spun mare lucru, tocmai pentru că ele sunt surprinse de cameramanii oficiali în împrejurări cât se poate de oficiale. Este şi o secvenţă teribilă cu cei doi - Nicolae şi Elena - jucând volei cu indivizi din anturaj sau, poate, cu securiştii de serviciu. Sunt penibili amândoi, nu doar prin faptul că habar nu au să joace - sunt singurele secvenţe care smulg hohote de râs în sala de proiecţie -, ci pentru că el trage şmechereşte de fileu ca să poată trece o minge în careul advers, ceea ce îmi aminteşte de felul în care, aflat în închisoare, în tinereţea lui revoluţionară, vroia cu tot dinadinsul să câştige un concurs de şah, şi acolo tot atât de penibil, prin fraudă, după mărturia lui Pavel Câmpeanu (Ceauşescu. Anii numărătorii inverse, Iaşi, Editura Polirom, 2002).
Ujică a făcut ce a putut, în vreo trei ore de film documentar, dar cu grave erori de montaj (în sens istoric, nu tehnic), pentru că îmi e greu să cred că are minusuri în privinţa unei minime cunoaşteri cronologice – pe care se întemeiază, în esenţă, filmul –, după cum speram să nu fie atât de tributar clişeelor omniprezente în discursul general despre Nicolae Ceauşescu (eternele vânători, dar cu un Ceauşescu rezervat, fără excese cinegetice, vizitele în România ale unor lideri occidentali importanţi şi vizitele liderului comunist român în China şi Coreea de Nord, vizitele de lucru din ţară) încât să producă o reconstituire făcută după chipul şi asemănarea anticomuniştilor cu securea şi ciocanul în dinţi. E suficient, deocamdată, să precizez că imaginile cu demolările din cartierul Uranus şi construcţia deja celebrei Case a Poporului (sau Casa Republicii), în Bucureşti, sunt plasate în siajul unor imagini din capitala Coreei de Nord, Phenian, sugestia fiind, astfel, implicită, în vădită contradicţie cu realitatea istorică.
Celor care, totuşi, se vor osteni până la sălile cinematografelor, pentru a viziona filmul lui Andrei Ujică, le atrag atenţia asupra a două lucruri care reies cu prisosinţă din imaginile filmate altădată şi repuse acum în circuitul cinematografic. Întâi de toate, priviţi cu atenţie cum arată publicul din Cehoslovacia la mitingul prilejuit de vizita lui Nicolae Ceauşescu în această ţară, în 1968, şi conferinţa de presă din aceeaşi ţară. Sunt grăitoare pentru spiritul care avea să ducă la Primăvara de la Praga. În al doilea rând, observaţi cum arată şi se comportă conducerea de partid în anii 1965-1975 şi în anii 1980-1989. Sunt diferenţe vizibile, semnificative. Măcar pentru acestea, filmul lui Andrei Ujică îşi are rostul său.

În mă-sa şi cu specialiştii ăştia!

Un specialist în istorie militară, la o emisiune de radio, se pronunţă într-o problemă în care este cunoscător. Supravieţuitorul epocii despre care se vorbeşte, cocoţat în fruntea unei organizaţii, se indignează până peste măsură de opiniile exprimate şi cere să-i fie "reperată" onoarea pe cale administrativă, plângându-se forurilor militare. Aşa se scrie istoria post-comunistă. Şeful specialistului în istorie militară, căci orice specialist îşi are şeful său, nu dă doi bani pe ipoteza că ar putea fi nevoie să asculte cu urechile sale şi să judece cu mintea sa zicerile incriminate, ci se bucură ca de tort de ziua lui, că a simţit doar suflul "bombei" pe lângă pălărie. Pălăria lui şi a specialistului. Care nu mai contează. Pentru că titlurile şi recunoaşterile sunt inutile. Ele se întind în CV şi contează numai dacă trebuie uns fotoliul călduţ de demnitar în care te-a aşezat pronia cerească şi e musai să începi să fii vizibil-agresiv prin competenţe şi titluri.
Supravieţuitorilor le place să spună ce vor despre ceea ce au trăit. Istoricilor însă doar ceea ce cred ei, după confruntarea surselor. Care, spre norocul nostru, al tuturor, nu sunt scrise de acelaşi supravieţuitor!


P.S. Nu ştiu dacă să pun titlul ăsta. Ultima oară când am scris aşa ceva într-o publicaţie mi s-a reproşat că e o înjurătură. Şi "noi" nu înjurăm. "Noi" suntem decenţi. Dar numai când scriem. În rest... "dă-le-n mă-sa"...
Update. Adevărul este că nu e un caz singular. Una alt personaj, a cărui incompetenţă profesională evidentă a fost public prezentată într-o publicaţie de specialitate, a găsit aceeaşi formulă a plângerii administrative. Cum de nu se plâng unii că nu ştiu carte, dar ocupă funcţii publice?

Ca în America...

Ajung, spre seară, după o zi de muncă, la un medic, pentru câteva reţete pentru părinţii mei. Asistenta e vizibil iritată de ora la care am ajuns - deşi, teoretic cel puţin, programul de consultaţii este până la ora 20 şi ceasul indică doar ora 19,15 -, afară o aşteaptă soţul cu copilul răcit. Este îngrijorată femeia şi, evident, izbucneşte atunci când îşi dă seama că medicul intenţionează să mă treacă în registru şi să-mi dea reţetele. "În America nu e aşa, doamnă, îi zice doctoriţei, dacă nu ai programare nu vii, nu intri. Aici, fiecare vine când vrea..."
Îi explic politicos că vin de la serviciu, ceea ce era perfect adevărat. Mă scuz, aşadar, că am venit în timpul programului afişat pe uşă, nu-i aşa? Se apucă să scrie reţeta. Nu ştie unele substanţe, nu ştie clasificarea bolilor şi doctoriţa îi dictează cu răbdare. Una din reţete tot o greşeşte. Îmi dau seama abia la farmacie, când individa opacă din spatele ghişeului meschin - rămăşiţă a ghişeului mic-mic-mic de altădată - îmi explică de ce nu îmi poate elibera medicamentele. Una din substanţele scrise are codul unei alte boli. Teoretic, trebuie făcută cale întoarsă la medic pentru corectarea reţetei şi ştampilarea suplimentară.
Adevărul e că în America, unde îi place dumneaei, ea era cel mult femeie de serviciu într-un dispensar pentru animalele fermierilor, judecând după cunoştinţele sale. Dar şi acolo ar fi trebuit să ştie unde poate da cu mopul şi unde nu. De aia rămâne în România, îmi zic, şi nu pleacă în America aia la care râvneşte tuta. Aici e asistentă medicală. Pentru semenii ei. Pe banii şi nervii mei, ai tăi, ai părinţilor tăi şi bunicilor tăi. Care nu au nicio vină că incompetenţa a devenit uşa deschisă pentru promovarea oricui. Pentru ca, apoi, să emită pretenţii de onorabilitate profesională. Că "aşa e în America"!

Îşi fac vânt curului...

Un foarte bun prieten m-a binedispus, într-o seară mohorâtă de toamnă, cu o zicere care circula pe vremea când până şi înjurăturile aveau un oarecare ştaif sau cei care le ziceau socoteau că săvârşesc o impietate dându-le glas, căci aşa ceva nu se putea rosti fără să roşeşti. Să-ţi faci "vânt curului", mi-am zis, iată o formulă excelentă pentru ageamiii băgători de seamă, pentru curioşii nepoftiţi care au mereu câte o idee, niciodată aplicabilă, pentru "creatorii" de Nimic, etern îndepărtaţi de logica oricărui zvâcnet creator.
Am râs cu poftă, dar mi-am dat seama că astăzi, nicio înjurătură nu face abstracţie de organele genitale feminine sau masculine, cu toate că tind să cred că organul sexual masculin este omniprezent, mai ales în gura celor care nu-l au, dar, vorba lui Freud, e o nostalgie de înţeles, psihanalitic vorbind. E un semn de falocentrism firesc într-o societate în care femeile încă orbecăie în drumul spre marea carieră şi idealul egalităţii între sexe, plasându-se, dezinvolt si complet interesate, în postura unor Barbie de consum, ahtiate după bani şi maşini fără muncă, dar cu eforturi de aşternut (pentru că, sincer vorbind, e dificil să mimezi plăcerea sexuală acolo unde nu este şi nici nu poate fi!), dar, până la confirmarea impresiilor mele, printr-un sondaj de calitate (sper că, nefiind cu procente de partide, alegători şi candidaţi, măcar astea să fie corecte!) ar putea oferi date certe într-o asemenea importantă dezbatere.
Aţi văzut, sunt convins, inşi care-şi fac "vânt curului", pentru că sunt o specie cu vădite calităţi de multiplicare în orice condiţii. Sunt indivizii care par că sunt, deşi nu sunt. Sunt prezenţi fizic, dar absenţi, sunt gălăgioşi, dar nu spun nimic, par să ştie totul, dar au mintea goală şi par mereu încărcaţi de responsabilităţi, deşi nu-şi asumă nicio responsabilitate. Se vântură în ochii şefilor exact în alea 5 minute în care trebuie să fii văzut (unii militari au făcut o adevărată profesie din asta!), chiar dacă eforturile şi rezultatele lor sunt cuantificabile în valori care adesea se zbat să sară ceva mai sus de zero; par informaţi, dar nu ştiu nimic precis, ştiu cum să scrie, dar asudă vârtos când e să lege trei cuvinte într-o frază inteligibilă într-un text banal, au o sumedenie de prieteni care îi ajută la nevoie, dar afli cu stupoare că aia - prietenii - habar nu au de ei sau abia dacă îşi aduc aminte la care reuniune, între două salate, cinci pateuri şi o cafea, îşi vor fi strâns mâinile, spunându-şi banalităţi, pentru a schimba apoi, rapid, fiecare, interlocutorul.
Se învârt printre noi cu uşurinţa cu care îţi schimbi ciorapii, se prezintă sofisticat numai pentru a da greutate propriei persoane, se trezesc critici acolo unde părerile sunt oricum împrumutate de la ultimul interlocutor pe care l-au contrazis vehement cu ideile penultimului. Sunt obişnuiţii "cercurilor de prieteni", dar nu au prieteni, sunt contestatarii de serviciu, dar se ascund mereu înapoia unei nevoi casnice, urgent de îndeplinit, un martiriu pe care şi-l asumă cu trăsături de Iisuşi crucificaţi, întorcând şi celălalt obraz, însă iute de găsit la o bere cu amicii când te aştepţi mai puţin.
Dacă îi identificaţi în jurul vostru, oferiţi-le toată compasiunea de care sunteţi în stare. În definitiv, a-ţi face vânt curului, ei bine, e şi ăsta un efort...

Umor, haz de necaz, băşcălie

Enumerarea din titlu îşi are rostul ei. Se spune că suntem un popor plin de umor, capabil, în situaţii critice, să facă haz de necaz. Este, psihologic vorbind, o posibilitate de a trece peste greutăţi de tot felul, peste obstacole inimaginabile. Îţi trebuie, chiar ca individ, un foarte bun echilibru psihic pentru a putea ieşi din împrejurări care provoacă întreaga ta fiinţă.
Românii adoră să spună despre ei înşişi că sunt ospitalieri şi că au umor, ceea ce, până la un punct, este adevărat. Bulă este un personaj care, în sondaje, în ceea ce priveşte popularitatea de care se bucură, ar depăşi, detaşat, fără nicio îndoială, orice alt contracandidat.
Cred, ca mulţi alţii, că umorul, în situaţii critice, este necesar. Este, se ştie, o dovadă de inteligenţă capacitatea de a te amuza la o glumă bună, chiar şi atunci când subiectul unei povestiri cu haz eşti tu însuţi. Pentru că umorul de bună calitate implică inteligenţa construirii unei situaţii hazlii. Inventivitatea în materie de bancuri ar putea fi sport naţional cu campionate în toată regula şi cred că Bulă însuşi ar trebui înregistrat ca brand naţional, înainte să o facă alţii.
Băşcălia este însă altceva. Este o subspecie a umorului. O coborâre în derizoriu. Un mod penibil de a apela la sordid, care nu-ţi lasă, în final, nicio bucurie a spiritului. Este o modalitate de a te bucura cu rânjete sinistre de vreo meteahnă a cuiva sau de o neputinţă a altcuiva. Este un fel de umor de mahala în care totul e permis, numai că poanta lipseşte. Nici nu are cum să fie. Băşcălia se face fără poante. Fără perdea. Este grobiană şi incultă. Cam "râde ciob de oală spartă", în hăhăieli groteşti. Are "autori" şi "consumatori". Pentru că toţi râd, la grămadă sau pe "neamuri", nu înseamnă că avem de-a face cu umorul. Nu ar trebui să ne înşele acest lucru.

Am citit, când încă nu mă pregătisem să îmbrăţişez cariera de istoric, cărţi care vorbeau de luptele dintre hughenoţi şi catolici în Franţa Vechiului Regim. Un film care refăcea admirabil celebra Noapte a Sfântului Bartolomeu ("Regina Margot") m-a impresionat profund. Am înţeles mai bine, atunci, grozăviile pe care ura (mai ales cea motivată religios) le poate naşte. Şi am fost trist că ziua mea de naştere coincidea cu debutul acestui masacru. Poate şi de aceea mi-a rămas atât de bine întipărit în minte evenimentul.
Reflectând apoi la ceea ce au însemnat războaiele religioase în Occidentul creştin european, am observat că oamenii erau capabili să moară şi să ucidă pentru o idee. Este tot un construct mental occidental care presupune respectul faţă de o seamă de principii pe care ţi le-ai asumat. Nu (mai) contează faptul că aceste războaie s-au purtat în numele lui Hristos (bietul Hristos!), ci faptul, istoric demonstrat, că, în Occidentul european, unii sunt capabili de gesturi supreme (martiri sau criminali) în numele ideilor în care cred.
Poate că nu întâmplător ortodoxia, la noi, nu a generat înfruntări categorice între adepţii unor idei contrarii în interiorul aceleiaşi credinţe religioase, continuate cu masacre şi conflicte. Unii văd în asta o virtute. Eu văd mai degrabă tranzacţionismul nostru perpetuu, de care vorbeşte Răzvan Theodorescu, un fel particular de a te raporta la ideile celuilalt într-un mod dual (una zici şi alta faci/crezi!), totul încheindu-se cu un "dă-l în mă-sa" salvator. Aşadar, în Occident, unii îşi ucid adversarii sau mor pentru o idee, în timp ce, la noi, hazul de necaz şi ruda sa mai nefericită - băşcălia - încheie orice dispută cu un "dă-l în mă-sa", tandru şi complice, un "pupat toţi piaţa endependenţi", vorba marelui Caragiale.
Eu cred că toate eşuările noastre în băşcălie - nu un refugiu în umor, ceea ce eu cred că este altceva - sunt o modalitate prin care ne eliberăm de revoltă. Ne împrăştiem furiile şi ne lăsăm călcaţi în picioare până la următorul conflict de mucava, încheiat, inevitabil, la fel, cu "pupat toţi piaţa endependenţi"...
Băşcălia e nocivă, umorul este salvator. Dar, pe termen lung, ne costă. Fiindcă orice refugiere din faţa realităţilor care cer o soluţie precisă, corectă şi durabilă, ne costă: o viaţă irosită în lamentări inutile, în cazul nostru, şi compromiterea viitorului copiilor noştri, cărora le dăm viaţă - aş spune inutil şi chiar periculos. La ce bun să-i naştem aici dacă nu facem nimic pentru ei decât efortul de a-i creşte în cuşca din care mai apoi vor dori să scape numai prin evadare?
De distrugerea cuştii şi construcţia unui spaţiu decent şi respirabil nu le vorbim. Nu-i învăţăm cum să o facă. De frică, din prostie, din neputinţă, dar cu băşcălie ieftină zi de zi, ca un "dar" compensatoriu, otrăvit însă.
Mi se face dor, uneori, de o noapte a Sfântului Bartolomeu. Doar o noapte. O noapte fără umor, fără haz de necaz, fără băşcălie. O noapte gravă şi roşie, roşie, roşie...

La 40 de ani...

Nu ştiu ce înseamnă 40 de ani. E mult, e puţin? Habar nu am. Se cheamă, cum ar spune unii "amici", care se bucură că nu mai eşti tânăr - cum nici ei nu mai sunt! -, că îngroşi rândurile unei anumite vârste. Că eşti, aşa, cam ... între două vârste. Sau, altfel spus, abia trecut de prima jumătate a vieţii. Da, dar nu în România, fireşte, unde speranţa de viaţă nu are cum să fie de 80 de ani. Mai nou, după ce am văzut la Maternitatea Giuleşti, abia dacă trece de o lună-două..., nu-i aşa?
Am auzit, în repetate rânduri, despre aşa-zisa criză a bărbatului, la 30, la 40 sau la 50 de ani. Nu ştiu ce este "criza bărbatului la... ani", pentru un motiv simplu, şi o să vă rog să nu mă credeţi ipocrit: nu am avut nicio "criză", nici la 30 de ani, nici la 40. Nu m-a vizitat niciuna, deşi aveam uşile sufletului larg deschise.
Poate că vârsta este mai degrabă o stare de spirit. Un fel de a te percepe pe tine însuţi într-o formă fizică şi psihică pe care ceilalţi o văd însă prin prisma altor argumente decât cele pe care ţi le administrezi singur. E bine să te uiţi în oglindă, dar nu să şi disperi. E bine să încerci să schimbi ceea ce e de schimbat, dar să nu faci din asta un casus belli cu tine însuţi.
Eu nu am făcut. Am câţiva prieteni în jur pe care îi iubesc şi mă iubesc. Pe opiniile lor mă bazez, chiar şi atunci când îmi spun ce nu îmi convine. Sau mai ales atunci! Am o familie care m-a ajutat în multe momente dificile - şi au fost! Înot, uneori, printre ticăloşi şi duplicitari, printre impostori şi ageamii, ca printre rechini şi meduze, dar mă simt protejat în cuşca mea de plastic mentală pe care secăturile nu o detectează. Se lovesc de ea, iar şi iar, şi nu înţeleg de ce nu mă ating. Fiindcă ştiu să iau lecţii de la un copac care respiră în cel mai nociv mediu cu putinţă, de la plantele care răzbat deasupra stratului gros de zăpadă, vestindu-şi victoria acolo unde ea părea imposibilă.
Şi mă bucur mereu de o nouă zi. Mai ales de aceea în care, aşa cum prefera şi pictorul Apelles, am reuşit să mai trag o linie. O linie care, mâine, alături de cele de ieri sau de alaltăieri, s-ar putea integra într-un tot care să însemne mai mult decât gândeam iniţial.

Iar când disperarea mă cuprinde, găsesc mereu un umăr pe care să meditez. Şi... merg mai departe!

Cu nepreţuitul dumneavoastră sprijin...

O actriţă, directoare a unei instituţii de cultură, undeva într-o reşedinţă de judeţ, este încântată că a fost primită de un ministru. Avea o problemă profesională şi i s-a părut că singura rezolvare este o audienţă. Pe care, în cele din urmă, a obţinut-o. Nu ştiu ce a rezolvat, dar artista părea profund recunoscătoare doar pentru faptul că onorabilul ministru şi-a rupt din preţiosu-i timp şi i-a ascultat jelaniile. Dacă o minimă fărâmă din latina studiată în şcoală i-ar fi rămas în minte, ar fi ştiut că termenul ministru a intrat în limba română din latină şi înseamnă, de fapt, slujitor, servitor.
Undeva, într-o unitate militară, s-a realizat – cu eforturi financiare minine, dar cu multă voinţă şi dăruire din partea personalului care a conştientizat importanţa acestui mijloc de pregătire – o pistă cu obstacole. Într-o frază, cineva vorbeşte de sprijinul oferit de nu ştiu care comandant, fără să pot afla în ce a constat acel sprijin. Trebuie să înţeleg că „efortul” militarilor din unitate este diferit de „sprijinul” oferit, primul are caracter colectiv şi are ceva din forţa maselor, celălalt solicită o individualizare cu oarecare parfum nominal şi are nimb elitist, prin conştientizarea raţiunii unui anume demers. În altă parte, s-a decis achiziţionarea unui microbuz pentru transport persoane, în condiţiile în care acesta era o necesitate, vizibilă pentru oricine în acele locuri. Nici asta nu s-a putut face fără sprijinul cuiva. Şi urmau, fireşte, alese cuvinte de laudă. Menţionarea sprijinului şefilor ierarhici pare să devină cutuma obligatorie în împrejurări similare.
Toate acestea trădează, din punctul meu de vedere, o raportare viciată, oportunistă, plină de supuşenie la rosturile şi, mai ales, la obligaţiile unor funcţionari. Pentru că, în cele din urmă, indiferent de treapta ierarhică, toţi suntem funcţionari în slujba unei entităţi numite stat şi ne datorăm poziţia exclusiv unei necesităţi stabilite anterior. În baza acesteia şi ca urmare a competenţelor noastre certificate, ocupăm o anumită funcţie. Sarcinile şi obligaţiile noastre sunt stipulate în tot soiul de acte normative şi proceduri şi este firesc ca tot ceea ce facem să reprezinte modul natural şi legal de împlinire a acestor cerinţe. Nu este un capriciu să te asiguri că ceea ce trebuie făcut se şi face, fiindcă aşa te obligă fişa postului, ţinând o dreaptă balanţă în privinţa celor pe care, temporar, îi ai în subordine. Şi nici să verifici modul în care se cheltuiesc banii, aşa puţini câţi sunt, mai ales dacă semnezi fiecare document în parte, prioritizând, dacă e cazul, şi asumându-ţi deschis modul în care au fost stabilite acele priorităţi.
În consecinţă, nu pentru nepreţuitul sprijin al unor şefi trebuie să fim recunoscători. Ci să recunoaştem, deschis, că şi-au făcut sau nu datoria. Că şi-au îndeplinit sau nu mandatul pe care l-au avut. Pentru care, la încheierea acestuia, fiecare funcţionar, indiferent de treapta ierarhică, trebuie să dea socoteală.

Ombilical legaţi (încă) de Ceauşescu

După îndelungi insistenţe, sfârşite în sălile tribunalelor cu o sentinţă favorabilă, urmaşii legali ai celor doi Ceauşeşti au reuşit să obţină ceea ce li se interzicea, din varii motive, de 20 de ani.
Dar dacă pentru familie mi se pare a fi un gest legitim şi, aş spune, necesar, pare mai greu de înţeles isteria pe care a provocat-o în mass-media un astfel de demers. Chibiţii de serviciu, analiştii de ocazie, maeştrii tuturor conspiraţiilor s-au văzut, dintr-o dată, dezumflaţi în aşteptările lor: mormintele chiar conţineau oseminte, dar, nu-i aşa, le mai rămâne o cât de mică speranţă în rezultatele testelor ADN. Poate acelea vor demonstra, în cele din urmă, că măcar o frântură a teoriilor lor se va fi adeverit.
Deshumarea Ceauşeştilor mi se pare a fi una din cele mai bune dovezi ale faptului că regimul comunist este, la noi, o traumă nevindecată, neclarificată şi obsesivă. Este, poate, şi una din explicaţiile pentru care discursul anticomunist, la 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, mai poate să aibă efect electoral, fiind utilizat ca atare.
În fapt, să o recunoaştem: Revoluţia din decembrie 1989 înseamnă o acţiune hotărâtă a unor indivizi care nu au mai suportat regimul comunist şi pe cel care îl întruchipa: Nicolae Ceauşescu. Ceilalţi, destui, s-au alăturat acestor puţini revoluţionari autentici, după ce îşi vor fi înfrânt temerile, spaimele şi angoasele, iar
majoritatea acestui popor a stat cuminte în casă, urmărind desfăşurarea evenimentelor. De serviciile secrete străine şi contribuţiile lor, oricare vor fi fost acestea, nu ţin să mai amintesc aici.
Adevărul este că românii nu par să aibă vocaţia revoltei autentice şi, de altfel, nici pe aceea a libertăţii asumate. Par să nu se simtă în spaţiul democratic ca peştele în apă, ci seamănă mai degrabă cu animalele claustrate la zoo, care se lovesc mereu, obsesiv, de geamul cuştii în care se află, fără a înţelege de ce nu pot trece dincolo de el. Vorbim de un popor de oi, cum subliniază, în repetate rânduri, pe bună dreptate, istoricul Florin Constantiniu, care naşte un grup de lupi capabili să se înstăpânească fără mari dificultăţi asupra turmei. Pare să ne fie străină orice formă de coagulare în jurul unui interes, altul decât cel strict individual, nu ne pasă cine ne conduce şi, mai ales, cum ne conduce.
Din acest motiv România arată aşa cum o vedem cu toţii. Regimul comunist nu s-a sfârşit în decembrie 1989, iar mental a produs adevărate ravagii la nivelul întregii societăţi. Şi de aceea dezgroparea lui Ceauşescu este atât de importantă. Suntem ombilical legaţi de acest personaj şi regimul pe care l-a patronat. Încă...

P.S. Întotdeauna m-a amuzat alăturarea steluţei roşii pe crucea lui Ceauşescu din Cimitirul Ghencea militar. Ca şi invocarea oricăror precepte creştine în cazul lui. Avea dreptate Belu Zilber când spunea că regimul comunist, la noi, are ceva din Caragiale şi Stalin, deopotrivă...

Biata Mădălina Manole...

E incredibil câţi plâng pe sicriul Mădălinei Manole. Şi cred că bună parte din românii care s-au învârtit pe lângă sicriul cântăreţei nu ar fi cumpărat vreun album al ei, dacă s-ar fi pus în vânzare. Dar moartă, Mădălina Manole este o "divă" şi o cântăreaţă excepţională. La noi, totul e post mortem. Nu speraţi să fiţi apreciaţi în viaţă. Muriţi mai repede dacă vreţi omagiile contemporanilor, indiferent de calităţile şi competenţele voastre!
Apoi am rămas surprins de armata de "analişti", capabili să discute despre reformele economice ale Guvernului Boc (bine, aici înţeleg că le e mai simplu, fiindcă a comenta despre nimic presupune doar competenţe lingvistice!), despre inundaţii, corupţie şi vreo ipotetică vizită a unei comete "bete", care au descoperit acum, cu gestul tragic al Mădălinei Manole, că au abilităţi neştiute şi neexploatate de medium: ştiau şi de ce s-a sinucis artista. O, Doamne, câtă inteligenţă risipită la TV!
Biserica Ortodoxă, ipocrită ca întotdeauna: nu a îndrăznit, dată fiind popularitatea Mădălinei Manole, să nu facă o slujbă oarecare (pe care ar fi refuzat-o fără drept de apel oricărui alt sinucigaş no name), dar s-a întrunit repede, la cel mai înalt nivel, să decidă cum procedează în cazul ei. Şi a ieşit de-un compromis, atât de drag popilor noştri auriţi şi plini de fireturi, "sensibili" la dramele umane...

Să ne distrăm cu "Dilema veche"

La rubrica celebră "Cu ochii-n 3,14" din "Dilema veche" (nr. 333/1-7 iulie 2010) cineva care semnează A.P. scrie despre "mahorca" Plugarul, fabricată şi comercializată în Republica Moldova, ironizând avertismentul scris pe pachet - "Psihologul, profesorul sau medicul vă poate ajuta să renunţaţi la fumat" -, fiindcă nu pricepe care ar fi rolul profesorului în această enumerare. Dar pe A.P. nu o/îl deranjează dezacordul! Dacă e, într-adevăr, scris chiar aşa pe pachet!
Tot acolo, cineva care semnează P.M. începe descrierea unei scene petrecute în metroul bucureştean, referindu-se la "două tipe". Aflăm, după alte câteva rânduri, că una e "o doamnă la vreo 40 de ani", iar cealaltă "o tânără domniţă".
Nu, nici "Dilema veche" nu mai e ce-a fost!...

În farmacie...

Dau reţeta unui farmacist. O citeşte atent, pe deasupra ochelarilor, şi dă din cap a regret, apoi îmi zice: "Frumoasă reţetă..., dar cam scumpişoară".
Dacă nu aţi ştiut până acum, atunci aflaţi că şi reţetele pentru medicamente pot fi "frumoase". Dar şi "scumpişoare"... Cred că e de la criză asta din urmă, nu de la "scump/drăguţ"! Sau... mai ştii?

Proceduri

M-am întrebat de multe ori, odată ajuns în SUA, de la primul contact cu funcţionarii vamali (altminteri, nu foarte prietenoşi), pe cea mai importantă poartă aeriană pe de Coasta de Est a Americii, şi până la slujbaşii obişnuiţi din instituţiile statului sau din băncile private, cum reuşesc să fie atât de eficienţi în ceea ce fac, lăsând impresia că au înmagazinat sute de ani de experienţă şi că, prin urmare, nimic nu-i poate deturna de la calea bătătorită pe care păşesc cu o siguranţă exemplară. Nu e un tablou idilic, este doar rezultatul observaţiilor atente în împrejurări diferite, care vorbesc, toate, de un anumit standard de operare.
Administraţia, am observat, este, înainte de toate, o sumă de reguli. Atent însuşite şi respectate fără vreo abatere de funcţionari. Din cel puţin două motive: pe de o parte, cetăţeanul care se adresează cu încredere instituţiilor abilitate are o problemă care trebuie rezolvată şi funcţionarul îşi trăieşte misiunea care i-a fost încredinţată de a fi în slujba semenilor lui, în limita procedurilor fixate; pe de altă parte, procedurile pe care le aplică sunt suma experienţelor anterioare şi funcţionarul se simte stăpân pe sine, urmându-le întocmai pentrru că au fost validate în timp. Puţine situaţii îi dau bătăi de cap şi, atunci când rarele ocazii ivite îi depăşesc competenţele, se retrage politicos şi revine cu un supervisor care este în măsură să rezolve problema apărută. M-am amuzat, în mai multe rânduri, de pildă, de atitudinea unor simpli casieri care se dovedeau depăşiţi de obligaţia de a schimba bancnotele de 100 de dolari. Nu aveau competenţa necesară de a verifica aceste bancnote – şi ştiau prea bine asta – şi îndată chemau pe altcineva, rugându-mă politicos să aştept până la apariţia unui personaj care executa operaţiunea verificării, „scanându-mă” cu interes sporit pentru a depista din priviri o eventuală tentativă de fraudă.
Mi-am amintit de toate acestea citind câteva proceduri impuse la noi mai degrabă prin dorinţa de a ne însuşi beneficiile unor realităţi străine nouă, care nu sunt însă rezultatul unor experienţe proprii definitorii, în măsură să valideze un model teroretic acceptat iniţial. De la resursele umane şi până la cele financiare, de la modul de formulare a cerinţelor şi până la evaluarea finală, totul îmi părea o nefericită improvizaţie. Nu e de mirare, deci, că ne lovim de subiectivitatea aprecierilor şefilor sau a celor din jur, pentru că instrumentele pe care ne propunem să le utilizăm – standardizate admirabil doar pe hârtie – sfârşesc prin a rămâne simple deziderate.
Realitatea noastră este volatilă şi, de cele mai multe ori, experienţele utile sunt greu încorporate. „M-am obişnuit aşa” e formula pe care o aud cel mai des, ca expresie a închistării, a încăpăţânării, a neputinţei de a încerca ceva nou. Iar când invocăm procedurile, zâmbete ironice prind viaţă în colţurile buzelor funcţionarilor noştri de toate felurile: „Ziceţi, ziceţi – par să-şi spună în sinea lor – tot ce ştim noi mai bine facem!”

Feedback...

Colegul meu şi responsabilul cu umorul matinal pe mess, Cornel Mituţ, mi-a semnalat - şi a reuşit să procure şi "dovada" foto - interesul manifestat de un elev al Colegiului Militar Liceal din Câmpulung Moldovenesc pentru un articol pe care l-am scris cu ceva vreme în urmă în "Observatorul militar".
De-ar fi fost acel elev singurul meu cititor şi nu aş fi ezitat o clipă să mă bucur. E un efort, totuşi - trebuie să recunoaşteţi - să tai dintr-un ziar un articol şi să ţi-l lipeşti pe bancă. Pe banca în care te aşezi în fiecare zi şi în care îţi petreci cel puţin zece ore pe zi. Înseamnă că travaliul meu, scriind acel articol, chiar a meritat!
Îţi mulţumesc, cititorule!
Redau, mai jos, articolul cu pricina:

E greu...?
Sunt convins că în multe situaţii v-a fost greu. V-aţi văzut la capătul puterilor, aproape învinşi, fizic şi psihic. Osteniţi, epuizaţi, fără a întrezări vreo soluţie salvatoare. Pesimişti şi incapabili să conturaţi măcar marginile vreunei speranţe biciuite de neşansă. Un abandon al voinţei, o cădere în neant dintr-un capăt abrupt al drumului care părea că vi se deschide sigur înainte. Scuturându-vă în sudalme aparent salvatoare.
Am trăit toate acestea de multe ori. Graţie vremurilor, dar şi celor din jur. Ştiuţi sau neştiuţi. Şi durerea cea mai mare te copleşeşte atunci când cei ştiuţi sunt în imediata ta apropiere. Cu chipuri senine şi nevinovate. Intuind vag dezastrul în care ţi se pare că te-au aruncat şi justificându-se întotdeauna prin împrejurări străine de voinţa lor. Spunând, timid sau împăcaţi cu ei înşişi, îndată sau peste ani, că au greşit. Lor li se adaugă hazardul. Întreaga mea pregătire profesională, construită pe logica îndoielii metodice, nu mă ajută să cuprind legile hazardului, dacă ele există cu adevărat. Şi pe hazard nu te poţi supăra. E prea abstract pentru nevoia noastră de a înţelege cine, când, cum şi de ce te-a abandonat în situaţii tulburi, imposibil de cuprins prin raţiune.
În toate aceste deznădejdi sau disperări, cu repercusiuni pe care, uneori, le resimţim aproape ca pe nişte dureri fizice, deşi ele sunt cuibărite doar în mintea noastră, se întrevede o rază de speranţă. Cu o formulă inteligentă a unui gânditor italian, pesimismului raţiunii trebuie să i se opună optimismul voinţei.
Şi iau lecţii de la un patinator care şi-a pierdut un ochi la vârsta de 10 ani, dar ambiţia l-a propulsat la campionatele mondiale de profil. Cu rezultate incredibile pentru handicapul său, neimaginate de medici şi antrenori. Iau lecţii de la un înotător, care se pregăteşte de sărituri în bazin pe o... saltea, într-o sală de sport oarecare, având în comun cu un bazin de înot cel mult pereţii. Mă uit cu respect la militarii care s-au întors răniţi sau mutilaţi din războaie, supravieţuindu-le şi găsindu-şi rostul într-o necesară reconstrucţie de sine. Încerc să iau lecţii de la un fizician celebru, pironit o viaţă într-un scaun cu rotile, o minte extraordinară care a încântat şi a strălucit mai bine de 30 de ani în amfiteatrele Universităţii Cambridge. Şi de la omul care, zâmbind, respirând prin tuburi şi aparate, îmi explică ce va face începând de mâine. Chiar de mâine.
Şi îmi dau seama că şeful a ţipat la mine şi m-am supărat. Că nu am avut hârtie în imprimantă şi mi-am boscorodit subordonaţii. Că m-a înţepat inima şi m-am speriat. Că am alunecat pe gheaţă, am căzut, m-am ridicat, am mers mai departe şi am înjurat. Că m-a durut un vaccin şi am strâns din dinţi, uitându-mă cu furie la asistentă. Că autobuzul n-a venit la timp şi am înjurat iar. Mi s-a părut că e greu şi viaţa atât de complicată...
E greu...?

La viitor

De când mă ştiu, există un viitor care are întotdeauna, în zicerile multora dintre cei pe care îi aud sau îi citesc, ceva liniştitor, ca un miraj proiectat la orizont, ispitindu-te.
Adulţii, în copilăria mea, când nu aveau ce face, îşi găseau subiect de conversaţie, dorind să ştie cu tot dinadinsul ce mă voi face când voi fi mare. Ştiam că trebuie să dau un răspuns care să placă tuturor şi aveam deja criterii de onorabilitate, fiindcă îmi veneau în minte numai slujbe vocaţionale în care trebuie să dovedeşti dăruire pentru alţii. Profesor sau medic îmi erau, deci, răspunsurile la îndemână. Asta pentru că, poate, nu ştiam ce este acela un inginer şi nici nu intuiam motivele pentru care cineva s-ar dedica, să spunem, alpinismului utilitar, oricum o meserie mai bine ancorată în capitalismul în putrefacţie – despre care, mai târziu, aveau să îmi peroreze tot soiul de limbuţi pricepuţi – prin găselniţa advertising-ului „la înălţime”.
Preocupat mai mult de trecut, prin natura meseriei pe care mi-am ales-o în cele din urmă, fără să mai ţin cont de impresiile procurate adulţilor, m-am obişnuit să privesc viitorul ca fiind ceva abstract, modelabil însă în întregime după fanteziile şi dorinţele fierbinţi ale celor care se abandonau în braţele acestui joc de imaginaţie. Este foarte adevărat că am descoperit curând şi abilitatea unora de a modifica trecutul, care devenea şi el tot atât de modelabil precum viitorul, dacă se încăpăţâna să nu corespundă aşteptărilor măreţe ale prezentului, aşa încât, la un moment dat, nici acest teren nu mi se mai părea atât de sigur pe cât îmi lăsase impresia că este.
Anul 2000, când nu vom mai fi copii – cum spunea un cântec pe care mă trezeam fredonându-l aiurea –, îmi părea un orizont mult prea îndepărtat. Dar numai atunci totul avea să capete forme precise, să se rezolve... nerezolvabilul şi să prindă contur inimaginabilul, iar binefacerile cu iz de Rai descoperit ar fi putut să producă aceleaşi râuri de lapte şi miere, pierdute odinioară prin neascultare. În 2000, orizontul a dat să fugă iar şi m-am trezit silabisind, în proiecte impecabile şi futuriste, zecile de ani adunaţi înapoia cifrei fatidice asociate cu sfârşitul lumii de aceiaşi vizionari pricepuţi, conectaţi, prin nevăzute fire, direct la planurile împărtăşite ale Creatorului.
Am intrat într-o fericită osmoză cu termeni precum reformă, restructurare şi transformare, proiectând o imagine promisă a unei prosperităţi la care nu-ţi mai rămânea decât să visezi, în conexiune cu ani pe care nu ştii dacă o să mai apuci să-i scrii vreodată pe hârtie sau pe o pagină electronică albă, deasupra unei scrisori, a unui raport sau, cine ştie, pe vreun bilet de loterie necâştigător, dar colectat cu pioşenie în urne speciale, făgăduind, cu litere de-o şchioapă, câştiguri fabuloase într-un viitor incert.
Viitorul are un sunet zglobiu, de bine, ne spunea o reclamă. Niciodată nu am înţeles de ce atât de mulţi vorbesc despre el cu o convingere copleşitoare, ca şi cum s-ar fi întors de acolo.

Statui şi monumente

Un tânăr bucureştean, specializat în ghidaj pentru turiştii străini, îmi mărturisea că unul dintre cele mai vizitate obiective istorice din Bucureşti este Palatul Parlamentului, fosta Casă a Poporului ceauşistă, transformată, simbolic, din construcţia megalomanică şi complet neverosimilă din punct de vedere artistic şi arhitectonic într-un pilon al statului de drept, integrând imaginea Legislativului creator de norme cu caracter de lege, imagine altmineri destul de avariată în ultimii douăzeci de ani de democraţie originală asumată.
Adevărul este că monstruozitatea din vechiul cartier bucureştean Uranus stârneşte interesul vizitatorilor străini nu numai prin proporţiile sale, care o includ pe o poziţie fruntaşă într-un top al clădirilor mari din toată lumea, ci şi prin poveştile vehiculate din controversata perioadă de construcţie din ultimii ani ai regimului comunist.
Clădirea în sine, din nefericire, a rămas mai degrabă un simbol al vechiului regim politic decât a reuşit să devină un reper semnificativ al noului regim inaugurat în decembrie 1989. Şi vina nu este doar a imaginii publice a Parlamentului, uşor de identificat în sondajele de opinie din ultimii 20 de ani, cât mai degrabă a depersonalizării ei, atât in interior, cât şi în exterior.
Cine ajunge la Budapesta, va admira în capitala Ungariei, pe malul Dunării, nu numai arhitectura superbă a Parlamentului ungar, ci şi monumentele care definesc, fiecare în parte, repere semnificative în lupta pentru libertate a poporului maghiar. Statuia lui Ferenc II Rakoczi, eroul revoltei ungurilor împotriva stăpânirii habsburgice, a lui Lajos Kossuth, liderul revoluţiei maghiare de la 1848, a lui Imre Nagy, liderul comunist care a contestat, în inima imperiului sovietic, includerea Ungariei în sfera de influenţă a URSS, împreună cu un monument dedicat revoluţiei maghiare din 1956, toate acestea străjuiesc clădirea Legislativului Ungariei.
În jurul Palatului Parlamentului din Bucureşti nu există niciun monument care să amintească de o cât de neînsemnată pagină de istorie a parlamentarismului românesc (cu o tradiţie de care ar trebui să fim mândri!) sau vreun monument al luptei pentru libertate a poporului român.
Clădirea Ministerului Apărării Naţionale se află într-o situaţie similară. Parte a ansamblului de clădiri dedicate de Nicolae Ceauşescu instituţiilor publice care urmau să fie concentrate în jurul Casei Poporului, Ministerul Apărării Naţionale nu are în jurul său vreun monument care să amintească nici de vreo izbândă militară importantă, nici de vreo personalitate militară remarcabilă, cu excepţia unui ansamblu monumental care vizează exclusiv istoria militară recentă.
Nu ştiu dacă trebuie să împingem fiecare delegaţie străină, de orice rang ar fi ea, spre Muzeul Militar Naţional, pentru a prezenta simboluri ale istoriei noastre. Până acolo însă, câteva monumente, bine gândite şi realizate, ar putea fi mult mai puternice, vizual şi simbolic, în spaţiul care înconjoară Ministerul Apărării Naţionale.

De ce am demisionat din IRRD 1989

Am avut raporturi contractuale cu Institutul Revoluţiei Române din decembrie 1989 - o jumătate de normă pe un post de cercetator ştiinţific gr. III şi, de asemenea, membru în Consiliul Ştiinţific, această ultimă poziţie nefiind remunerată vreodată - începând din luna mai a anului trecut până zilele trecute, când mi-am dat demisia, spre bucuria celor care considerau că "scriu după dictarea lui Iliescu" (o tâmpenie, desigur, dar asta presupune o altă discuţie!). Am fost angajat pe o sumă de bani relativ modestă.
După ce, iniţial, a fost vorba de un proiect de cercetare privind Revoluţia din decembrie 1989 în Sibiu, acesta a fost schimbat, prin asocierea cu dl. Zoltan Novak, fără să fiu consultat, cerinţa fiind studierea Revoluţiei din decembrie 1989 în Transilvania, ceea ce impunea o extindere a cercetării la unele localităţi în care s-au petrecut evenimente semnificative în zilele Revoluţiei.
Am fost plătit, din mai până în decembrie 2009, iar în anul 2010 (cu excepţia unei singure luni) mi s-a impus semnarea unui concediu fără plată, ceea ce am acceptat, socotind că situaţia în care se afla Institutul era una dificilă.
Prima sumă de bani, în 2010, a venit abia în luna mai, iar în iunie a fost sistată iarăşi. Am încercat să aflu în Institut ce s-a întâmplat şi m-a frapat că mulţi dintre cei întrebaţi erau incapabili să ofere un răspuns - deşi se aflau în poziţii administrative care nu le îngăduiau "neştiinţa".
Am aflat, cu mare greutate, pe căi ocolite, că este un fel de "pedeapsă" pentru că nu am predat proiectul de cercetare amintit şi gestul mi s-a părut de o meschinărie inimaginabilă.
Aşadar, sunt plătit din mai până în decembrie 2009, accept concediu fără plată, înţelegând situaţia dificilă a Institutului, mai bine de cinci luni, în anul 2010, şi o minte "odihnită" (si, poate, mai bine retribuită!) din această instituţie crede că este nimerit să-mi taie bruma de plată, în iunie 2010, pentru un proiect de cercetare care cuprindea nu mai puţin de cinci localităţi (printre care Sibiu, Cluj-Napoca şi Braşov, fiecare în parte necesitând o cercetare amănunţită de cel puţin trei luni!). Şi să mai adaug aici că pentru o deplasare la Sibiu, în mai 2010, organizată de institut, transportul şi cazarea mi le-am plătit eu însumi.
Mi s-a părut firesc să întrerup orice colaborare cu Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, condus de dl. Claudiu Iordache, în urma acestui gest meschin.
Şi anunţ public că am donat IRRD 1989 şi diurna cuvenită pentru deplasarea la Sibiu din mai 2010!
Aşa că cei ispitiţi de o "juma' de normă" de cercetare la IRRD 1989 e bine să ia aminte!

Politeţe şi alteritate

Una din minunile educaţiei moderne, îmi spune cu satisfacţie un amic, este obişnuinţa care ţi se inculcă, din fragedă pruncie, de a fi politicos. Ştiu tratate despre politeţe, scrise cu dăruire şi pasiune, care vor fi urmărit pe toţi învăţăceii, de-a lungul timpului, semn că societatea consumă destule resurse pentru a impune ceea ce îndeobşte numim politeţe sau, prin extensie, educaţie. Cam tot atâtea cât cheltuieşte, de pildă, pentru a-i aduce pe calea cea bună, „a moralei”, pe alţii, care nu vor fi reuşit să-şi însuşească regulile politeţii.
Politeţea este însă un concept abstract şi oarecum inaplicabil în societăţile tradiţionaliste, axate pe cutume şi obiceiurile pământului, care sunt prin excelenţă de uz local, ignorându-se cu desăvârşire cele proprii unui spaţiu exterior (cunoscute sau nu, dar oricum neaplicate!), care devine, astfel, un soi de no man’s land în care, odată intraţi, reprezentanţii culturilor locale transferă propriile reguli şi obişnuinţe ce vin, în cele din urmă, în contradicţie cu obiceiurile şi cutumele altor culturi locale. Cultura ţărănească, la noi, slăvită de sămănătorişti şi poporanişti, specifică unui spaţiu îngust, bine determinat, care are în centru familia şi nu comunitatea – o foarte importantă distincţie care are consecinţe semnificative în evaluarea noastră faţă de civilizaţia occidentală – este un bun exemplu în acest sens.
Mi-au venit în minte toate acestea, ascultând admiraţia nedisimulată a amicului meu pentru politeţe. Care, în mod evident, lipseşte la unii dintre semenii noştri, în uniformă sau nu, fiind din ce în ce mai limpede că democraţia şi libertatea asumată nu fac din noi cu necesitate campioni ai însuşirii regulilor de politeţe pentru care alte societăţi vor fi consumat aprinse dezbateri şi aprige înfruntări. Politeţea presupune, înainte de toate, un fond comun de reguli precise, care se deprind în mod unitar prin intermediul familiei şi al comunităţii, în sistemul educaţional obligatoriu, fie acesta public sau privat. Dar şi toleranţă şi înţelegere pentru Celălalt, care nu este şi nu poate fi la fel ca noi.
De curând, cineva de la a cărui poziţie – ierarhică – aveam anumite aşteptări (tot un paradox al societăţii în care trăim, pentru că avem anume aşteptări de la unii indivizi, în corelaţie directă cu poziţia ierarhic asumată a acestora, nu cu valoarea lor reală, ceea ce ar dezvălui mai degrabă o gândire proprie unei societăţi aşezate, dar contraproductivă pentru societatea în care trăim!) mărturisea, într-un context generat de evaluarea calitativă a unor produse publicistice, neputinţa de a înţelege cui se adresează un anumit material de presă. Ignorând un raţionament simplu: ceea ce mă interesează pe mine poate fi complet neinteresant pentru altul sau, în alţi termeni, ceea ce cred că mie nu îmi foloseşte poate fi extrem de util altuia.
Politeţea şi acceptarea alterităţii nu sunt neapărat semnul modernităţii. Dar sunt o dovadă a educaţiei reale, nu închipuite.

„Nume”

Banalitatea şi provincialismul târgurilor noastre de carte încep să mi se pară evidente. Nu este vorba nici de spectacol, nici de „lansări” de carte şi, cu atât mai puţin, de inovaţie culturală. Cel mult nişte ziceri oarecare, în care se regăsesc întotdeauna termeni precum „excepţional”, „unic”, „minunat”, „genial”, galopează inflaţionist spre urechile noastre, într-un stand de editură, cu un spaţiu mai generos sau mai meschin, în funcţie de gologanii puşi în joc de distinşii patroni ai caselor editoriale.
Mă pregăteam să spun că am preluat – de undeva – vreo modă, pe care, aşa cum ştim, reuşim mai mereu să o pervertim de îndată ce ajunge să guste sălcia apă a Dâmboviţei, găsindu-şi o cale presupus mioritică de manifestare. Lansările de carte, peste tot la noi, suferă de... „personalitate”. Scrii o carte de bucate, este musai să ţi-o prezinte Jamie Oliver, dacă se poate. Elogios trebuie chemat să vorbească Nicolae Iorga însuşi, dacă prin cine ştie ce miracol ar putea învia, despre noua producţie a unui istoric. Publici eseuri, Andrei Pleşu nu poate lipsi. Dacă e o nouă speranţă a literaturii române, Mircea Cărtărescu este steaua care va străluci într-un discurs improvizat, pe o estradă beteagă, cu un microfon de împrumut cu jumătatea de oră. În fine, filosofezi în scris, atunci poate că însuşi Gabriel Liiceanu, dacă nu e ocupat cu lansarea propriilor cărţi, este cel îndrituit să se pronunţe.
Am amici care se întorc de la târgul de carte – Bookfest, Gaudeamus sau cum s-o numi acesta – profund satisfăcuţi de vecinătatea fizică pe care o vor fi experimentat cu personalităţile „lansatoare”, dar etern neputincioşi să-şi amintească vreo carte sau numele vreunui autor oarecare, „prefaţat” de un nume consacrat. Pentru că acestea nu prea contează. Înşişi autorii uită că ei sunt iniţiatorii şi producătorii unui bun cultural tipărit care, în cele din urmă, îşi găseşte adevăratul destin în mâinile cititorilor. Terentianus Maurus, dacă ar mai trăi, ar trebui să le reamintească, strigându-le, zicerea sa, spre luare aminte: Habent sua fata libelli...
M-am aflat la Universitatea Stanford, în SUA, pentru aproape un an. În librăria Universităţii nu s-a „lansat” niciodată o carte. Cel mult, unii autori faimoşi au fost găzduiţi pentru o sesiune de autografe. Cărţile şi le-au prezentat însă în spaţiile Universităţii ei înşişi, vorbind despre ei, despre travaliul şi izvoarele creaţiei. Dialogând cu publicul, unul viu, captivant, inteligent şi trăind intens bucuria conversaţiei civilizate cu autorul, după regulile specifice mediului universitar. Şi, vă asigur, unele întrebări nu erau deloc amabile sau comode...
La noi, autorul s-a învăţat că nu contează. Că este la mâna editorilor, care le strecoară, subtil, nevoia de a aduce „nume” la lansare. Ca să dea bine. Jucăm totul din imagine. Nu ne pasă de conţinut. Care nu mai interesează pe nimeni. Autorul s-a deprins să se furişeze printre rafturi, nebăgat în seamă, după ce va fi experimentat dulceaţa elogioasă, învăluitoare, a discursului de complezenţă, multiplicat la nesfârşit, al unui „nume”.

De ce merge ţara asta prost. Episodul 4

Nici anul acesta nu puteau lipsi două demonstraţii care se ţin ca gemenii de mână. Pe de o parte, gay-ii şi lesbienele (interesant este că, la noi, bisexualii - femei sau bărbaţi - par să nu existe niciodată în această dezbatere!), la Gay Parade, şi, pe de altă parte, bisericoşii de la "Noua dreaptă", cu "Biblia"-n dinţi.
Anul acesta însă, dincolo de încrâncenarea care pare să dispară din dezbaterea publică (nu e neapărat un semn al toleranţei, cred eu, ci, mai degrabă, rezultatul îngrijorărilor cu privire la situaţia economică a României care concentrează atenţia tuturor), m-am amuzat şi întristat, deopotrivă, de ineditul protestului lor.
Un articol din "Adevărul", care relata aşa-zisul "marş al normalităţii" pus la cale de cei de la "Noua dreaptă", sublinia că unii dintre demonstranţi făceau deschis distincţie între lesbiene şi homosexuali, în sensul că primele ar avea dreptul la demonstraţii, ceilalţi nu. Curat democraţie românească! Pe principiul "o fi în Biblie, dar dacă mie îmi convine, e bine şi e de acceptat", dacă nu, "ia uite ce scrie în Biblie"!
În al doilea rând, au afişat un panou pe care era înscris următorul enunţ: "România are nevoie de copii, nu de homosexuali".
Bine, România are nevoie de multe, asta o ştim! Dar România are parte de exact atâţia homosexuali (lesbiene, bisexuali, transsexuali) câţi are. Nici mai mult, nici mai puţin. Număraţi sau nu de "Noua dreaptă". Dar România cu copiii stă mai prost, natalitatea e în cădere liberă, iar actualul Guvern a găsit să facă economii tot pe spinarea mamelor care s-au încumetat să dea naştere unor copii, tăindu-le alocaţiile şi subvenţiile.
Nu ştiu ca vreunul de la "Noua dreaptă" să fi poposit cu aceeaşi sfântă indignare la protestul mamelor din faţa Palatului Cotroceni, susţinându-le. După cum m-am întrebat câţi dintre ei au copii pentru a şti ce presupune efortul de a-i creşte. Financiar, moral, educaţional, în România de astăzi.
Până la urmă, nu cred că homosexualii şi lesbienele sunt problema României. Oricum, nu ei ne-au adus unde suntem după 20 de ani de democraţie originală şi de libertate asumată după putinţa de înţelegere a fiecăruia!

Imaginea este preluată de pe site-ul Antenei 3 la adresa: http://www.antena3.ro/stiri/romania/marsul-noii-drepte-este-vina-lui-sorin-oprescu-pentru-ca-a-acceptat-marsul-homosexualilor_99812.html

Neutralitate

Azi am ales un subiect neutru. Voi vorbi despre firescul petrecerii timpului liber pe aleile unui parc oarecare, pavate cu pietre albastre de râu, totul mirosind a primăvară iute, răcoroasă, cu iarbă proaspăt tunsă, aruncată ici-colo în mici moviliţe, răscolite, din când în când, de câini zglobii, fără stăpân. Câteva raţe gureşe caută de zor în apele tulburi ale lacului improvizat numai ele vor fi ştiind ce. Fanfara cântă, liniştitor şi molcom, în chioşcul de lemn amenajat în mijlocul unei pajişti verzi, transportată ideal în lumea muzicii din alt veac.
O tihnă binemeritată! Dar... „Care parc, dom’le? Asta e o cocină”, zice unul. „Nu e doar o cocină, este o ruşine naţională”, sare de dincolo un bătrânel ce părea preocupat doar de supravegherea unui prichindel neastâmpărat. „Unde s-a mai văzut parc, aşa, cu alei pavate cu pietre albastre? Cine ştie cât a costat, şi aşa suntem săraci...” „Îmi pare frumos...”, îngaimă, ca pentru sine, un altul. „Nu vă place?” „Este în afara oricărei logici de amenajare a spaţiilor publice verzi”, clamează, doct, bătrânelul. „Am citit tratate de grădinărit”.
„Şi cine i-a pus să tundă iarba?”, apare, ţâfnoasă, o doamnă impozantă. „Iarba nu se tunde acum. Se tunde mai încolo. Şi le-a mai dat voie să stea şi pe iarbă. Pe cine interesează că ei stau pe iarbă? Pe mine, că plătesc refacerea gazonului, nu?”, termină de perorat femeia. „Şi câinii ăştia, de i-ar eutanasia odată! M-am săturat de ei!” „Sunt inofensivi, doamnă”, intervine, vesel, o duduie simpatică. „Or fi inofensivi pentru tine, că le dai de mâncare, d-aia s-au înmulţit, pentru mine sunt nişte bestii care trebuie lichidate”, declară, categoric, doamna corpolentă.
„Uită-te şi la ăştia!”, arată unul spre fanfară. „Le-a tăiat din salarii, de aia cântă aşa, fără vlagă. Pe vremea mea – îşi aminteşte – se zguduia chioşcu’. Acu’, nu ştiu ce mai caută p-aici”. „Cântă frumos, nu vi se pare?”, intervine, împăciuitor, o bunicuţă. „O fi frumos la urechea lu’ matale, că eşti surdă!”, hăhăie, mândru de isprava sa verbală, un coate-goale. „O fi, maică, nu mai am vârsta voastră”, se resemnează bătrâna, aşezându-l pe neisprăvit în rând cu toţi tinerii gata să o ia peste picior. „Raţele astea sunt periculoase, dau gripă d-aia aviară”, zice specialistul în grădinărit, descoperindu-şi o ascunsă vocaţie de agent veterinar. „La ce le-o mai fi adus şi p-astea aici, să ne îmbolnăvească? Nu le avem noi destule p-ale noastre?”
Hmm... Am zis că scriu despre un subiect neutru, un parc tihnit din mijlocul urbei. Dacă e parc, de ce e... verde, dacă nu e, de ce nu e. Dacă e cu piatră de râu, de ce e, că e scumpă, dacă nu e, de ce nu e, că de aia plătim taxe şi impozite. Dacă fanfara cântă, atunci cântă prost şi fără chef, dacă nu cântă, de ce nu cântă, că-i plătim şi p-ăştia din banii noştri. Dacă raţe nu-s, de ce nu avem raţe sau lebădoi, ca alţii, iar dacă sunt, poartă, netrebnicele, toate bolile Pământului.
Şi doar v-am zis că e un subiect neutru!

Ce este un orgasm?...

Va vine să credeţi că cei din acest clip-mostră - semnalat de prietenul meu, Robert Mititelu - sunt şi cei care votează sau care se pronunţă, la referendum, în problema Parlament unicameral vs. Parlament bicameral?
Cred că ar trebui clonată blonda aia creaţă din finalul interviului, poate aşa, în felul acesta, vom zări şi noi netrebnica, dar multpromisa, luminiţă de la capătul tunelului...

De ce merge ţara asta prost. Episodul 3

Sunt convins că aţi văzut, lăfăindu-se pe panouri publicitare imense, prin intersecţiile cele mai aglomerate din Bucureşti, o reclamă stupidă care ne spune că în acel loc ar fi putut fi un pasaj subteran, o staţie de metrou sau o parcare etajată dacă nu s-ar pierde un miliard de euro prin contrabanda cu ţigări.
Mie mi se pare cea mai stupidă reclamă din câte am văzut. Ştiam toţi că statul e cel mai prost administrator, că este corupt, adesea, prin unii din funcţionarii săi, dar să afli, public, limpede şi clar, neputinţa, impotenţa, imbecilitatea şi incapacitatea statului de a stopa contrabanda cu ţigări, oferind imaginea unei atât de grave evaziuni fiscale, mi se pare incredibil.
E mai uşor să se facă banere uriaşe decât să fie daţi afară toţi funcţionarii Vămii, dacă e nevoie? Probabil că da. Şi, cred, şi profitabil. Tot pentru unii.

Liviu. Liviu... Rebreanu!

Dau să caut pe Google numele meu... Inevitabil, de câte ori scriu "florin", îmi vine Google în ajutor şi adaugă, dezinteresat şi, mai ales, la cererea "publicului căutător", "salam".
Dan Mireanu, căruia îi spun păţania, plângându-mă de crunta mea deziluzie şi de spaima anonimatului care m-ar putea cuprinde brusc la viitoarele căutări pe net, adânceşte cuţitul în rană: "Încearcă Liviu, cred că îţi iese Guţă".
Ajung la net cu sufletul la gură şi, de îndată ce bietul computer îşi mestecă, enervant de încet, programele şi îşi verifică, la fel de "zglobiu", circuitele, mă năpustesc pe Google şi tastez "liviu".
O, Doamne, sunt răzbunat! Iese, triumfător,... Liviu Rebreanu.

La Moscova, birjar!

Ani la rând, 9 mai – Ziua Independenţei – a fost umbrită de un alt 9 mai – împrumutat, pe filieră sovietică – menit să celebreze victoria Armatei Roşii asupra Germaniei naziste. În 1945, la 9 mai, tocmai pentru că Stalin, nemulţumit că Germania capitulase cu o zi înainte în faţa Aliaţilor occidentali (de faţă fiind numai doi generali ruşi, Cernâşev şi Susloparov), a cerut o nouă ceremonie, la Berlin, în prezenţa mareşalului Jukov, tocmai pentru ca germanii să mai capituleze o dată în faţa trupelor sovietice. Această Zi a Victoriei, cum i s-a spus, sărbătorită cu fast, a însemnat însă intrarea României în bezna regimului comunist impus de Uniunea Sovietică, aşa-zisa patrie a proletariatului din întreaga lume, care, sub pretextul înfrângerii unui totalitarism de dreapta, cel nazist, impunea şi legitima propriul totalitarism, de stânga, şi un Gulag extins în ţările est-europene ocupate de Armata Roşie.
Una din victimele acestui avans de neoprit al armatei sovietice în inima continentului european, în ultima parte a celui de Al Doilea Război Mondial, este însuşi fostul rege Mihai I, care, după ce va fi fost nevoit, în repetate rânduri, să accepte, în anii 1944-1947, o seamă de compromisuri dureroase şi, aş spune, profund nocive pentru evoluţia regimului politic în România, a sfârşit el însuşi detronat şi alungat din ţară, când liderii comunişti, executanţii fideli ai ordinelor venite de la Moscova, îi vor fi pus înainte un act de abdicare în termeni cât se poate de categorici cu privire la destinul monarhiei şi al familiei domnitoare de Hohenzollern în România.
Invitat pentru a doua oară la serbările organizate la Moscova pentru a marca victoria URSS împotriva nazismului, fostul rege Mihai I acceptă din nou, prin vocea purtătorului de cuvânt al Casei Regale, să participe la ceremoniile dedicate acestui eveniment. Fostul monarh s-a aflat şi în 2005 în aceeaşi situaţie, la împlinirea a 60 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste, când prezenţa sa a fost motivată prin aceea că este singurul şef de stat din acea vreme care se mai află în viaţă, fiind decorat de Stalin cu Ordinul „Victoria”.
Cu siguranţă, nu sunt singurul care consideră că fostul suveran săvârşeşte din nou, din proprie voinţă sau prost sfătuit, o gravă eroare. Rusia de astăzi nu este URSS, o ştim, dar ceea ce se aniversează la Moscova are aceeaşi semnificaţie pentru noi, din 1944 şi până acum. Este inadmisibil să participi – legitimându-le – la ceremoniile care marchează, de fapt, ocuparea ţării tale de Armata Roşie, în 1944, impunerea unui regim comunist-stalinist şi alungarea ta de pe tron, în decembrie 1947, la care se adaugă distrugerea elitei politico-militare în închisorile de exterminare de la Sighet, Aiud, Jilava sau Gherla.
Prin opoziţie, am admirat atitudinea demnă a actualului preşedinte interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, care a refuzat să meargă la Moscova. „Cum să particip la paradă alături de armata care ne-a adus comunismul, a organizat foametea şi ne-a deportat în Siberia?”, s-a întrebat, pe bună dreptate, Ghimpu.
Fostul suveran român nu-şi mai pune însă niciun fel de întrebare. Dar ar putea lua lecţii de la Mihai Ghimpu.

P.S. O fotografie de epocă pentru împrospătarea memoriei fostului rege. Cu tot cu "propaganda" comunistă...
P.S. 2. Articol pregătit pentru rubrica mea obişnuită din "Observatorul militar" şi rămas nepublicat. Cred că nici rubrica nu va mai fi obişnuită...

Controversele locurilor memoriei

Înmormântarea preşedintelui Poloniei Lech Kaczyński şi a soţiei sale, Maria, la Castelul Wawel, în Cracovia, a stârnit proteste, în pofida tragediei aviatice de la Smolensk, din Rusia, în faţa căreia unitatea de vederi şi necesara reconciliere păreau implicite. Cel puţin aşa sperau cei mai mulţi şi, chiar dacă în fruntea protestatarilor s-a aflat însuşi Andrzej Wajda, celebrul regizor de numele căruia se leagă şi recenta peliculă care dezvăluie drama elitei poloneze la Katyn, în 1940, decizia autorităţilor politico-religioase a fost una fermă: preşedintele şi soţia sa îşi vor găsi somnul de veci alături de regii, oamenii politici sau militarii de seamă şi artiştii Poloniei, la Castelul Wawel. O pagină Facebook, ad-hoc creată, dedicată celor care se opuneau unei ceremonii funerare la Cracovia, a strâns, în numai câteva ore, peste 30.000 de susţinători.
În cazul polonez, deşi există un loc al memoriei naţiunii bine conturat şi consacrat, controversa a fost generată mai degrabă de neputinţa de a asocia pe Lech Kaczyński cu ceea ce reprezintă Castelul Wawel, dar nu neapărat în conexiune cu relicvele regilor polonezi, ci mai degrabă cu singurul preşedinte de republică înmormântat aici, mareşalul Josef Pilsudski, considerat arhitectul independenţei Poloniei după Primul Război Mondial. În pofida meritelor evidente în anii de luptă împotriva regimului comunist, asupra cărora majoritatea comentatorilor a căzut de acord, lui Lech Kaczyński i se refuza, în opinia protestatarilor, dreptul de a se alătura, în eternitate, fondatorului autoritar al republicii din anii interbelici – Pilsudski. Într-un anume fel, polonezii au fost luaţi pe nepregătite. Lech Kaczyński este primul lider postcomunist care încetează din viaţă şi încă în asemenea tragice împrejurări. Era foarte posibil ca – dincolo de greşelile care i se impută – Lech Walesa, chiar în circumstanţe, să spunem naturale, să fi avut parte de mai puţini contestatari, însă Lech Kaczyński nu este Lech Walesa. Pentru mulţi polonezi, Castelul Wawel este un simbol al continuităţii Poloniei – un stat cu un destin aparte pe harta Europei, fiind de mai multe ori dezintegrat de ambiţiile teritoriale ale marilor puteri aflate în vecinătatea sa – şi, din acest motiv, consideră ei, preşedinţii republicii post-comuniste – care înseamnă recâştigarea independenţei politico-militare a ţării, după aproape 50 de ani de ocupaţie şi dominaţie sovietică, la „adăpostul” unui regim politic de import – îşi merită cu prisosinţă un loc de veci la castelul cracovian.
Mărturisesc că mi s-a părut mult mai interesantă această dezbatere decât lamentaţiile emoţional-isteroide ale televiziunilor de ştiri de la noi în această perioadă. Credeam că Polonia are mult mai bine sedimentate, la nivelul mentalului colectiv, semnificaţiile unor momente istorice şi că logica de funcţionare a unor locuri ale memoriei este deasupra oricăror controverse. Nu este aşa. Regimurile comuniste care s-au suprapus peste ţările est-europene – impuse brutal de Uniunea Sovietică, prin forţa Armatei Roşii, după Al Doilea Război Mondial – au creat rupturi adânci în modul de receptare a propriului trecut, ceea ce arată cât de greu ne vom regăsi identitatea naţională printre frânturi de adevăr, recuperări parţiale ale memoriei colective şi sedimentele nefaste ale unei educaţii inculcate vreme de aproape 50 de ani.

Cum vorbeşte un poliţist...

Chiar dacă o vi se pară un truism, o să spun că, poliţistul, prin excelenţă, oriunde în lumea aceasta, are rolul de a face ca legea să fie respectată.
Daniel Piştea este inspector principal la Brigada de Poliţie Rutieră şi, vorbind despre separatoarele care delimitează linia de tramvai de banda pentru autovehicule, recent introduse pe mai multe bulevarde din Capitală, spune (în "Gândul"), fără să ezite:

"Cel care depăşeşte o coloană oprită la semafor ce face, de fapt, în afară de încălcarea legii, care e o vorbă uşor de spus şi nu ştiu pe cine mai interesează? El depăşeşte şoferii care stau la semafor."

Da, ştiu, pare incredibil, dar aşa vorbeşte un om al legii. În curând, magistraţii vor spune acelaşi lucru, iar politicienilor, care oricum cred că legea este facultativă, nu le va rămâne decât să voteze, în Parlament, luându-li-se, astfel, în sfârşit, o piatră de pe inimă, că respectarea unei legi este... opţională!

O, tristă ţară plină de umor!