La viitor

De când mă ştiu, există un viitor care are întotdeauna, în zicerile multora dintre cei pe care îi aud sau îi citesc, ceva liniştitor, ca un miraj proiectat la orizont, ispitindu-te.
Adulţii, în copilăria mea, când nu aveau ce face, îşi găseau subiect de conversaţie, dorind să ştie cu tot dinadinsul ce mă voi face când voi fi mare. Ştiam că trebuie să dau un răspuns care să placă tuturor şi aveam deja criterii de onorabilitate, fiindcă îmi veneau în minte numai slujbe vocaţionale în care trebuie să dovedeşti dăruire pentru alţii. Profesor sau medic îmi erau, deci, răspunsurile la îndemână. Asta pentru că, poate, nu ştiam ce este acela un inginer şi nici nu intuiam motivele pentru care cineva s-ar dedica, să spunem, alpinismului utilitar, oricum o meserie mai bine ancorată în capitalismul în putrefacţie – despre care, mai târziu, aveau să îmi peroreze tot soiul de limbuţi pricepuţi – prin găselniţa advertising-ului „la înălţime”.
Preocupat mai mult de trecut, prin natura meseriei pe care mi-am ales-o în cele din urmă, fără să mai ţin cont de impresiile procurate adulţilor, m-am obişnuit să privesc viitorul ca fiind ceva abstract, modelabil însă în întregime după fanteziile şi dorinţele fierbinţi ale celor care se abandonau în braţele acestui joc de imaginaţie. Este foarte adevărat că am descoperit curând şi abilitatea unora de a modifica trecutul, care devenea şi el tot atât de modelabil precum viitorul, dacă se încăpăţâna să nu corespundă aşteptărilor măreţe ale prezentului, aşa încât, la un moment dat, nici acest teren nu mi se mai părea atât de sigur pe cât îmi lăsase impresia că este.
Anul 2000, când nu vom mai fi copii – cum spunea un cântec pe care mă trezeam fredonându-l aiurea –, îmi părea un orizont mult prea îndepărtat. Dar numai atunci totul avea să capete forme precise, să se rezolve... nerezolvabilul şi să prindă contur inimaginabilul, iar binefacerile cu iz de Rai descoperit ar fi putut să producă aceleaşi râuri de lapte şi miere, pierdute odinioară prin neascultare. În 2000, orizontul a dat să fugă iar şi m-am trezit silabisind, în proiecte impecabile şi futuriste, zecile de ani adunaţi înapoia cifrei fatidice asociate cu sfârşitul lumii de aceiaşi vizionari pricepuţi, conectaţi, prin nevăzute fire, direct la planurile împărtăşite ale Creatorului.
Am intrat într-o fericită osmoză cu termeni precum reformă, restructurare şi transformare, proiectând o imagine promisă a unei prosperităţi la care nu-ţi mai rămânea decât să visezi, în conexiune cu ani pe care nu ştii dacă o să mai apuci să-i scrii vreodată pe hârtie sau pe o pagină electronică albă, deasupra unei scrisori, a unui raport sau, cine ştie, pe vreun bilet de loterie necâştigător, dar colectat cu pioşenie în urne speciale, făgăduind, cu litere de-o şchioapă, câştiguri fabuloase într-un viitor incert.
Viitorul are un sunet zglobiu, de bine, ne spunea o reclamă. Niciodată nu am înţeles de ce atât de mulţi vorbesc despre el cu o convingere copleşitoare, ca şi cum s-ar fi întors de acolo.