Umor, haz de necaz, băşcălie

Enumerarea din titlu îşi are rostul ei. Se spune că suntem un popor plin de umor, capabil, în situaţii critice, să facă haz de necaz. Este, psihologic vorbind, o posibilitate de a trece peste greutăţi de tot felul, peste obstacole inimaginabile. Îţi trebuie, chiar ca individ, un foarte bun echilibru psihic pentru a putea ieşi din împrejurări care provoacă întreaga ta fiinţă.
Românii adoră să spună despre ei înşişi că sunt ospitalieri şi că au umor, ceea ce, până la un punct, este adevărat. Bulă este un personaj care, în sondaje, în ceea ce priveşte popularitatea de care se bucură, ar depăşi, detaşat, fără nicio îndoială, orice alt contracandidat.
Cred, ca mulţi alţii, că umorul, în situaţii critice, este necesar. Este, se ştie, o dovadă de inteligenţă capacitatea de a te amuza la o glumă bună, chiar şi atunci când subiectul unei povestiri cu haz eşti tu însuţi. Pentru că umorul de bună calitate implică inteligenţa construirii unei situaţii hazlii. Inventivitatea în materie de bancuri ar putea fi sport naţional cu campionate în toată regula şi cred că Bulă însuşi ar trebui înregistrat ca brand naţional, înainte să o facă alţii.
Băşcălia este însă altceva. Este o subspecie a umorului. O coborâre în derizoriu. Un mod penibil de a apela la sordid, care nu-ţi lasă, în final, nicio bucurie a spiritului. Este o modalitate de a te bucura cu rânjete sinistre de vreo meteahnă a cuiva sau de o neputinţă a altcuiva. Este un fel de umor de mahala în care totul e permis, numai că poanta lipseşte. Nici nu are cum să fie. Băşcălia se face fără poante. Fără perdea. Este grobiană şi incultă. Cam "râde ciob de oală spartă", în hăhăieli groteşti. Are "autori" şi "consumatori". Pentru că toţi râd, la grămadă sau pe "neamuri", nu înseamnă că avem de-a face cu umorul. Nu ar trebui să ne înşele acest lucru.

Am citit, când încă nu mă pregătisem să îmbrăţişez cariera de istoric, cărţi care vorbeau de luptele dintre hughenoţi şi catolici în Franţa Vechiului Regim. Un film care refăcea admirabil celebra Noapte a Sfântului Bartolomeu ("Regina Margot") m-a impresionat profund. Am înţeles mai bine, atunci, grozăviile pe care ura (mai ales cea motivată religios) le poate naşte. Şi am fost trist că ziua mea de naştere coincidea cu debutul acestui masacru. Poate şi de aceea mi-a rămas atât de bine întipărit în minte evenimentul.
Reflectând apoi la ceea ce au însemnat războaiele religioase în Occidentul creştin european, am observat că oamenii erau capabili să moară şi să ucidă pentru o idee. Este tot un construct mental occidental care presupune respectul faţă de o seamă de principii pe care ţi le-ai asumat. Nu (mai) contează faptul că aceste războaie s-au purtat în numele lui Hristos (bietul Hristos!), ci faptul, istoric demonstrat, că, în Occidentul european, unii sunt capabili de gesturi supreme (martiri sau criminali) în numele ideilor în care cred.
Poate că nu întâmplător ortodoxia, la noi, nu a generat înfruntări categorice între adepţii unor idei contrarii în interiorul aceleiaşi credinţe religioase, continuate cu masacre şi conflicte. Unii văd în asta o virtute. Eu văd mai degrabă tranzacţionismul nostru perpetuu, de care vorbeşte Răzvan Theodorescu, un fel particular de a te raporta la ideile celuilalt într-un mod dual (una zici şi alta faci/crezi!), totul încheindu-se cu un "dă-l în mă-sa" salvator. Aşadar, în Occident, unii îşi ucid adversarii sau mor pentru o idee, în timp ce, la noi, hazul de necaz şi ruda sa mai nefericită - băşcălia - încheie orice dispută cu un "dă-l în mă-sa", tandru şi complice, un "pupat toţi piaţa endependenţi", vorba marelui Caragiale.
Eu cred că toate eşuările noastre în băşcălie - nu un refugiu în umor, ceea ce eu cred că este altceva - sunt o modalitate prin care ne eliberăm de revoltă. Ne împrăştiem furiile şi ne lăsăm călcaţi în picioare până la următorul conflict de mucava, încheiat, inevitabil, la fel, cu "pupat toţi piaţa endependenţi"...
Băşcălia e nocivă, umorul este salvator. Dar, pe termen lung, ne costă. Fiindcă orice refugiere din faţa realităţilor care cer o soluţie precisă, corectă şi durabilă, ne costă: o viaţă irosită în lamentări inutile, în cazul nostru, şi compromiterea viitorului copiilor noştri, cărora le dăm viaţă - aş spune inutil şi chiar periculos. La ce bun să-i naştem aici dacă nu facem nimic pentru ei decât efortul de a-i creşte în cuşca din care mai apoi vor dori să scape numai prin evadare?
De distrugerea cuştii şi construcţia unui spaţiu decent şi respirabil nu le vorbim. Nu-i învăţăm cum să o facă. De frică, din prostie, din neputinţă, dar cu băşcălie ieftină zi de zi, ca un "dar" compensatoriu, otrăvit însă.
Mi se face dor, uneori, de o noapte a Sfântului Bartolomeu. Doar o noapte. O noapte fără umor, fără haz de necaz, fără băşcălie. O noapte gravă şi roşie, roşie, roşie...