"Marea conspiraţie" împotriva armatei şi a generalului Chiriţă

Citesc, pe forumuri, după trecerea în rezervă şi arestarea celor doi generali de la M.Ap.N. - Chiriţă şi Marian - tot soiul de intervenţii care justifică, într-un fel sau altul, "marea conspiraţie" împotriva armatei, a imaginii ei, un fel anume de a pune cu botul pe labe o instituţie atât de credibilă - vezi sondajele alea mereu invocate - încât, în cele din urmă, am convingerea că până şi viitoarea mea descindere pentru nevoi specifice la toaletă nu este altceva decât o perfidă manipulare şi o conspiraţie: dacă anume am fost împins să mănânc, la patiseria din colţ, prin tehnica flăcării violete, vreo merdenea cu rol purgativ, astfel încât să fiu indisponibil atunci când m-a sunat un nevinovat pe care conspiraţioniştii vroiau să-l îndepărteze de mine?

Adevărul este că, dincolo de onorabilitatea indiscutabilă a stelelor de general, care există până la proba contrară, pentru mine, unul, contează faptele. Conspiraţie sau nu, un general care îşi freacă buzunarele cu bani daţi pe sub mână în schimbul unor subiecte care asigură intrarea într-o instituţie militară de învăţământ şi care este şi bine amplasat în mijlocul unei adevărate reţele create şi unse întru impostură nu este altceva decât un borfaş oarecare. Stelele de general sunt o garanţie a onorabilităţii, dar obţinerea lor ar trebui să fie condiţionată de o minima moralia. Este de întrebat cum a ajuns Chiriţă să capete două stele pe umăr - ca şi în cazul celuilalt -, dar este o întrebare la care nu o să încerc să caut răspunsul aici. O las pentru mai târziu, pentru cărţile de analiză istorică a epocii trăite. Dar întrebarea în sine ar trebui să ne bântuie pe toţi, fiindcă Mihai Chiriţă nu a fost ales în poziţia ocupată printr-un scrutin, ci a fost numit. Ceea ce implică o anume responsabilitate extinsă.

Dar aduc aici propria mărturie. În conflict administrativ fiind cu un fost şef, subordonatul lui Chiriţă, a cărui incompetenţă profesională evidentă am denunţat-o într-o publicaţie de specialitate, generalul Chiriţă mi-a zâmbit şmechereşte, în biroul lui, când mi se aducea la cunoştinţă raportul comisiei de el numită (care, de fapt, spre ruşinea ei, nu făcuse nicio investigaţie reală pentru a lămuri motivele disputei mele cu acel şef, acoperindu-se astfel de ridicol, în condiţiile în care soţia lui Chiriţă era angajata şi subordonata celui cu care mă aflam în litigiu!!), spunându-mi că "mai bine ne dădeam un cap în gură", eu şi acel şef, rezolvându-ne conflictul, decât să-l "umplem" pe el de rapoarte (după ce îmi explicase, cu subînţeles, că ar fi trebuit să trec pe la el înainte de a "tulbura apele" cu rapoartele mele!). Chiriţă era, atunci, şeful Doctrinei şi Instrucţiei! Penibil este doar un eufemism care ar putea descrie, deocamdată, comportamentul acestui personaj aflat într-o asemenea poziţie importantă.
Nu pot spune că am fost bucuros la aflarea veştii arestării lui Chiriţă. Pentru mine, era, într-un fel, o confirmare a ceea ce eu intuisem în vremea nefericitelor mele raporturi directe cu el. M-a mâhnit însă nespus felul în care o culpă individuală - ruşinoasă - era aruncată acum asupra unei întregi instituţii care nu merita această palmă. Opinia publică discută, din cauza unor astfel de nefaste personaje, oarecum la grămadă. Iar Armata, ca instituţie, nu merită asta. Fiindcă este mai presus de noi, cei care, temporar, slujim în uniformă.

Mărturia mea este o formă de eliberare şi, într-un fel, de (re)asigurare. Nu, nu suntem la fel, chiar dacă facem parte din aceeaşi instituţie şi purtăm aceeaşi haină kaki. Nu m-am simţit deloc reprezentat de oameni precum Chiriţă, nici când era în activitate şi nici acum. Însă, prin natura meseriei, am cunoscut mulţi oameni în uniformă şi acesta este motivul pentru care sunt încrezător în ziua de mâine şi în destinul acestei instituţii.