Politeţe şi alteritate

Una din minunile educaţiei moderne, îmi spune cu satisfacţie un amic, este obişnuinţa care ţi se inculcă, din fragedă pruncie, de a fi politicos. Ştiu tratate despre politeţe, scrise cu dăruire şi pasiune, care vor fi urmărit pe toţi învăţăceii, de-a lungul timpului, semn că societatea consumă destule resurse pentru a impune ceea ce îndeobşte numim politeţe sau, prin extensie, educaţie. Cam tot atâtea cât cheltuieşte, de pildă, pentru a-i aduce pe calea cea bună, „a moralei”, pe alţii, care nu vor fi reuşit să-şi însuşească regulile politeţii.
Politeţea este însă un concept abstract şi oarecum inaplicabil în societăţile tradiţionaliste, axate pe cutume şi obiceiurile pământului, care sunt prin excelenţă de uz local, ignorându-se cu desăvârşire cele proprii unui spaţiu exterior (cunoscute sau nu, dar oricum neaplicate!), care devine, astfel, un soi de no man’s land în care, odată intraţi, reprezentanţii culturilor locale transferă propriile reguli şi obişnuinţe ce vin, în cele din urmă, în contradicţie cu obiceiurile şi cutumele altor culturi locale. Cultura ţărănească, la noi, slăvită de sămănătorişti şi poporanişti, specifică unui spaţiu îngust, bine determinat, care are în centru familia şi nu comunitatea – o foarte importantă distincţie care are consecinţe semnificative în evaluarea noastră faţă de civilizaţia occidentală – este un bun exemplu în acest sens.
Mi-au venit în minte toate acestea, ascultând admiraţia nedisimulată a amicului meu pentru politeţe. Care, în mod evident, lipseşte la unii dintre semenii noştri, în uniformă sau nu, fiind din ce în ce mai limpede că democraţia şi libertatea asumată nu fac din noi cu necesitate campioni ai însuşirii regulilor de politeţe pentru care alte societăţi vor fi consumat aprinse dezbateri şi aprige înfruntări. Politeţea presupune, înainte de toate, un fond comun de reguli precise, care se deprind în mod unitar prin intermediul familiei şi al comunităţii, în sistemul educaţional obligatoriu, fie acesta public sau privat. Dar şi toleranţă şi înţelegere pentru Celălalt, care nu este şi nu poate fi la fel ca noi.
De curând, cineva de la a cărui poziţie – ierarhică – aveam anumite aşteptări (tot un paradox al societăţii în care trăim, pentru că avem anume aşteptări de la unii indivizi, în corelaţie directă cu poziţia ierarhic asumată a acestora, nu cu valoarea lor reală, ceea ce ar dezvălui mai degrabă o gândire proprie unei societăţi aşezate, dar contraproductivă pentru societatea în care trăim!) mărturisea, într-un context generat de evaluarea calitativă a unor produse publicistice, neputinţa de a înţelege cui se adresează un anumit material de presă. Ignorând un raţionament simplu: ceea ce mă interesează pe mine poate fi complet neinteresant pentru altul sau, în alţi termeni, ceea ce cred că mie nu îmi foloseşte poate fi extrem de util altuia.
Politeţea şi acceptarea alterităţii nu sunt neapărat semnul modernităţii. Dar sunt o dovadă a educaţiei reale, nu închipuite.