Cu nepreţuitul dumneavoastră sprijin...

O actriţă, directoare a unei instituţii de cultură, undeva într-o reşedinţă de judeţ, este încântată că a fost primită de un ministru. Avea o problemă profesională şi i s-a părut că singura rezolvare este o audienţă. Pe care, în cele din urmă, a obţinut-o. Nu ştiu ce a rezolvat, dar artista părea profund recunoscătoare doar pentru faptul că onorabilul ministru şi-a rupt din preţiosu-i timp şi i-a ascultat jelaniile. Dacă o minimă fărâmă din latina studiată în şcoală i-ar fi rămas în minte, ar fi ştiut că termenul ministru a intrat în limba română din latină şi înseamnă, de fapt, slujitor, servitor.
Undeva, într-o unitate militară, s-a realizat – cu eforturi financiare minine, dar cu multă voinţă şi dăruire din partea personalului care a conştientizat importanţa acestui mijloc de pregătire – o pistă cu obstacole. Într-o frază, cineva vorbeşte de sprijinul oferit de nu ştiu care comandant, fără să pot afla în ce a constat acel sprijin. Trebuie să înţeleg că „efortul” militarilor din unitate este diferit de „sprijinul” oferit, primul are caracter colectiv şi are ceva din forţa maselor, celălalt solicită o individualizare cu oarecare parfum nominal şi are nimb elitist, prin conştientizarea raţiunii unui anume demers. În altă parte, s-a decis achiziţionarea unui microbuz pentru transport persoane, în condiţiile în care acesta era o necesitate, vizibilă pentru oricine în acele locuri. Nici asta nu s-a putut face fără sprijinul cuiva. Şi urmau, fireşte, alese cuvinte de laudă. Menţionarea sprijinului şefilor ierarhici pare să devină cutuma obligatorie în împrejurări similare.
Toate acestea trădează, din punctul meu de vedere, o raportare viciată, oportunistă, plină de supuşenie la rosturile şi, mai ales, la obligaţiile unor funcţionari. Pentru că, în cele din urmă, indiferent de treapta ierarhică, toţi suntem funcţionari în slujba unei entităţi numite stat şi ne datorăm poziţia exclusiv unei necesităţi stabilite anterior. În baza acesteia şi ca urmare a competenţelor noastre certificate, ocupăm o anumită funcţie. Sarcinile şi obligaţiile noastre sunt stipulate în tot soiul de acte normative şi proceduri şi este firesc ca tot ceea ce facem să reprezinte modul natural şi legal de împlinire a acestor cerinţe. Nu este un capriciu să te asiguri că ceea ce trebuie făcut se şi face, fiindcă aşa te obligă fişa postului, ţinând o dreaptă balanţă în privinţa celor pe care, temporar, îi ai în subordine. Şi nici să verifici modul în care se cheltuiesc banii, aşa puţini câţi sunt, mai ales dacă semnezi fiecare document în parte, prioritizând, dacă e cazul, şi asumându-ţi deschis modul în care au fost stabilite acele priorităţi.
În consecinţă, nu pentru nepreţuitul sprijin al unor şefi trebuie să fim recunoscători. Ci să recunoaştem, deschis, că şi-au făcut sau nu datoria. Că şi-au îndeplinit sau nu mandatul pe care l-au avut. Pentru care, la încheierea acestuia, fiecare funcţionar, indiferent de treapta ierarhică, trebuie să dea socoteală.