Neutralitate

Azi am ales un subiect neutru. Voi vorbi despre firescul petrecerii timpului liber pe aleile unui parc oarecare, pavate cu pietre albastre de râu, totul mirosind a primăvară iute, răcoroasă, cu iarbă proaspăt tunsă, aruncată ici-colo în mici moviliţe, răscolite, din când în când, de câini zglobii, fără stăpân. Câteva raţe gureşe caută de zor în apele tulburi ale lacului improvizat numai ele vor fi ştiind ce. Fanfara cântă, liniştitor şi molcom, în chioşcul de lemn amenajat în mijlocul unei pajişti verzi, transportată ideal în lumea muzicii din alt veac.
O tihnă binemeritată! Dar... „Care parc, dom’le? Asta e o cocină”, zice unul. „Nu e doar o cocină, este o ruşine naţională”, sare de dincolo un bătrânel ce părea preocupat doar de supravegherea unui prichindel neastâmpărat. „Unde s-a mai văzut parc, aşa, cu alei pavate cu pietre albastre? Cine ştie cât a costat, şi aşa suntem săraci...” „Îmi pare frumos...”, îngaimă, ca pentru sine, un altul. „Nu vă place?” „Este în afara oricărei logici de amenajare a spaţiilor publice verzi”, clamează, doct, bătrânelul. „Am citit tratate de grădinărit”.
„Şi cine i-a pus să tundă iarba?”, apare, ţâfnoasă, o doamnă impozantă. „Iarba nu se tunde acum. Se tunde mai încolo. Şi le-a mai dat voie să stea şi pe iarbă. Pe cine interesează că ei stau pe iarbă? Pe mine, că plătesc refacerea gazonului, nu?”, termină de perorat femeia. „Şi câinii ăştia, de i-ar eutanasia odată! M-am săturat de ei!” „Sunt inofensivi, doamnă”, intervine, vesel, o duduie simpatică. „Or fi inofensivi pentru tine, că le dai de mâncare, d-aia s-au înmulţit, pentru mine sunt nişte bestii care trebuie lichidate”, declară, categoric, doamna corpolentă.
„Uită-te şi la ăştia!”, arată unul spre fanfară. „Le-a tăiat din salarii, de aia cântă aşa, fără vlagă. Pe vremea mea – îşi aminteşte – se zguduia chioşcu’. Acu’, nu ştiu ce mai caută p-aici”. „Cântă frumos, nu vi se pare?”, intervine, împăciuitor, o bunicuţă. „O fi frumos la urechea lu’ matale, că eşti surdă!”, hăhăie, mândru de isprava sa verbală, un coate-goale. „O fi, maică, nu mai am vârsta voastră”, se resemnează bătrâna, aşezându-l pe neisprăvit în rând cu toţi tinerii gata să o ia peste picior. „Raţele astea sunt periculoase, dau gripă d-aia aviară”, zice specialistul în grădinărit, descoperindu-şi o ascunsă vocaţie de agent veterinar. „La ce le-o mai fi adus şi p-astea aici, să ne îmbolnăvească? Nu le avem noi destule p-ale noastre?”
Hmm... Am zis că scriu despre un subiect neutru, un parc tihnit din mijlocul urbei. Dacă e parc, de ce e... verde, dacă nu e, de ce nu e. Dacă e cu piatră de râu, de ce e, că e scumpă, dacă nu e, de ce nu e, că de aia plătim taxe şi impozite. Dacă fanfara cântă, atunci cântă prost şi fără chef, dacă nu cântă, de ce nu cântă, că-i plătim şi p-ăştia din banii noştri. Dacă raţe nu-s, de ce nu avem raţe sau lebădoi, ca alţii, iar dacă sunt, poartă, netrebnicele, toate bolile Pământului.
Şi doar v-am zis că e un subiect neutru!