Statui şi monumente

Un tânăr bucureştean, specializat în ghidaj pentru turiştii străini, îmi mărturisea că unul dintre cele mai vizitate obiective istorice din Bucureşti este Palatul Parlamentului, fosta Casă a Poporului ceauşistă, transformată, simbolic, din construcţia megalomanică şi complet neverosimilă din punct de vedere artistic şi arhitectonic într-un pilon al statului de drept, integrând imaginea Legislativului creator de norme cu caracter de lege, imagine altmineri destul de avariată în ultimii douăzeci de ani de democraţie originală asumată.
Adevărul este că monstruozitatea din vechiul cartier bucureştean Uranus stârneşte interesul vizitatorilor străini nu numai prin proporţiile sale, care o includ pe o poziţie fruntaşă într-un top al clădirilor mari din toată lumea, ci şi prin poveştile vehiculate din controversata perioadă de construcţie din ultimii ani ai regimului comunist.
Clădirea în sine, din nefericire, a rămas mai degrabă un simbol al vechiului regim politic decât a reuşit să devină un reper semnificativ al noului regim inaugurat în decembrie 1989. Şi vina nu este doar a imaginii publice a Parlamentului, uşor de identificat în sondajele de opinie din ultimii 20 de ani, cât mai degrabă a depersonalizării ei, atât in interior, cât şi în exterior.
Cine ajunge la Budapesta, va admira în capitala Ungariei, pe malul Dunării, nu numai arhitectura superbă a Parlamentului ungar, ci şi monumentele care definesc, fiecare în parte, repere semnificative în lupta pentru libertate a poporului maghiar. Statuia lui Ferenc II Rakoczi, eroul revoltei ungurilor împotriva stăpânirii habsburgice, a lui Lajos Kossuth, liderul revoluţiei maghiare de la 1848, a lui Imre Nagy, liderul comunist care a contestat, în inima imperiului sovietic, includerea Ungariei în sfera de influenţă a URSS, împreună cu un monument dedicat revoluţiei maghiare din 1956, toate acestea străjuiesc clădirea Legislativului Ungariei.
În jurul Palatului Parlamentului din Bucureşti nu există niciun monument care să amintească de o cât de neînsemnată pagină de istorie a parlamentarismului românesc (cu o tradiţie de care ar trebui să fim mândri!) sau vreun monument al luptei pentru libertate a poporului român.
Clădirea Ministerului Apărării Naţionale se află într-o situaţie similară. Parte a ansamblului de clădiri dedicate de Nicolae Ceauşescu instituţiilor publice care urmau să fie concentrate în jurul Casei Poporului, Ministerul Apărării Naţionale nu are în jurul său vreun monument care să amintească nici de vreo izbândă militară importantă, nici de vreo personalitate militară remarcabilă, cu excepţia unui ansamblu monumental care vizează exclusiv istoria militară recentă.
Nu ştiu dacă trebuie să împingem fiecare delegaţie străină, de orice rang ar fi ea, spre Muzeul Militar Naţional, pentru a prezenta simboluri ale istoriei noastre. Până acolo însă, câteva monumente, bine gândite şi realizate, ar putea fi mult mai puternice, vizual şi simbolic, în spaţiul care înconjoară Ministerul Apărării Naţionale.