Ombilical legaţi (încă) de Ceauşescu

După îndelungi insistenţe, sfârşite în sălile tribunalelor cu o sentinţă favorabilă, urmaşii legali ai celor doi Ceauşeşti au reuşit să obţină ceea ce li se interzicea, din varii motive, de 20 de ani.
Dar dacă pentru familie mi se pare a fi un gest legitim şi, aş spune, necesar, pare mai greu de înţeles isteria pe care a provocat-o în mass-media un astfel de demers. Chibiţii de serviciu, analiştii de ocazie, maeştrii tuturor conspiraţiilor s-au văzut, dintr-o dată, dezumflaţi în aşteptările lor: mormintele chiar conţineau oseminte, dar, nu-i aşa, le mai rămâne o cât de mică speranţă în rezultatele testelor ADN. Poate acelea vor demonstra, în cele din urmă, că măcar o frântură a teoriilor lor se va fi adeverit.
Deshumarea Ceauşeştilor mi se pare a fi una din cele mai bune dovezi ale faptului că regimul comunist este, la noi, o traumă nevindecată, neclarificată şi obsesivă. Este, poate, şi una din explicaţiile pentru care discursul anticomunist, la 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, mai poate să aibă efect electoral, fiind utilizat ca atare.
În fapt, să o recunoaştem: Revoluţia din decembrie 1989 înseamnă o acţiune hotărâtă a unor indivizi care nu au mai suportat regimul comunist şi pe cel care îl întruchipa: Nicolae Ceauşescu. Ceilalţi, destui, s-au alăturat acestor puţini revoluţionari autentici, după ce îşi vor fi înfrânt temerile, spaimele şi angoasele, iar
majoritatea acestui popor a stat cuminte în casă, urmărind desfăşurarea evenimentelor. De serviciile secrete străine şi contribuţiile lor, oricare vor fi fost acestea, nu ţin să mai amintesc aici.
Adevărul este că românii nu par să aibă vocaţia revoltei autentice şi, de altfel, nici pe aceea a libertăţii asumate. Par să nu se simtă în spaţiul democratic ca peştele în apă, ci seamănă mai degrabă cu animalele claustrate la zoo, care se lovesc mereu, obsesiv, de geamul cuştii în care se află, fără a înţelege de ce nu pot trece dincolo de el. Vorbim de un popor de oi, cum subliniază, în repetate rânduri, pe bună dreptate, istoricul Florin Constantiniu, care naşte un grup de lupi capabili să se înstăpânească fără mari dificultăţi asupra turmei. Pare să ne fie străină orice formă de coagulare în jurul unui interes, altul decât cel strict individual, nu ne pasă cine ne conduce şi, mai ales, cum ne conduce.
Din acest motiv România arată aşa cum o vedem cu toţii. Regimul comunist nu s-a sfârşit în decembrie 1989, iar mental a produs adevărate ravagii la nivelul întregii societăţi. Şi de aceea dezgroparea lui Ceauşescu este atât de importantă. Suntem ombilical legaţi de acest personaj şi regimul pe care l-a patronat. Încă...

P.S. Întotdeauna m-a amuzat alăturarea steluţei roşii pe crucea lui Ceauşescu din Cimitirul Ghencea militar. Ca şi invocarea oricăror precepte creştine în cazul lui. Avea dreptate Belu Zilber când spunea că regimul comunist, la noi, are ceva din Caragiale şi Stalin, deopotrivă...