Întârzii? Am plecat!

Am găsit o postare interesantă pe blogul lui Bucurenci (http://bucurenci.ro/2008/12/intarzii-am-plecat/) care mi-a amintit de o păţanie similară.
Invitaţie la Radio 3 net, Radio România, postul care a căpătat numele celebrului Florian Pittiş. Cu prilejul Zilei naţionale a României, să vorbesc câte ceva despre semnificaţiile acestei importante zile din istoria neamului românesc şi, mai mult, să răspund la întrebarea pe care, de ceva vreme, realizatorii emisiunii o adresează tuturor invitaţilor: „De ce iubim România?” Pregătit şi hotărât să explic de ce iubesc eu România.
Solicitare pentru ora 16,30. Vin la intrarea din strada general Berthelot a postului naţional de radio şi sun la numărul de mobil indicat de realizatoarea emisiunii. Nu răspunde nimeni. Sun iar, după vreo cinci minute. Aceeaşi situaţie. Mă înarmez cu răbdare, dar mă uit pe ceas. După 15 minute decid să plec. O hotărâre corectă, cred, pe care vă sfătuiesc să nu ezitaţi să o luaţi în situaţii similare. Realizatorii oricăror emisiuni radiodifuzate sau TV trebuie să înveţe să-şi respecte invitaţii.
După o oră (văzând apelurile mele!) realizatoarea emisiunii mă sună şi îşi cere scuze. Am senzaţia că o face profesional, rece, după manualul PR, marcând, într-un fel, o chestie banală de protocol. În fond, un invitat mai puţin nu înseamnă nicio tragedie pentru emisiunea ei.
Încep să mă întreb dacă mai iubesc România. Dar ţara, cum am mai spus şi cu alte ocazii, nu are nicio vină. Trist este că cei care vor să ne prezinte motivele pentru care ar trebui să iubim România, contribuie, prin atitudinea lor, la conturarea unei convingeri contrare.
Continui să cred, în naivitatea mea, că ei sunt o minoritate.

Lecţia Unirii

Constat, din ce în ce mai des, că noi ne asumăm (dacă de asumare poate fi vorba aici!) propriul trecut din ce în ce mai selectiv şi mai halucinant. Pe o paletă sărăcăcioasă însă, mai degrabă în tuşe alb-negru, de la declaraţii sforăitoare, de un patriotism mimat cu artă oratorică funebră, la pesimism cu tente suicidare, scalpat de orice tentă de palidă voinţă, nocive, ambele, în egală măsură. Adevărul este că dreapta cumpănă nu a fost niciodată chiar la îndemâna tuturor!
Dincolo de incultura crasă a unor colegi de breaslă (jurnalistului nu i se pretinde să fie academician, fără nicio îndoială, dar meseria aceasta presupune, în primul rând, o curiozitate vie cu ramificaţii ample care se adapă în domenii cât mai variate!), a început să mi se pară obositor să mai încerci să răspunzi la întrebări-mirări sau afirmaţii-sentinţă, calchiate după un şablon pe cât de imbecil pe atât de uzat, privitoare la rostul paradelor militare de Ziua Naţională – şi pretinsa „militarizare” a aceleiaşi zile, poate cea mai stupidă afirmaţie pe care am auzit-o, căci în Franţa, la 14 iulie, de pildă, nu cred să fie cineva capabil să o rostească! –, la trecerea sau netrecerea pe sub Arcul de Triumf a armatei române (cum observam şi altădată, puţini sunt cei care se arată însă oripilaţi de miresele care tresaltă orgasmic, în toate poziţiile cu putinţă, în faţa aparatelor de fotografiat sau filmat sub Arcul de Triumf, într-un soi de „pelerinaj” de fiţe la miezul nopţii), la cuantificarea meteorologică a sărbătorii naţionale şi eventuala ei plasare într-un paradis primăvăratic sau văratic, la starea funebră indusă de coroanele (care, şi ele, ar fi în exces!) depuse la diferite monumente sau la mormântul Eroului Necunoscut, în vădită contradicţie cu ideea de sărbătoare şi întreg cortegiul ei de veselie şi voie bună.
Pot înţelege nevoia de contestare a unora sau a altora, dar nu pot să nu observ că educaţia în domeniul istoriei, în familie sau în şcoală, începe să aibă lacune din ce în ce mai puţin acceptabile. Nu-ţi trebuie manuale sofisticate şi stufoase pentru a afla că armata română şi-a câştigat prin jertfa sa de sânge pe câmpurile de luptă, dreptul de a trece pe sub Arcul de Triumf (care, de altminteri, s-a ridicat, în forma pe care o vedem astăzi, prin subscripţie publică, iniţiată şi susţinută de Ministerul Apărării Naţionale, în perioada interbelică!), după cum nu cred că există familie care să nu-şi celebreze înaintaşii pe efortul cărora se întemeiază, de cele mai multe ori, reuşitele celor de astăzi.
Dar gândul pios şi recunoştinţa îndreptate spre cei care depăşesc cadrul restrâns al familiei par să constituie, la noi, o problemă. Este o tară gravă care nu ţine doar de sistemul de învăţământ, ci de o anumită atomizare a societăţii româneşti în ansamblu.
Nu ne împiedică nimeni să preţuim critic şi demn ţara şi naţiunea. Dar este nevoie să recitim mereu, în cheie contemporană, admirabila performanţă politică a românilor din provinciile istorice româneşti, în 1918, capabili să-şi ia soarta în propriile mâini şi să-şi decidă, uniţi, prin voinţa liber exprimată, viitorul.
Fotografia este realizată de unul dintre cei mai premiaţi fotoreporteri ai Trustului de Presă al Ministerului Apărării, Eugen Mihai, şi este reprodusă aici din site-ul MAp, www.mapn.ro. Aceasta înfăţişează trecerea drapelelor istorice la parada militară organizată în Bucureşti, la Arcul de Triumf, cu prilejul Zilei Naţionale.

Erată la un manual de liceu

Am postat, cu ceva vreme în urmă, câteva gânduri despre manualul de istorie a comunismului din România. Un "anonim" s-a ivit din neantul lumii virtuale pentru a-mi explica incapacitatea de a analiza o astfel de iniţiativă printr-o stranie şi de neînţeles asociere cu statutul de părinte.
Revin, acum, pe larg, cu câteva observaţii asupra manualului atât de lăudat (inutil şi, aş spune, neîntemeiat!). O abordare critică, plină de substanţă, referitoare la acelaşi manual, veţi găsi şi pe site-ul revistei "Lumea credinţei" (http://www.lumea-credintei.ro/sct_3/st_243/un_manual_de_istorie_a_comunismului_pune_la_zid_biserica_ortodoxa_romana_-_o_replica_de_george_enache.htm), semnată de George Enache. Textul de mai jos a fost publicat în revista "Historia"/noiembrie 2008.

Una dintre recomandările Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în „Raportul final” întocmit în anul 2006, era aceea de a fi realizat un manual „despre regimul comunist, în care subiectul represiunii să ocupe un loc important, care să fie predat în învăţământul mediu”. Aceeaşi teză, dinainte stabilită pentru viitorul manual, se regăsea, de asemenea, în solicitarea revizuirii manualelor şcolare şi în stabilirea necesităţii de a introduce, în programele de învăţământ, a unui „curs obligatoriu de studiere a represiunii comuniste”.
Este ceea ce, doi ani mai târziu, a reuşit să realizeze un colectiv de specialişti (Mihai Stamatescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Pleşa şi Sorin Andreescu, înşiruiţi, aici, în ordinea impusă pe coperta şi pagina de titlu ale manualului), sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), prin publicarea şi introducerea în programa de învăţământ a unui manual intitulat „O istorie a comunismului din România” (Editura Polirom, 2008), care va reprezenta suportul didactic pentru profesorii ce vor alege să predea cursul opţional cu acelaşi titlu elevilor din clasele a XI-a şi a XII-a.
Nu discut, aici, utilitatea manualului – de care, presupun, nu se îndoieşte nimeni! – dar nu pot să nu observ că acesta apare la aproape 20 de ani de la declanşarea evenimentelor care, cel puţin teoretic, au condus la căderea regimului comunist, în vreme ce arhivele – fundamentale pentru înţelegerea mecanismelor instituţionale ale regimului cu pricina şi a comportamentului indivizilor care l-au patronat sau susţinut – indiferent de păstrătorii lor, continuă să fie greu accesibile. De asemenea, constat că, în ţara în care a avut loc o revoluţie care a schimbat regimul comunist cu unul democratic, s-a simţit nevoia realizării, tot la aproape 20 de ani de la acel eveniment, a unei legi speciale pentru a permite accesul la „documentele create de Partidul Comunist Român în perioada 1921-1989 şi de organele statului comunist în perioada 1945-1989”, un demers care – mai e nevoie să o spun? – nu a fost considerat unul implicit îndată după decembrie 1989. Un proiect de lege a arhivelor naţionale, de fapt, care şi acum zace pe undeva pe itinerarul presărat cu nenumărate necunoscute dintre iniţiator şi Legislativ, aşteptându-şi sine die dezbaterea şi intrarea în vigoare.
Însă liceenii din clasele a XI-a şi a XII-a, cărora le este destinat manualul, şi care, în decembrie 1989, erau abia născuţi sau nici nu apăruseră pe lume încă, vor afla, astfel – cred autorii şi iniţiatorii acestui proiect editorial – câteva dintre trăsăturile unui regim politic pe care adolescenţii vizaţi nu l-au cunoscut şi nu-l pot înţelege cu uşurinţa scontată.
Potrivit detaliilor furnizate de înşişi autorii manualului, într-un interviu realizat de Armand Goşu pentru revista „22” (nr. 967, 16-21 septembrie 2008), este posibil ca, din anul 2009, aproximativ 100 de profesori să opteze pentru acest curs, deocamdată fiind instruiţi de specialiştii IICCR numai 30. În România sunt însă peste 11.000 de profesori de istorie şi cei de la IICCR recunosc că este practic imposibil să-şi asume rolul de a forma aceşti dascăli într-un interval de timp atât de scurt. Însă mă tem că „ghizii” autorizaţi ai elevilor, profesorii, vor fi, cu toate eforturile de instruire depuse de IICCR, aceia care, unii, şi acum regretă prăbuşirea regimului comunist, în timp ce alţii fac inevitabilele comparaţii între statutul lor profesional de altădată şi cel la care sunt condamnaţi astăzi sau între salariile despre care ştiu ori li se vorbeşte că ar fi existat cândva, odată, în regimul pus la zid cu vehemenţă acum, şi cele de mizerie în care sunt siliţi să se încadreze, cu aptitudini de magicieni versaţi, în vremurile fericite cărora le sunt contemporani.
În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că am cumpărat plin de optimism manualul, câştigat, într-o mare măsură, şi de aprecierile elogioase din presă, care au însoţit lansarea acestuia.
Am fost interesat de felul în care a fost reflectată instaurarea regimului comunist în România şi m-am oprit, pentru început, asupra capitolului al 2-lea, intitulat „Preluarea puterii (1944-1947)”. Dacă voi susţine că am fost cuprins, după citirea acestuia, de o cruntă dezamăgire şi de o amarnică deziluzie, mă veţi înţelege, sper, că fac loc aici doar unor eufemisme.
Fiindcă ce poate fi mai grav, într-un manual de liceu, decât greşelile inadmisibile care îi induc în eroare pe elevi, siliţi, astfel, să reproducă informaţii false? În subcapitolul „2.3. Regimul politic”, Andrei Muraru consideră, discutând despre încercarea de a introduce în guvernul Petru Groza, în urma „grevei regale”, a unor reprezentanţi ai partidelor istorice, PNŢ şi PNL, că celebra Conferinţă de la Ialta a avut loc în februarie 1946 (!), fiind ulterioară, potrivit autorului, conferinţei miniştrilor de Externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii de la Moscova, din decembrie 1945, şi, mai mult, socotind-o „responsabilă” de remanierea guvernului Groza! (p. 33). Elevul va fi complet bulversat, citind această lecţie, după ce, la început, va fi aflat că, „în 1945” (e chiar aşa de greu să oferim o dată precisă?), Vâşinski i-ar fi spus regelui Mihai „Ialta sunt eu!”. De asemenea, autorul crede că, în România, a avut loc, în anii 1945-1947, „o lentă lovitură de stat” (este, probabil, o nouă şi interesantă concepţie asupra ideii de lovitură de stat, când, în fapt, impunerea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, poate fi socotită o lovitură de stat!, p. 33) şi că Lucreţiu Pătrăşcanu şi Teohari Georgescu, „lideri comunişti marcanţi”, au fost cooptaţi în guvernul Petru Groza, cei doi fiind prezenţi însă şi în cabinetul anterior, al generalului Rădescu, primul în calitate de ministru al Justiţiei (Pătrăşcanu a ocupat acest post, de altfel, îndată după 23 august 1944!) şi cel de al doilea ca subsecretar de stat la Ministerul de Interne.
Tot Andrei Muraru consideră că Acordul de procentaj a avut loc la Moscova, în octombrie 1945 (nu în 1944, aşa cum ar fi fost corect!, p. 25), fiind o înţelegere între „anglo-americani” (!), în timp ce noi ştiam că este o înţelegere între Stalin şi Churchill (şi face trimitere, pentru elevi, la memoriile lui Cordel Hull, în Sursa 16, în locul memoriilor lui Churchill, aşa cum ar fi fost firesc!), scrie incorect când „Democrat”, când „Democratic”, referindu-se la Blocul Naţional Democratic şi Frontul Naţional Democrat (inversând, de fapt, ultimii doi termeni), dar cel mai grav mi se pare a fi faptul că autorul se contrazice pe el însuşi atunci când consideră, pe de o parte, cu o naturaleţe care te îngheaţă, că actul de la 23 august 1944 „a marcat şi începutul instaurării dictaturii comuniste” (ceea ce arată, în consecinţă, că însuşi regele ar fi fost la originea instaurării acesteia!, p. 24), iar, pe de altă parte, câteva pagini mai încolo, în cuprinsul aceleiaşi lecţii, că „România a redevenit, la 23 august 1944, o ţară democratică”! (p. 29) Nu ar fi bine să vă hotărâţi, măcar de dragul elevilor, d-le Muraru? În fine, tot în aceeaşi lecţie, se consideră că „timp de peste patru decenii” 23 august a fost Ziua Naţională a României, fiind sărbătorită ca „revoluţie de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antimperialistă” (p. 24), ceea ce este fals. Pentru a afla avatarurile acestei sărbători şi diversele denumiri sub care a fost celebrată în timpul regimului comunist, îi recomand d-lui Muraru lucrarea acad. Dinu C. Giurescu, „România în al doilea război mondial (1939-1945) ”, pe care, de altfel, o utilizează la surse, citând-o, dar necitind-o.
Dar sunt, din nefericire, multe alte greşeli, interpretări eronate, ocultări ale adevărului istoric şi confuzii: liderii bolşevici nu le-au impus numai socialiştilor români acceptarea celor 21 de condiţii pentru afilierea la Internaţionala a III-a Comunistă, ci tuturor partidelor socialiste, care, astfel, deveneau, toate, secţii ale Cominternului (p. 17); bombardamentele asupra României, până în august 1944, nu sunt doar americane, ci anglo-americane (p. 29); nu se suflă o vorbă despre faptul că Parlamentul ales prin fraudă, în noiembrie 1946, a fost deschis de regele Mihai I (elevii au dreptul să ştie acest lucru, indiferent de motivele care l-au determinat pe monarh să procedeze astfel!, p. 33); numele unui bine cunoscut istoric, Ioan Scurtu, apare, în câteva surse, „Ion” Scurtu (p. 85); este oferit, ca sursă electronică, în repetate rânduri, un site care nu există, www.wikipedia.ro (deşi Mihai Stamatescu, unul dintre autori, e foarte încântat, în interviul din revista „22”, că îi trimite „pe copii” la „diverse site-uri”), în condiţiile în care chiar şi indicarea corectă a sursei – enciclopedia electronică Wikipedia, cu varianta sa în limba română – este discutabilă!; site-urile www.romanialibera.ro şi www.itcnet.ro/history aparţin unor publicaţii (cotidianul „România liberă” şi revista „Magazin istoric”) care, aşa cum sunt prezentate, nu-l conduc pe elev către informaţiile utilizate ca sursă istorică, fiind o nefericită ilustrare mai degrabă a felului în care nu trebuie citată o sursă electronică (p. 143); acelaşi lucru în cazul site-urilor ziarelor „Jurnalul naţional” şi „Adevărul” (p. 146), autorul/autorii afirmaţiilor şi locul în care pot fi găsite citatele selectate fiind greu de identificat; o ilustraţie care îi înfăţişează pe liderii militari ai Tratatului de la Varşovia oferă, ca legendă, fără a indica data, ideea unei reuniuni a acestora, când, de fapt, este vorba de participarea lor la manevrele militare din martie 1981 (p. 141); aşa-zisele instituţii represive sunt plasate într-o singură lecţie (pp. 58-60), fără necesarele diferenţieri, de la o perioadă la alta, în cadrul aceluiaşi regim politic (cu excepţia Securităţii); se apreciază că Virgil Trofin, Constantin Pârvulescu, Ion Iliescu şi Cornel Burtică pot fi aşezaţi alături, fiind „maziliţi” şi „retrogradaţi în urma încercărilor de a lua atitudine, în interiorul PCR”, ceea ce este incorect, din punctul meu de vedere, dacă ne gândim la atitudinea tranşantă a lui Constantin Pârvulescu, în 1979, când Nicolae Ceauşescu este contestat de acesta în plin Congres al XII-lea al PCR, ştiindu-se că nimeni nu a mai dat dovadă de o asemenea îndrăzneală în areopagul comunist!; în loc să fie utilizate, la surse istorice, şi fragmente din discursul lui Pârvulescu, elevii primesc doar o mostră din înţelepciunea post-factum a lui Cornel Burtică, încredinţată Rodicăi Chelaru!; în schimb, spre meritul autorilor, Paul Goma, unul dintre puţinii disidenţi români autentici, beneficiază de un amplu studiu de caz (pp. 158-159); în egală măsură, profesorilor le va fi greu, cred, să le explice elevilor disidenţa românească în anii ’70 şi ’80 , dacă în lecţia dedicată „spaţiului public” se scrie, cât se poate de limpede, că „reperele morale şi modelele au fost puţine în spaţiul public românesc în această perioadă”, „cele câteva repere culturale, etice şi estetice” fiind oferite, „în spaţiul privat al locuinţei”, doar de postul de radio „Europa liberă”! (p.132-133); multe dintre sursele indicate nu au nicio relevanţă pentru temele discutate şi sunt preferate citate din lucrări de interpretare (mai mult sau mai puţin acceptate sau... acceptabile!) în locul surselor documentare, care s-ar fi putut dovedi mult mai utile profesorilor şi elevilor în demersul didactic („La fel îl citim [azi] şi pe Miron Costin”, spune Mihai Stamatescu, în acelaşi interviu din revista „22”, uitând că Nicoleta Ionescu-Gură sau Cristina Liana Olteanu, de pildă, nu se încadrează, cu producţiile lor, în categoria „surselor istorice” amintite). La pagina 71, înaintea sursei 12 – un paragraf din cartea lui Horia-Roman Patapievici, „Omul recent” – li se cere elevilor să explice „raţiunea economică şi juridică pentru care comunismul este considerat rău”. Lăsând la o parte faptul că li oferă elevilor, ab initio, o concluzie-teză („comunismul este rău”), aceştia vor avea surprinderea să constate că Patapievici (care apare, aici, drept Roman-Patapievici!), utilizând un citat dintr-un alt autor, economistul Walter E. Williams, nu discută nicăieri... comunismul, ci „socialismul”, care e, fireşte, „rău”, „boala socialistă” sau problema „elitei socialiste” şi a statului; de asemenea, la pagina 179 este oferit un paragraf dintr-o lucrare colectivă, fără a fi indicat autorul; lecţia referitoare la minorităţile naţionale nu oferă nicio ilustraţie pentru maghiari, deşi este cea mai importantă minoritate din România, iar rromii sunt prezentaţi printr-un „studiu de caz” care se întinde pe nu mai puţin de trei pagini, într-un „regal” de corectitudine politică!
În interviul la care m-am referit de mai multe ori în cuprinsul acestui articol, publicat de revista „22”, Dorin Dobrincu – după ce îşi exprimă speranţa că, fiind vorba de un „proiect pilot”, se va ţine seama de observaţiile specialiştilor, dacă aceştia vor oferi „opinii închegate” şi „argumente” – afirmă că, „pe ansamblu, nu vom avea chestiuni esenţiale de schimbat” în manualul de istorie a comunismului din România. Ar fi fost de preferat să fie aşa!
Mă tem însă că vor fi „chestiuni esenţiale” de schimbat! Şi încă repede, înainte de a apuca să intre pe mâna elevilor actuala ediţie tipărită!
Florin ŞPERLEA

Când călimara zboară

Au văzut recent lumina tiparului, îngrijite de soţia sa, Cecilia Ioniţă, memoriile fostului ministru al Apărării Naţionale, generalul Ion Ioniţă (Însemnări, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008), cel care a ocupat acest post între anii 1966-1976.
Cei care se aşteaptă la dezvăluiri incendiare (în condiţiile în care Ion Ioniţă a fost socotit de Ceauşescu un potenţial pericol, fiind supravegheat cu atenţie ca urmare a deselor întrevederi cu Virgil Măgureanu şi generalul Nicolae Militaru) vor fi dezamăgiţi pentru că nu vor afla mai nimic din aceste însemnări pe care generalul Ioniţă nu le-a putut duce la bun sfârşit. Nu-mi dau seama care vor fi fost motivele pentru care soţia fostului general le-a ţinut ferite de ochii publicului o perioadă atât de lungă după decembrie 1989, tocmai pentru că acestea nu aduc (aşa cum m-aş fi aşteptat) informaţii inedite referitoare la implicarea lui Ion Ioniţă într-o posibilă acţiune de răsturnare a lui Nicolae Ceauşescu. Mărturiile referitoare la acest subiect, mai degrabă vagi, plasate într-o atmosferă ce aminteşte de ilegalitatea vechilor comunişti, sunt oferite într-o postfaţă de soţia generalului, Cecilia Ioniţă.
Dincole de amintirile din perioada premergătoare instaurării regimului comunist (nu lipsite de savoare!), mărturiile fostului ministru, activat cu gradul de locotenent în Direcţia Superioară Politică a Armatei (DSPA) în 1948, alături de Virgil Trofin, în calitate de instructor pentru tineret, sunt importante pentru cunoaşterea procesului de sovietizare a armatei române.
O întâmplare anume mi-a atras atenţia, care întregeşte un tablou pe care îl desprinsesem din studiul documentelor de arhivă. Noii ofiţeri, aduşi de Partidul Comunist în armată, aveau o cu totul altă reprezentare despre disciplina şi ierarhia militare, ceea ce îi transforma în personaje pitoreşti pentru cei provenind din vechea armată regală. Corneliu Mănescu, directorul Direcţiei Organizare din DSPA (şi viitorul ministru de Externe) nu era un personaj foarte popular, mai ales că printre atâţia analfabeţi (dar „elemente de nădejde”) pe care Partidul Comunist îi pricopsise cu grade în jurul său, în aparatul politic, el se simţea precum chiorul în ţara orbilor. Ioniţă şi Trofin munciseră mai multe săptămâni la un document prin care propuneau înfiinţarea organizaţiilor UTM în armată, dar Mănescu, după ce îi ţinuse la uşă vreo 20 de minute, le rupsese materialul în faţă, aruncându-l la gunoi! Drept răspuns la un asemenea afront, locotenentul Ioniţă, înfuriat, a luat o călimară de pe biroul colonelului Mănescu şi a aruncat-o în direcţia acestuia, numai prezenţa de spirit şi iuţeala reacţiei sale fiind responsabile de evitarea unui accident pe care Mănescu, în mod sigur, l-ar fi ţinut minte toată viaţa.
Salvat de Emil Bodnăraş, ministrul Apărării Naţionale în acel moment, care se bucurase că „filfizonul” Mănescu trăsese o spaimă teribilă, Ion Ioniţă şi-a continuat cariera militară fără probleme.
Aş fi însă tare curios să ştiu în ce măsură ministrul Ion Ioniţă, la rândul său, ar fi fost dispus să tolereze zborul vreunei călimări în direcţia sa, aruncate poate de un alt locotenent, ale cărui „producţii” le-ar fi rupt cu detaşare chiar în faţa sa!

Când trecutul „contaminează”

Turistului care vizitează, la Roma, vestigiile Forumului roman, i se explică de ghizi binevoitori, cu lecţia învăţată, că multe dintre construcţiile pe care tocmai le admiră sunt realizate prin distrugerea vechilor edificii din perioada de glorie a Imperiului Roman (căci barbarilor care puseseră stăpânire pe fosta capitală a imperiului nu păreau să le spună mare lucru!), acesta fiind unul dintre motivele pentru care ai nevoie (cu excepţia Arcelor de Triumf ale lui Septimius Sever şi Constantin cel Mare) de o foarte bogată imaginaţie pentru a-ţi putea reprezenta în minte forma pe care o vor fi avut odată vechile aşezăminte romane.
Dar este foarte greu de crezut că un asemenea fenomen – fireşte, diferit în proporţii, dar asemănător în esenţă – se poate dovedi atât de contemporan încât să ne sperie cu totul. Şi, sincer să fiu, nu mă gândeam că ar trebui să scotocesc cu abilitate de arheolog prin moştenirea noastră romană pentru a descoperi că astfel de practici nu ne sunt cu totul străine.
Mausoleul de la Mărăşti, construit după proiectul arhitectului Pandele Şerbănescu, a fost realizat în perioada interbelică pe o suprafaţă de 1000 m2, pentru cinstirea celor care şi-au pierdut viaţa în eroicele înfruntări de la Mărăşti. Porţile de la intrarea în incinta mausoleului erau străjuite de doi vulturi uriaşi, cu aripile larg întinse, simbolizând curajul şi bărbăţia celor care s-au luptat în 1917 pe aceste locuri.
Dornici să se contamineze, prin procedee instant (totul, în epoca vitezei, devine... instant!), cu valorile semnificate de superbele înaripate, nişte tipi inteligenţi, de la o unitate militară, au împrumutat, pentru niscaiva manifestare oficială, unul din vulturi. Numai că, pesemne, îndrăgostindu-se subit de frumuseţea răpitoare a exponatului, au „uitat” să-l mai înapoieze, confirmând, într-un fel, o înţelegere cu totul particulară a termenului „împrumut”, care, prin excelenţă, implică o restituire a unui bun care nu îţi aparţine. Şi l-au eternizat la ei „acasă”, ca şi când ar fi fost acolo de când lumea.
Ceea ce surprinde, dincolo de lecturile pe sărite din DEX şi fabuloasele interpretări ale unor cuvinte în chei cât se poate de subiective, este uşurinţa cu care, la noi, pot fi făcute astfel de „împrumuturi” de la monumente istorice pentru diferite scopuri. Monumente care, se poate presupune, sunt protejate prin lege şi au, simbolic, caracterul unor temple.
M-aş fi mirat mai puţin dacă lucrul acesta s-ar fi petrecut în altă parte de lume, în altă epocă istorică, dar, mai ales, dacă făptuitorii ar fi fost alţii decât nişte militari.
Pentru că, oricât m-aş strădui – şi o să vă rog să-mi iertaţi lipsa de imaginaţie! – nu-mi pot închipui că aş putea lua un oscior din Mormântul Eroului Necunoscut pentru a-l expune, cu mândrie patriotică, la mine în curte...

„Alţii la rând!”

Să fim cinstiţi cu noi înşine şi să recunoaştem că apelăm la medicul militar mai degrabă atunci când suntem într-un grav impas, asaltând camerele de urgenţă ale spitalelor militare în căutarea unei ameliorări pe care aproape că o implorăm celor în halate albe, la preotul militar atunci când ne reîntoarcem cu smerenie spre tainele religiei în care am fost botezaţi, căutând alinare la acest slujitor cu har al Domnului, la juristul militar atunci când, încurcaţi în articole de lege mult prea stufoase şi criptate într-un jargon de-a dreptul imposibil, ne căutăm dreptatea (care, o ştim, cam umblă aiurea cu capul spart!) şi, eventual, „apărarea” liniştitoare de prevederile insidioase ale vreunui contract-capcană, la istoricul militar atunci când vrem să ne legitimăm prin faptele înaintaşilor pe care numai el le ştie cel mai bine, la psihologul şi sociologul militar atunci când reprezentările noastre despre lumea din jur încep să se altereze sau când însăşi lumea din jur, statistic vorbind, pare să o ia razna, şi, nu în ultimul rând, la jurnalistul militar atunci când avem convingerea că o fotografie, aşezată lângă cele 1 000 de cuvinte, inteligent combinate într-un text convingător, va spune lumii totul despre eforturile, munca şi reuşitele noastre.
Altfel spus, acei specialişti militari dedicaţi unor îndeletniciri socotite, la noi, uşor... exotice, mai ales de artizanii războiului cu grenada în dinţi, care se uită în jur exclusiv după luptători! Utili şi aceia, fără nicio îndoială – departe de mine gândul de a minimaliza în vreun fel importanţa lor! –, dar nu unicii, ci doar majoritatea!
Încorsetaţi de grade şi funcţii (inevitabil!), aceşti specialişti militari par puşi cu mâna, la grămadă, din zvâcniri de creion pe planşete fără număr, de ajustori de piramide mai mult sau mai puţin burtoase, în scheme prestabilite, ca la regimente, fiindcă este – trebuie din nou să recunoaşteţi – mult prea complicat să gândeşti soluţii diferite pentru situaţii particulare care refuză cu încăpăţânare să se integreze unui model unic pe care unii îl doresc funcţional în orice împrejurare, ca un perpetuum mobile ieşit salvator din neant, la adăpostul acelei des invocate uniformizări pe care, chipurile, instituţia militară ar pretinde-o cu asupra de măsură.
Dar dincolo de toate acestea rămâne, din punctul meu de vedere, într-o nuditate ruşinoasă, mai degrabă lipsa noastră de respect faţă de profesii particulare pe care le socotim necesare numai într-un soi de mimetism pervers, invocându-le deferent, utilizându-le când ne convine sau clamându-le unicitatea doar pentru a ne înălţa, alături de ele, pe piedestalul gloriei de-o clipă.
Pentru a reveni, apoi, la schemele prestabilite, la modelul unic dintre jaloanele căruia orice ieşire pare o crimă de lezmajestate. Şi rostind monologul „inspirat”, devenit celebru, chintesenţă a soluţiei facile, universal valabile: „Intră, bine, nu, adio...! Alţii la rând!”

Despre Stanford, pe www.fotoeseu.ro

Doi împătimiţi ai fotografiei – i-am numit aici pe Bogdan Apostol şi Dan Mireanu – sunt realizatorii unui blog intitulat FOTOESEU (îi găsiţi, cu năstruşniciile lor vizuale, însoţite de texte inspirate, la www.fotoeseu.ro) unde am acceptat să scriu câteva cuvinte despre campusul Universităţii Stanford din Palo Alto, California.
Reiau, mai jos, pentru cititorii blogului meu, textul cu pricina.

Stanford, my love!


Născută din furia împotriva unui destin potrivnic şi din durerea nemăsurată a unor părinţi care îşi pierduseră fiul iubit, când încă acesta nu împlinise 16 ani, Universitatea Stanford – ridicată pe locul unui ranch oarecare, proprietatea lui Leland Stanford, unul dintre cei care puseseră la punct linia ferată South Pacific, cu câştiguri personale fabuloase – a reuşit să devină, în mai bine de un secol de existenţă, una din cele mai bune universităţi din lume.
Amintind de vechile mănăstiri catolice, ridicate de misionarii spanioli pe întreg cuprinsul Californiei mai cu seamă, clădirile care compun nucleul actualului campus universitar sunt, în aparenţă, destul de sumbre. Senzaţia aceasta dispare însă prin jocul spectaculos al naturii, care, generoasă, i-a dăruit Californiei o climă admirabilă, de primăvară vioaie perpetuă, dar şi prin vivacitatea şi exuberanţa studenţilor, prin forfota tinereţii lipsite de orice griji.
Campusul universitar este cea mai fercită îmbinare, cred eu, între clădirile de odinioară, atent conservate şi modernizate, şi noile construcţii, alcătuiri de structuri metalice, beton şi sticlă, printre care posesorii de laptopuri ultraperformante îşi fac veacul, respirând o modernitate uluitoare printre vestigii care, toate, vorbesc despre un trecut de care orice stanfordist este mândru.
Aici, pragmatismul american şi-a spus cuvântul. În fond, istoria este admirabilă atunci când poate dărui lecţii de viaţă, oferind, prin cunoaşterea trecutului, învăţăminte pentru viitor. Iar una din aceste lecţii spune că trebuie să pui în balanţă costurile şi beneficiile atunci când ai în vedere un proiect de modernizare a unui campus care este deja mai „bătrân” decât veacul. Istoria rămâne în poze, atent înrămate şi expuse, mai apoi, în expoziţii riguros întocmite, iar clădirile îşi schimbă forma prin reconstrucţie, totul însă cu păstrarea unei imagini care a consacrat Universitatea Stanford. Clădiri moderne iau locul celor vechi, care îşi au propria lor viaţă, încadrându-se într-o concepţie arhitecturală unitară. Însă tradiţia şi puterea trecutului s-au dovedit mai puternice atunci când, deşi înlocuirea Encina Hall cu o nouă clădire s-ar fi dovedit mai puţin costisitoare, s-a preferat – doar pentru că preşedintele american Herbert Hoover locuise şi studiase, ca student, în Encina Hall – modernizarea acesteia cu costuri mult mai mari. Nucleul campusului, care cuprinde şi Biserica, rămâne însă intangibil. Sacru. Şi atracţia turistică cea mai importantă a acestei regiuni. O biserică neobişnuită pentru regiunea aceasta, domintă de mănăstirile ridicate de misionarii catolici spanioli, care aminteşte mai degrabă de nostalgii vechi, europene, căci aceasta îmbină armonios stilul romanic-bizantin cu elemente ale unui gotic rece răsărit din cutele minţii vreunui arhitect îndrăgostit de acest stil, oferind, şi graţie mozaicurilor faţadei, imaginea unui transplant reuşit într-o lume în care frumuseţea, profunzimea şi nepătrunsul Sacrului rămân neştirbite. Cu atât mai mult cu cât acest lăcaş bisericesc este o vie dovadă a ecumenismului, căci aici toate religiile de sorginte creştină pe care studenţii, profesorii şi vizitatorii le împărtăşesc, se simt ca acasă, sub oblăduirea aceluiaşi Dumnezeu.
Biblioteca Universităţii rămâne, poate, cel mai bun exemplu al îmbinării armonioase între trecut şi prezent în corpul aceleiaşi construcţii. Este o unitate desăvârşită, prin funcţionalitate şi eficienţă, prin îmbinarea clădirii vechi, somptuoase, cu cea nouă, modernă, dar care aminteşte, prin materialele de construcţie şi ideile arhitecturale, de trecutul de care Universitatea Stanford este atât de mândră. Plasată într-un spaţiu înconjurat de arbori şi pajişti verzi (pe care studenţii sunt încurajaţi să practice tot soiul de sporturi sau să studieze, tolăniţi pe iarbă, cu o carte în mână, sub soarele blând al Californiei, fără să-i pese cuiva că, Doamne fereşte!, gazonul s-ar strica sau urâţi, ca un exponat mort într-un muzeu intrat în moarte clinică), Biblioteca îţi oferă, din fotoliul în care te-ai aşezat comod, o privelişte unică. Ai senzaţia, uitând pentru o clipă unde te afli, că acest minunat spaţiu al luminării minţii, gândit de vreun pustnic înţelept, este situat pe vârful unui munte singuratic, înconjurat de arbori şi verdeaţă, ca o mănăstire franciscană care ar dori cu tot dinadinsul să le taie călugărilor orice contact cu lumea din jur, coruptă, ispititoare şi nevrednică de fericirile unei vieţi ascetice.
Afară, cuminţi, aşteptându-şi stăpânii studioşi, o mulţime de biciclete care face deliciul campusului, fiind manevrate cu dibăcie de studenţi şi profesori, în egală măsură, şi care, prin forfota iscată, dau viaţă campusului, animându-l inclusiv la orele târzii ale nopţii, când o mare de luminiţe, albe sau colorate, manşete reflectorizante şi ochi de pisică strălucitori zburdă pe aleile campusului, însoţite de chiotele vesele ale studenţilor îndreptându-se care încotro.
Mă uit la fotografii şi mă simt ca şi cum m-aş afla din nou în campus.... Ca un student care se întoarce mereu cu emoţie în locul în care a deprins a se înfrupta din pomul cunoaşterii.
Stanford, my love, I'll be back!

Salonul de carte "Polemos"

Începând de astăzi, iubitorii de carte cu subiecte militare se vor putea delecta (şi vor putea cumpăra) cu cele mai noi apariţii editoriale în cadrul celei de a IV-a ediţii a Salonului de carte "Polemos - istorie, ştiinţe politice, securitate şi apărare", care este organizat de Editura Militară la Galeria Artelor a Cercului Militar Naţional. O gazdă bună se dovedeşte a fi, ca în fiecare an, directorul Editurii Militare, Adrian Pandea, istoricul militar căruia i se datorează, în ultimii ani, revitalizarea unei edituri care, înainte de 1989, era una dintre cele mai importante din România, prin calitatea şi cantitatea lucrărilor publicate în domenii diverse.
Salonul de carte "Polemos" este deschis în perioada 22 octombrie - 26 octombrie.
Mâine, 23 octombrie, la ora 14,30, voi avea onoarea de a prezenta lucrarea generalului (r) Grigore Buciu, fostul şef al Trustului de Presă al Ministerului Apărării, dedicată evenimentelor din decembrie 1989, care l-au găsit pe general (pe atunci, căpitan) în celebrul Consiliu Politic Superior al Armatei, condus de generalul Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului. Intitulată "Cum mi-am petrecut Revoluţia în Ministerul Apărării Naţionale", cartea a apărut la Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989.
O mărturie importantă, de neocolit, pentru istoricii care se vor ocupa de Revoluţia din decembrie 1989, asupra căreia voi reveni (şi) aici, pe blog.

Deşertăciuni...

S-a spus, pe bună dreptate, că atât evoluţia regimului comunist din România, în ansamblul „lagărului socialist”, după august 1968 mai cu seamă, cât şi prăbuşirea acestuia, în decembrie 1989, printr-o violentă mişcare populară, reprezintă particularităţi în raport cu un model care poate fi urmărit, în linii generale, în mai toate ţările central şi est-europene. Revoluţia română din decembrie 1989 a făcut peste 1 000 de victime, fiind cea mai spectaculoasă şi mai sângeroasă despărţire de comunism a statelor din această regiune care, după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, intraseră în sfera de influenţă sovietică.
Dar România ţine cu tot dinadinsul să-şi păstreze intactă originalitatea. Generalul Victor Atanasie Stănculescu, omul care a fost stăpânul României pentru mai bine de câteva ore, în 22 decembrie 1989 – prin asigurarea înlăturării lui Nicolae Ceauşescu –, cel care a decis, prin ordinele sale, retragerea armatei în cazărmi şi, mai apoi, cedarea prerogativelor conducerii către o nouă structură de putere, în fruntea căreia îl recunoaşte, de fapt, pe Ion Iliescu, legitimându-l ca atare, printr-un salut memorabil, este, la peste 80 de ani, trimis după gratii, printr-o decizie a justiţiei pe care nu îmi propun să o comentez în vreun fel. Şi nici nu vreau să cad în ispita – tentantă pentru mulţi comentatori – de a-i reconstitui un portret asemănător, poate, cu acela al lui Joseph Fouché, omul care, după ce va fi contribuit la decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, în timpul Revoluţiei Franceze, devenind, astfel, regicid, l-a slujit cu dăruire pe Napoleon, ca ministru al Poliţiei, pentru a sfârşi devotat noului rege, Ludovic al XVIII-lea, după instalarea acestuia pe tronul Franţei, în 1814.
Însă generalul Stănculescu dă glas, acum, unei tristeţi iremediabile, cum ar fi spus poetul. Regretă că a predat puterea civililor şi că nu a instaurat, atunci, o dictatură militară. Dar nu este vorba decât de regrete tardive şi, aş spune, inutile. La ce ar mai putea folosi astăzi o asemenea declaraţie? Omul care părea că a descoperit, înainte de a ne fi predate cu sârg elementele definitorii ale doctrinei relaţiilor civili – militari în regimurile democratice, logica funcţionării unui astfel de regim politic în care armata este supusă controlului civil, se dovedeşte acum tot mai cucerit de ideea că nu a procedat bine în decembrie 1989. Ar fi fost mai bine pentru România, atunci, să intre pe mâna militarilor, în fapt a unor comandanţi ieşiţi, unii dintre ei, ca iepurii din jobenul prestidigitatorului, din chintesenţa gândirii clientelare a lui Ceauşescu, lipsiţi de legitimitate şi incapabili să gestioneze o Românie în pragul colapsului, cu instrumente de forţă şi complet lipsiţi de cele mai elementare cunoştinţe despre funcţionarea unui stat democratic? Îndrăznesc să cred că nu, iar gestul generalului Stănculescu, în decembrie 1989, nu poate fi, de aceea, elogiat îndeajuns. Nu ştiu cum ar fi arătat o asemenea dictatură kaki în viziunea sa, dar mă tem că aceasta s-ar fi acoperit de ridicol.
Este, de fapt, acelaşi ridicol pe care nu-l pot alunga, astăzi, la gândul că generalul Victor Stănculescu este, la 19 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, după gratii!

„Românica”

Există, mai nou, o anume modalitate de a vorbi despre România care începe să mi se pară tot mai nefericită – ca să folosesc un eufemism! – ori de câte ori am prilejul de a o auzi. Ţara – a cărei unică „vină” este doar aceea că ne cuprinde, inevitabil, într-un anume moment biologic-cronologic, printr-un mecanism divin al venirii noastre pe lume, de nepătruns prin slabele-ne puteri de înţelegere a nebănuitelor căi ale Domnului – a devenit recognoscibilă printr-o formulă uşor peiorativă, comică şi duioasă deopotrivă, rostită cu năduf sau cu vădite tente nostalgic-batjocoritoare: „Românica”.
Este, în această zicere, câte un pic din toate: ironie, dispreţ, sictir, zeflemea, îngăduinţă, resemnare, capriciu, înţelegerea neînţelesului, acceptarea necondiţionată a unui dat imuabil, a firescului nefiresc sau a uimitoarelor mărunţişuri ale cotidianului tern şi cenuşiu care nu mai uimesc pe nimeni. Un alt fel de a spune: „Asta e!” şi de a merge mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Până la urmă, este un mod facil de a transfera asupra unei entităţi abstracte – compusă dintr-un set de norme, valori şi tradiţii, cultură, limbă şi obiceiuri în care ar trebui să ne regăsim cu toţii, cu mândrie! – neputinţele şi frustrările noastre, incapacitatea noastră de a schimba ceea ce este de schimbat. Este calea cea mai simplă de a găsi ţapul ispăşitor într-o formulă ridicolă, pesemne salvatoare, pentru unii, dintr-un marasm pe care îl sorb ca pe cucută, zi de zi, dar care ne urâţeşte şi ne atrofiază, ne desfigurează ca neam: „Românica mea/noastră”, „La Românica”, „E de la Românica”, „O, Românică, Românică!” ş.a.m.d. A te întreba tot timpul, cu fanatică şi neostoită frenezie, ce face ţara pentru tine fără ca tu să faci nimic pentru ţară, aminteşte mai degrabă de termenii vechiului contract juridic Do ut des („Dau ca să-mi dai”), transformat însă într-un mod penibil de a „regla” idealuri prin dăruiri de negustor de boarfe.
Există mai multe feluri de a fi patriot sau de a-ţi manifesta public sentimentele patriotice. Unii aleg să fie zgomotoşi, încrâncenaţi, afectaţi, fanfaroni sau declamativi, îngrijoraţi peste măsură şi gata să-ţi livreze un discurs sacru, sforăitor, îmbrăcat în togi de limbi de lemn, pocnind sec la fiecare silabă rostită. La polul opus, un fel de năpăstuită generaţie „emo” a patriotismului socotit desuet, care se împiedică de „ţară”, de „limbă”, de „tradiţii” şi „istoria minoră”, de „ăia” sau „ăilalţi”, de „drapel” sau „imn”, de mai toate sărbătorile naţionale, de cimitirele cu eroi sau panteonurile ridicate cu stăruinţă şi dăruire, cu jertfă de sine.
Între două orientări atât de diferite, mai degrabă urât decât respectat, criticul raţional, gânditorul cartezian ca partizan al îndoielii metodice, nefericită Casandră, oglindă care se încăpăţânează să aibă limpezimi de cristal, aşezată în faţa naţiunii pentru a-i arăta neputinţele şi slăbiciunile.
Dar, vă implor, uitaţi de... „Românica”! Criticaţi, schimbaţi, creaţi, daţi noi sensuri unui trecut care vi se pare că vă strânge ca un corset prost sau vă dă aripi de Icar, după caz, iar când simţiţi imperioasa nevoie să reintroduceţi în vorbire această nefericită formulă, priviţi-vă, vă rog, în oglindă! Dacă nu vă place ce vedeţi, nu mai daţi vina nici pe ţară şi nici nu spargeţi oglinda!
Căci Ţara nu are nicio vină!

Imaginea reprezintă logo-ul oficial sub care sunt promovate brandul de ţară şi atracţiile turismului românesc

Discuţii

Circula, pe la începutul secolului trecut, o butadă care spunea că atunci când vrei să amâni sine die luarea unei decizii trebuie să organizezi o comisie care are grijă, prin nesfârşitele-i discuţii, să îngroape, înainte de a apuca să se nască, orice proiect viabil sau cea mai novatoare (şi necesară) iniţiativă. Altfel spus, părea că se descoperise calea cea mai sigură spre eşec.
Butada aceea va fi devenit, la noi, între timp, o cruntă realitate şi Mircea Iorgulescu, de pildă, îşi intitulase propriul eseu – publicat înainte de 1989 şi devenit celebru – dedicat analizei personajelor lui Caragiale, chiar „Marea trăncăneală”. Într-adevăr, cine parcurge piesele dramaturgului care, spre sfârşitul vieţii, se autoexilase la Berlin, va descoperi, în cele din urmă, cheia interpretării personajelor sale. E o irepresibilă nevoie de pălăvrăgeală acolo, de stat la taclale şi înşirat baliverne, încât nu mă mir că un istoric american le recomanda, printre altele, studenţilor săi care doreau să se specializeze în istoria civilizaţiei româneşti moderne, studiul lui Caragiale cu creionul în mână.
Nu-i putem pretinde omului de rând să fie profund preocupat de nuanţe şi subtile sensuri ale cine ştie cărui neologism sau să înţeleagă mecanisme de construcţie a frazelor care ar trebui să nu lase interlocutorului nici cea mai mică îndoială asupra mesajului transmis, dar i-am putea pretinde să fie scurt, sintetic şi, dacă se poate, limpede în expunerea ideilor sale. Este, până la urmă, ceea ce limbajul militar a încercat să facă, mai peste tot în lume – riscând să devină complet neinteligibil prin abrevierea a tot ce poate fi abreviat! –, în primul rând graţie nevoii fireşti de a transmite, într-un timp scurt, ordine clare şi precise.
Dar trăncăneala aceasta de care e cuprinsă lumea lui Caragiale trebuia să ne marcheze în vreun fel şi să capete uniformă kaki, ceea ce pare să fi desăvârşit, tot în plan literar, Gheorghe Brăescu, prin schiţele sale, cu un umor sănătos ţâşnit din situaţii rizibile. Nu e de tot hazul că umorul acesta, zis cazon, se naşte luându-şi revanşa chiar asupra cazonismului?
Însă acum discuţiile de altădată au devenit dezbateri. Dezbatem aproape orice. De la cine duce coşul până la strategia nucleară a Coreei de Nord, de la sindromul pisicii plictisite la acceleratorul de particule şi sfârşitul lumii, cu bonomia gospodinei care pune murături în prag de toamnă şi stăruinţa câinelui asupra osului de ros. Cu opinii ferme, irevocabile, ca nişte sentinţe rostite ritos de vreun judecător aspru, infailibil. Evazivi, la nevoie, cu mulţi „poate” şi „mai vedem” presăraţi mai peste tot în frază, în construcţii alambicate şi excesiv contorsionate, care-i oferă subordonatului îndelungi prilejuri de meditaţie, mai puţin de acţiune. Sau, alteori, după caz, foarte precişi, monosilabici, conform legii, ceea ce reprezintă, nu-i aşa?, o neaşteptată uşurare! Dacă nu cumva asta implică, desigur, o nouă şi aprinsă dezbatere, ulterioară lecturilor intense şi interpretărilor personalizate asupra a zeci de articole de lege (ştiute sau neştiute) şi completărilor sau modificărilor lor admirabile încă neabrogate!

Flexibilitatea regulamentelor

Ajuns preşedinte al Franţei, în 1873, mareşalul Patrice Maurice de MacMahon a cerut, îndată după instalare, toate regulamentele în vigoare pentru a putea conduce, credea el, în conformitate cu prevederile acestora. A fost surprins să constate că regulamentele acelea, în care mareşalul îşi pusese atâtea speranţe, nu prea existau, suficiente motive de îngrijorare pentru militarul din el care spera ca ţara să fie bine diriguită graţie respectării întocmai a dispoziţiilor cuprinse în actele normative cărora le acorda deplină şi fanatică încredere.
Unul dintre foştii mei comandanţi punea un accent deosebit pe învăţarea pe de rost a articolelor regulamentelor, în ordine şi în directă legătură cu numărul alocat fiecăruia, dar părea foarte surprins şi descumpănit atunci când constata că unii soldaţi, cu o memorie foarte bună, care reuşeau acest dificil exerciţiu de memorizare, se dovedeau mai apoi funciar incapabili să aplice în practică prevederile învăţate. Vina, întotdeauna, o găsea repede, reproşându-mi incapacitatea de a-i supraveghea cu atenţie, atât în timpul programului, dar mai ales în afara acestuia, ca şi cum s-ar fi aşteptat să mă mut în unitate pentru a fi mai eficient (ceea ce, fireşte, nu am făcut!).
Îmi dau prea bine seama că a vorbi despre flexibilitatea regulamentelor, într-o ţară în care, prin tradiţie, respectul faţă de normă este unul precar, ar putea să pară ca fiind o gravă impietate. Însă Ferdinand Foch (foto), întemeindu-se pe propria experienţă militară, socotea că regulamentele, altminteri foarte utile, încurajează lenevia spiritului. Acestea, spunea mareşalul francez, „sunt bune pentru a conduce un exerciţiu, dar în momentul pericolului este necesar altceva... Pentru a acţiona, nu este suficient să învăţăm regulamentele. Trebuie să învăţăm să gândim”. Fiindcă regulamentele, atât de utile pe timp de pace, când poţi face o impresie bună numai pentru că le cunoşti în amănunt, fiind învăţate pe de rost, trebuie să reprezinte doar elementul primar al abordării unui câmp de luptă în continuă schimbare. Aşa s-ar putea explica de ce comandanţi cu o foarte bună pregătire teoretică se dovedesc adesea incapabili pe câmpul de luptă, în timp ce alţii, probând nebănuite calităţi, inventivitate şi energie a spiritului, sunt propulsaţi în prim-plan, ca artizani ai unor victorii surprinzătoare, neaşteptate.
Este însă foarte dificil să înveţi să gândeşti la adăpostul unor reglementări care par să capete, în ochii unora, statutul Tablelor Legii, primite de vreun nou Moise pentru un nou popor ales. Numai că în timp ce Moise îi scosese deja pe evrei din deşert, aureolat de viziunile şi puterile sale excepţionale, noi suntem nevoiţi să traversăm mereu un nou „deşert” cu fiecare conflict armat pe care vom fi nevoiţi să-l purtăm!

„Trataţi-i cu răceală şi indiferenţă!”

La 25 februarie 1941, la numai o lună de la înfrângerea rebeliunii legionare, generalul Ion Antonescu a decis organizarea unui plebiscit în care românii erau chemaţi să se pronunţe cu privire la felul în care Conducătorul Statului se achitase de obligaţiile asumate după 6 septembrie 1940. Un al doilea plebicit avea să fie organizat în toamna aceluiaşi an.
Prin Decretul-lege 451 din 25 februarie 1941, era convocată Adunarea obştească plebiscitară, alcătuită din cetăţenii români care împliniseră 21 de ani, cu excepţia femeilor şi a evreilor. În timp ce excluderea de la vot a evreilor putea fi justificată prin măsurile antisemite generalizate într-o Europă dominată de nazişti, îndepărtarea femeilor de la exprimarea unei opinii politice părea să fie un regres chiar în raport cu perioada regimului autoritar al lui Carol al II-lea, când, prin Constituţia din februarie 1938, le fusese recunoscut acestora, pentru prima oară în România, dreptul de vot. Evident, cele două plebiscite erau departe de a aminti de vechile consultări democratice, prin simplul fapt că se vota deschis, oral şi cu liste separate pentru opozanţi. Aceasta este una dintre explicaţii pentru cele numai 2.996 de voturi „nu”, spre deosebire de 2.960.298 de voturi exprimate în favoarea regimului reprezentat de generalul Ion Antonescu. În plus, nici nu putea fi vorba de „campanii electorale”, orice manifestare prin adunări, discursuri sau alte mijloace pentru a exprima aprobarea sau dezaprobarea fiind cu desăvârşire interzise, nerespectarea dispoziţiei pedepsindu-se cu 5 ani de temniţă grea.
Ion Antonescu se formase în spiritul tradiţiei democratice româneşti interbelice (cu toate viciile sale), şi este probabil să fi considerat că un eventual plebiscit ar putea constitui o legitimare populară a unui regim politic care nu avea cu nimic de a face cu unul de sorginte democratică. Momentul era bine ales, pentru că electoratul se pronunţa, în fapt, în cazul primului plebiscit din martie 1941, mai degrabă faţă de reprimarea rebeliunii din ianuarie şi înlăturarea Mişcării Legionare de la guvernare. În acest context, marcat de falimentul Statului Naţional-Legionar, era de aşteptat ca Adunarea obştească plebiscitară a naţiunii române să fie de acord cu generalul Ion Antonescu.
Sunt însă documente care arată că unii ofiţeri de rezervă „au îndrăznit”, chiar în condiţiile precare în care îşi exprimaseră opinia (pe liste separate, prin vot deschis), să spună că nu sunt de acord cu politica generalului Antonescu. Generalul Iosif Iacobici, ministrul Apărării Naţionale (foto), a decis, printr-un ordin intern (stupefiant pentru noi, astăzi!), ca „indisciplinaţii” ofiţeri de rezervă să fie supuşi oprobriului ofiţerilor de carieră, cerându-le acestora din urmă să-i trateze pe primii cu „răceală şi indiferenţă”! (Mărturisesc că aş fi foarte curios să aflu cum vor fi reuşit autorităţile vremii punerea în practică a ordinului!). O astfel de decizie lasă să se înţeleagă că asemenea „defecţiuni” nu aveau cum să apară în corpul ofiţerilor cu state vechi în armată, dar ea este cu atât mai de neînţeles cu cât peste numai câteva luni, cu toţii, fie ei ofiţeri de carieră, fie de rezervă, urmau să participe şi să colaboreze, pe front, în condiţiile declanşării războiului împotriva Uniunii Sovietice.

„Să ne înveţe mânjii?”

Am descoperit recent, într-un anticariat, o lucrare, publicată în 1934, semnată de locotenent-colonelul Mihail Andronescu, absolvent al Şcolii Superioare de Război din Franţa, în care autorul discută probleme de organizare şi funcţionare a comandamentelor şi statelor majore, chestiuni de tactică, dar prezintă şi interesante opinii privind „lenevia” gândirii care se instalează ca urmare a respectării oarbe, lipsite de creativitate, a literei regulamentelor. Un subiect asupra căruia se pot scrie tratate!
Mi s-a părut însă interesant altceva şi acesta a fost şi motivul pentru care am cumpărat cartea imediat. Un cititor conştiincios, militar de bună seamă, a făcut, pe marginile paginilor tipărite, ample notaţii, sintetizând, în câteva cuvinte, din loc în loc, acordul sau dezacordul său cu opiniile autorului.
Dorind să confirme convingerile locotenent-colonelului Andronescu referitoare la dezavantajele neutilizării, într-un moment anume al unui conflict, a experienţelor diverse, cititorul anonim oferă propria mărturie, din anii Primului Război Mondial, pe care o transcriu în continuare: „Îmi amintesc sosirea noastră după absolvirea Şcolii Militare (la Botoşani, în refugiu), octombrie 1916 – aprilie 1917. Fiind repartizaţi la regimente cu gradul de elev plutonier, în loc să fim întrebuinţaţi pentru instrucţia trupei – căci eram «primii misionari ai metodei franceze», cum au spus regele Ferdinand şi generalul Berthelot – au format cu noi un pluton, ca să facem instrucţie (la dreapta, la stânga etc., etc.). A fost una dintre cele mai mari greşeli ale comandantului de regiment. Ofiţerii [vechi, n.n.] spuneau că ce: «Au venit mânjii să ne înveţe cum trebuie să luptăm?!» E drept că aceasta nu a durat, căci s-a anunţat inspecţia şefului Marelui Cartier General [viitorul mareşal Constantin Prezan, n.n.] şi a generalului Berthelot şi atunci au apelat la învăţătura noastră”.
Mărturia anonimului cititor mi se pare semnificativă pentru „ciocnirea” care se va fi petrecut între ofiţerii care acumulaseră experienţa frontului în campania anului 1916 – dar care se încheiase dezastruos, cu ocuparea Capitalei de forţele Puterilor Centrale – şi tinerii ofiţeri care fuseseră instruiţi prin strădania reprezentanţilor Misiunii Militare Franceze în România, condusă de generalul Henri Berthelot. Experienţe diferite, fără îndoială, dar care, împreună, puteau fi puse în slujba efortului general de refacere a armatei române. Fără orgolii stupide, fără împăunări arogante faţă de... „mânji”!
În acelaşi timp, relatarea aceasta mai dezvăluie un aspect pe care îl asociam mai degrabă cu festivismul tipic „vizitelor de lucru” ale diverşilor oficiali (politici sau militari) şi cu heirupismul de faţadă din anii regimului comunist. Am putut constata însă că există o tradiţie veche care coboară cel puţin până în anii Primului Război Mondial, când a fost nevoie, iată, de o anunţată inspecţie a mareşalului Prezan şi a generalului Berthelot pentru ca tinerii ofiţeri să fie utilizaţi pentru ceea ce fuseseră, de fapt, pregătiţi!

Manualul de... comunism

În ţara în care istoria contemporană a început să se scrie prin rapoarte întocmite de comisii prezidenţiale, anume tocmite în acest sens, era firesc să apară, la un moment dat, şi manualele aferente tematicii avute în vedere de cele două comisii, destinate elevilor de liceu.
Este de tot hazul, de pildă, că manualul privind istoria comunismului în România, anunţat cu un efort publicitar impresionant, apare la aproape 20 de ani de la declanşarea evenimentelor care, cel puţin teoretic, au condus la căderea regimului comunist, după ce arhivele – fundamentale pentru înţelegerea mecanismelor instituţionale ale regimului cu pricina şi a comportamentului indivizilor care l-au patronat sau susţinut – indiferent de păstrătorii lor, vor fi fost ferecate în continuare, cu maximă parcimonie. Este la fel de amuzant că, în ţara în care a avut loc o revoluţie care a schimbat regimul comunist cu unul democratic, s-a simţit nevoia realizării, tot la aproape 20 de ani de la acel eveniment, a unei legi speciale pentru a permite accesul la „documentele create de Partidul Comunist Român în perioada 1921-1989 şi de organele statului comunist în perioada 1945-1989”, un demers care – mai e nevoie să o spun? – nu a fost considerat unul implicit îndată după decembrie 1989. Un proiect de lege a arhivelor naţionale, de fapt, care şi acum zace pe undeva pe itinerarul presărat cu nenumărate necunoscute dintre iniţiator şi Legislativ, aşteptându-şi sine die dezbaterea şi intrarea în vigoare.
Dar liceenii din clasele a XI-a şi a XII-a, cărora le este destinat manualul, şi care, în decembrie 1989, erau abia născuţi sau nici nu apăruseră pe lume încă, vor afla, astfel – cred autorii şi iniţiatorii acestui proiect editorial – câteva dintre trăsăturile unui regim politic pe care adolescenţii vizaţi nu l-au cunoscut şi nu-l pot înţelege cu uşurinţa scontată.
Desigur, „ghizii” lor autorizaţi, profesorii, vor fi, nu-i aşa?, aceia care, unii, şi acum regretă prăbuşirea regimului comunist, în timp ce alţii fac inevitabilele comparaţii între statutul lor profesional de altădată şi cel la care sunt condamnaţi astăzi sau între salariile despre care ştiu ori li se vorbeşte că ar fi existat cândva, odată, în regimul pus la zid cu vehemenţă acum, şi cele de mizerie în care sunt siliţi să se încadreze, cu aptitudini de magicieni versaţi, în vremurile fericite cărora le sunt contemporani.
Îmi imaginez dăruirea cu care tinerii vor scrie (după metoda modernă „copy and paste”) şi aplombul cu care vor susţine referate despre Nicolae Ceauşescu sau Adrian Păunescu, vânând nota maximă (că „nu se face” să rămâi corigent la... „comunism”!), întrebându-se apoi, nedumeriţi, cine au fost „ăştia” şi de ce, dacă a fost comunist, Adrian Păunescu este în Parlamentul României, după o „revoluţie anticomunistă”, sau dacă „Eugenia” aia după care salivează penibil vreun martor al epocii va fi fost tot atât de bună ca napolitana plină de E-uri, strecurată zi de zi în rucsac (la pachet cu prezervativele, fireşte!) de părinţii grijulii cu „dieta” de toate felurile a plozilor lor.
Şi poate vor întreba, aşa, ca într-o doară, dacă Nicu Ceauşescu venea la şcoală cu ultimul SUV, cu şofer şi bodyguard, sau dacă se îmbrăca de la Armani ori cu blugi de firmă.
Şi vor bifa, heirupist, încă un curs opţional, cu nume pitoresc, în carnetul de elev, dar cu mintea la fel de goală ca la început. Căci în ţara formelor fără fond, condamnarea comunismului cu orice preţ şi peste tot nu are nicio legătură cu înţelegerea şi cunoaşterea serioasă, detaliată şi durabilă a unui fenomen sau a unei epoci de care ne despărţim atât de greu, cu infinite şi hidoase traume morale...

Cine ne ascultă?

În ţările cu tradiţie democratică în care, cum ştim, pragmatismul bine cunoscut al iniţiativei private generează performanţă, există o preocupare specială pentru sănătatea unei organizaţii şi niciun efort nu este considerat inutil în vederea obţinerii unor obiective bine stabilite şi asigurării unei armonii fireşti între membrii organizaţiei.
Atunci când apar dificultăţi de comunicare cu consecinţe negative în planul performanţelor profesionale, se procedează, de obicei, la o atentă evaluare de către firme specializate care, în urma unor ample investigaţii şi a nenumărate interviuri realizate cu angajaţii de la toate nivelurile, reuşesc să indice liderilor soluţiile optime în vederea refacerii stării de spirit iniţiale şi a relaţiilor de serviciu cel puţin la nivelul anterior deteriorării acestora. Punerea în aplicare a soluţiilor furnizate este o problemă care ţine exclusiv de capacitatea liderilor de a-şi însuşi corect concluziile specialiştilor şi de a veghea apoi la ameliorarea climatului organizaţional.
La noi însă, impresia generală este aceea a unei deznădejdi perene, explicabilă nu neapărat prin tragismul mioritic, asumat integral şi ridicat la rang de legendă naţională, cât mai degrabă ca urmare a unei convingeri, adânc inculcate în mintea noastră, potrivit căreia orice demers este dinainte inutil, pare lovit dintru început de o paralizie inexplicabilă, pentru că nu este întrevăzută o finalitate palpabilă, furnizoare de minime speranţe. Cu alte cuvinte, a existat şi continuă să existe o fractură evidentă între opţiune şi acţiune, dar şi între iniţiator şi autoritate, oricare ar fi aceea. În zadar să mai precizez că avem, din acest punct de vedere, o tradiţie nefastă căreia îi suntem înrobiţi pe deplin, în pofida unui efort de modernizare continuu, care se întinde deja pe mai bine de un secol şi jumătate. În plus, regimul comunist a accentuat ruptura dintre omul obişnuit şi autoritate, parcă dorind cu tot dinadinsul să arunce în derizoriu propriile lozinci, scandate până la suprasaturare, privind legătura indestructibilă dintre „popor” şi „conducători”.
Întâlnesc tot mai des oameni care ţin să împărtăşească nemulţumirile lor. Unele, foarte serioase. Este un semn că nu sunt ascultaţi sau că, pur şi simplu, nu sunt luaţi de nimeni în serios. Şi simt nevoia să sublinieze acest lucru. Este cea mai „eficientă” modalitate de a aduna dezamăgiri şi neîncredere. Atât în performanţele proprii, cât şi în calitatea managementului sau a capacităţii liderilor de a schimba ceea ce este de schimbat.
Un vechi proverb românesc spune că pe lângă căruţa care trece, câinii pot să latre mult şi bine. Dar şansele unei căruţe neperformante de a sfârşi în şanţ sunt întotdeauna foarte mari. Mă tem că, în asemenea circumstanţe, lătratul câinilor nu-ţi mai poate fi indiferent. Numai că este, fireşte, doar un pic prea târziu…

Parfumul scrisorilor de altădată

În memoriile sale, Nicolae Iorga relatează că, la un moment dat, prin anii ’30, Alexandru Averescu, liderul Partidului Poporului, a simţit nevoia să se adreseze tuturor şefilor partidelor politice din România – şi, deci, implicit, şi marelui istoric –, expediindu-le o scrisoare dactilogafiată în care erau expuse motivele care îl determinaseră la acest gest.
Iritarea lui Nicolae Iorga la primirea epistolei a fost pe măsura gestului mareşalului. Cum îşi permitea Averescu, socotea preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat, să-i trimită o scrisoare... dactilografiată? Regulile, la un asemenea nivel, dar mai ales importanţa politică a demersului mareşalului impuneau, credea Iorga, o scrisoare personală, scrisă de mână.
Dacă marele istoric ar mai trăi astăzi, probabil că un text dactilografiat i s-ar părea ceva firesc, dacă nu cumva chiar vetust. În era „maşinăriilor” electronice, care ne sorb ideile plasându-le în combinaţii de biţi pe ecrane LCD, iritarea lui Iorga este cu totul de neînţeles.
Şi totuşi, cândva, oamenii îşi scriau scrisori. Fie ele şi pierdute şi, poate, tocmai de aceea, unele, compromiţătore, găsite, expediate sau cu „adrisant” necunoscut, cuprinzând gânduri fugare, idei pentru altădată sau notaţii eliptice, reflectând o stare de spirit, nobile sentimente sau banale informaţii despre... vremea la băi şi, de ce nu, chiar nivelul de instrucţie al semnatarului. Căci, s-a spus mereu, pe bună dreptate, de altminteri, că scrisul este oglinda sufletului şi a minţii omului. Ca istoric, vă pot mărturisi emoţia care m-a cuprins atunci când am putut vedea şi pipăi eu însumi hrisoave ale domnitorilor români, acte oficiale sau jurnale ale regilor noştri, scrisori şi rezoluţii ale mareşalilor şi generalilor care au făcut istorie. Valoarea unui document cu semnătura olografă a unei personalităţi este inestimabilă.
Am primit recent, cu prilejul zilei mele de naştere, o foarte frumoasă scrisoare de felicitare de la un personaj important. Nu o spun ca să mă fălesc, vă asigur, ci pentru a sublinia onoarea care mi s-a făcut şi mândria care m-a cuprins la citirea epistolei.
Însă am descoperit de îndată că semnătura celui care alesese acest mod de a mă onora cu urările sale era... electronică! Altfel spus, am primit un text impersonal care avea însă tot ştaiful unui act personal. Mă pregăteam să pun scrisoarea într-un loc anume, unde păstrez toate actele importante şi scrisorile de suflet, dar am renunţat tot atât de repede pe cât de grăbit fusesem să o alătur celorlalte.
Nu am fost cuprins de iritarea lui Iorga la primirea epistolei dactilografiate a mareşalului Averescu, dar am înţeles mult mai bine ce trebuie să fi simţit istoricul, al cărui profund respect pentru acte şi documente originale este bine cunoscut, în faţa unui text-şablon, care îl îndepărta iremediabil pe expeditor de destinatar.
Aşadar, măcar pe scrisori nu uitaţi să vă semnaţi manu propria cel puţin atât timp cât mai folosim imprimante... Destinatarul vă mulţumeşte anticipat!

1968. Scena balconului

Puţine personalităţi din istoria României se pot făli cu o posteritate atât de amestecată şi controversată cum este, de pildă, Nicolae Ceauşescu.
Lăudat şi demonizat, deopotrivă, pe bună dreptate sau mai degrabă ca urmare a persistenţei unor poveşti de tot felul al căror conţinut nu a fost niciodată analizat, după 1989, cu suficientă detaşare şi obiectivitate, Nicolae Ceauşescu este singurul lider român care, la aproape 20 de ani de la execuţia sa, lângă zidul unei cazărmi din Târgovişte, reuşeşte performanţa de a-i împărţi pe români, în mod egal, conform sondajelor de opinie, în „adulatori” şi „detractori”. Unii îl consideră încă cel mai bun conducător român, iar alţii nu ezită să-l aşeze la stâlpul infamiei, ca fiind cel mai rău. Ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc. Nicolae Ceauşescu nu este, fireşte, nici una, nici alta. Istoria noastră recentă oferă, din nefericire, şi alte exemple care arată că nu avem capacitatea unei receptări corecte a unor personaje istorice din imediata noastră apropiere cronologică, ceea ce înclin să cred că este mai degrabă o neputinţă funciară de a pune onest în balanţă fapte, evenimente şi lideri, într-o confuzie generalizată, perpetuată parcă la nesfârşit.
Însă corul celor care doresc să minimalizeze meritele lui Nicolae Ceauşescu cu orice preţ a reuşit perfomanţa de a târî în derizoriu şi ceea ce s-ar putea numi his finest hour – discursul din 21 august 1968, când liderul comunist român a condamnat limpede, fără echivoc şi cu un curaj extraordinar invazia trupelor Tratatului de la Varşovia (cu excepţia armatei române) în Cehoslovacia. Acţiunile unui personaj istoric, la un moment dat, nu trebuie explicate şi interpretate prin evenimente ulterioare, căci, dacă ar fi aşa, nu am mai înţelege nimic, de pildă, din domnia lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, dacă am judeca-o din perspectiva felului în care acesta a fost înmormântat în necropola regală de la Saint Denis, noaptea, pe ascuns, pentru a nu fi sfâşiat de parizienii care-i sărbătoreau sfârşitul. În acelaşi fel, nu înseamnă că dacă Nicolae Ceauşescu a fost executat în decembrie 1989 şi îngropat tot pe ascuns nu putem fi în stare să analizăm cu detaşarea necesară întreaga perioadă în care acesta s-a aflat în fruntea PCR şi a României, cu bunele şi relele sale.
Sunt suficiente mărturii care arată că, în raport cu textul iniţial asupra căruia se convenise în cadrul Comitetului Executiv al CC al PCR, Nicolae Ceauşescu şi-a asumat un discurs dur, electrizant, în mare parte improvizat, la adresa URSS, în faţa unei mulţimi care l-a aplaudat sincer, fără să fi fost nevoie de politrucii şi agitatorii obişnuiţi, aşa cum se va întâmpla, până la greaţă, mult mai târziu. Numeroşi sunt aceia care mărturisesc, astăzi, că, fără să fi fost militari, ar fi acceptat bucuroşi atunci să poarte o armă în mână pentru apărarea ţării de o eventuală invazie sovietică.
Până la urmă contează mai puţin că, în decembrie 1989, în acelaşi balcon, discursul lui Nicolae Ceauşescu a fost unul penibil. Pentru mine e important că, în august 1968, riscându-şi, de fapt, propria poziţie, acesta i-a făcut pe mulţi să fie mândri că sunt români.

La revedere, Stanford!

Tot ceea ce este minunat are, am învăţat de ceva vreme acest lucru, un sfârşit. Mă uit cu oarecare bucurie la geamantanele încă nefăcute, fiindcă par să îmi ţipe pe mai multe voci să mă întorc acasă, dar le-aş arunca bucuros pe fereastră, să nu-mi mai amintească, prin simpla lor prezenţă, că ar trebui să mă întorc.
Ce stranii sentimente îţi poate oferi o perioadă de şedere mai îndelungată în America!
Mă cuprind îndoielile. Mai am luciditatea si capacitatea de a utiliza ratiunea în asemenea împrejurări sau, cine ştie?, tocmai raţiunea să fie cea care se face „vinovată” de aceste stranii şi contradictorii sentimente?
Îmi e dor de ţară – ei bine, da, aşa cum e! –, de cei pe care i-am lăsat acolo şi la care ţin, de locurile pe care le ştiu atât de bine, pe care îmi inchipui că le voi regăsi oarecum schimbate şi totuşi aceleaşi. Îmi e dor să scriu în limba mea, pe care o iubesc cu ardoare mai degrabă atunci când sunt plecat decât atunci când sunt acasă, îmi e dor să împlinesc proiectele editoriale rămase singure, părăsite pe vreun raft pe care se va fi aşternut praful, sau încolţite în minte aici, prin „adăparea” la un „izvor” minunat – Biblioteca Universităţii Stanford. Îmi e dor să aud vorbindu-se în jur o limbă română curată (ştiu că nu e întotdeauna cazul sau, cel puţin, nu într-atât pe cât mi-aş dori!), îmi e dor să mă las purtat de vise pe un vârf de munte în Bucegi sau Apuseni...
Dar, în acelaşi timp, un imens regret că plec. Fiindcă plec dintr-o lume care m-a cucerit prin politeţe, respect, normalitate, civilitate, pragmatismul comunicării, autoritatea asumată a regulii. Prin dialog autentic, prin solidaritate lipsită de făţărnicie, prin deschiderea onestă faţă de lumea din jur, prin nivelul academic al dezbaterii de specialitate. Prin lipsa de morgă (la care, de altminteri, ar putea fi indreptăţită!), careia i-a luat locul un firesc ce, de astă dată, nouă ne lipseşte, fără a-l fi înlocuit însă cu morga. Sau, poate, doar cu una de paradă, şuie şi caraghioasă, ca de bâlci prost. Noi avem încrâncenări, adjective de împărţit, sudalma gata pregatită să-l umple de bale şi zgomote pe interlocutor, fudulii stupide, mândrii de capră râioasă ieşită la soare în poiană cu coada pe sus.
Regret, în acelaşi timp, că mă despart de câţiva dintre prietenii de aici, români sau străini, oameni realizaţi în domeniile în care lucrează, care muncesc, se bucură împreună într-un spaţiu după care au tânjit, poate, cândva, ca şi mine. Care se luptă să se realizeze aici, care au cariere frumoase (cei mai mulţi în domeniile exacte). Români care tânjesc vizibil după ţara lor, ca şi mine (de care le amintesc prin simpla mea prezenţă, căci eu nu sunt „de-al lor”, ci vin „de acolo”!), dar în care preferă să se întoarcă exclusiv pentru excursii sau pentru a-şi vedea părinţii şi rudele. Cu un respect anume pentru limba română (chiar şi atunci când o îmbină, cu o naturaleţe care mă amuză, cu limba engleză!), pe care chiar dacă o stâlcesc, uneori, ştiu să se corecteze cu graţie şi umor. De unii m-am ataşat şi îmi vor lipsi în România (cu optimismul lor molipsitor şi robusteţea performanţei de zi cu zi la care i-a împins creator societatea americană, locul unde par să se fi născut pragmatismul şi eficienţa!), după cum vreau să cred că le voi lipsi şi eu.
Aşadar, o stare sufletească amestecată la păşirea, curând, pe scara avionului pe care îl voi lua spre ţară.
Sunt bucuros şi trist, în egală măsură. Ca la teatru. O mască râde, una plânge...
Dar din sala teatrului ieşi şi cugeţi la semne, cuvinte şi idei, intrând brusc în realitatea pe care o părăsiseşi cu numai câteva ore înainte.
Acum simt că măştile le iau cu mine şi le port. Cel puţin pentru o vreme...

Regula

După mai bine de 8 luni petrecute în SUA, mi-am pus întrebarea ce anume ar putea caracteriza cel mai bine societatea americană, folosind, în pofida diversităţii şi a complexităţii sale bine cunoscute, o definiţie cât mai restrânsă, un singur cuvânt dacă se poate. După unele deliberări, am ajuns la concluzia că, într-adevăr, există cel puţin un cuvânt care ar putea caracteriza destul de bine comportamentul americanului obişnuit şi acela este regula (şi, implicit, respectarea ei!).
Este, în fapt, o constatare care datează din primele contacte cu spaţiul american. Ai putea crede că o minte genială şi atotcuprinzătoare a trasat şi impus, cu o precizie matematică, fiecărui spaţiu, domeniu sau instituţii regulile de care acestea aveau nevoie pentru a putea fi viabile şi eficiente. Mai era nevoie ca indivizii să le respecte şi s-a împlinit şi acest lucru (printr-o ingenioasă combinaţie între „băţ” – a se citi amendă usturătoare – şi persuasiune galantă!), chiar dacă unii dintre ei provin din toate colţurile lumii în care domină cu totul alte norme, fie ele scrise sau nescrise.
Când vii din Bucureşti, unde traficul este ceva de care însuşi Haosul s-ar putea ruşina că nu a atins asemenea performanţe, unde pietonii fac un slalom nebun printre maşini, claxoane aiuritoare şi biciclişti, la grămadă, ai senzaţia că prichindelul de numai 5-6 ani, care a înlemnit la marginea trotuarului (deşi mingea pierdută continuă să se rostogolească pe carosabil) doar pentru că semaforul indică pietonilor să nu traverseze, pe o stradă principală dintr-un oraş obişnuit pe care, în momentul acela, nu circulă nicio maşină (!), este parte integrantă a unei alte lumi, greu inteligibile, în care ai fost transplantat la iuţeală. O lume în care, de pildă, intrarea cu bicicleta pe banda opusă sensului de mers naşte în mintea celor care circulă regulamentar o mulţime de întrebări şi de probleme, atât de vizibile în privirile lor expresive, uimite. Îndrăzneală, sfidare a regulii, necunoaştere, neatenţie, toate acestea trebuie că le trec la repezeală prin minte, dar nici măcar nu au timp să se dezmeticească pentru a-ţi atrage în vreun fel atenţia. Şi nici înjurătura nu se lăbărţează, abject, pe buzele lor. Se feresc doar ca din faţa unui nebun care strică armonia instaurată odată cu stabilirea regulii!
Când compania feroviară care asigură legătura dintre San Jose şi San Francisco a bulversat, pe neaşteptate, întreg traficul trenurilor, din raţiuni ce ţineau de repararea căii ferate şi amenajarea unora dintre gări, am avut, dintr-o dată, revelaţia vulnerabilităţii americanului obişnuit în faţa nerespectării regulii. Într-una din staţii, imaginea era dezolantă: abia s-au deschis uşile vagoanelor şi din interior s-a revărsat o mare de călători care bâiguia ceva despre nerespectarea orarului trenurilor, dorind să se evacueze grabnic din maşinăria de fier ce părea să ţină în loc mersul lumii. Mulţimea de pe peron nu s-a lăsat deloc descurajată de aceste avertismente, s-a bulucit să se urce în vagoane, ocolindu-i cu greu pe cei care abia coborau, deşi era încă nedumerită de ce trenul acela sosise cu cel puţin 20 de minute înainte de ora planificată, pe care mai toţi o ştiau pe dinafară şi care era întotdeauna respectată cu sfinţenie. Anunţurile companiei feroviare, zbierate dintr-un difuzor răguşit, nu le mai auzea nimeni...
Dar aceasta este, fireşte, excepţia. Care confirmă, cum ştim, regula.

Hitler decapitat

Când filmul Der Untergang (tradus, la noi, „Ultimele zile ale lui Hitler”) a fost lansat în Germania, în 2004 – care prezenta unui public încă neobişnuit cu „reînvierea” dictatorului pe marele ecran, dar aflat sub influenţa traumei nazismului cu tot ceea ce acesta a reprezentat în istoria secolului al XX-lea, un portret verosimil al lui Hitler – s-au consumat mulţi nervi, în dezbateri ample, cerneala a curs din belşug în texte pro şi contra, iar „Der Spiegel” i-a dedicat peliculei chiar o copertă, apreciind mai degrabă extraordinara prestaţie a actorului Bruno Ganz care îi dăduse chip atât de veridic Führerului în ultima lună de viaţă, în buncărul din Berlin, într-un regal cinematografic în care preocuparea pentru detaliul istoric a fost, aş spune, una tipic nemţească!
Unii au observat, atunci, că apariţia filmului (al cărui scenariu relua, în linii mari, mărturiile unei dactilografe, Traudl Junge, care s-a aflat în preajma lui Hitler, şi, de aici, şi acuzaţiile că acesta ar fi fost prezentat „prea uman”!) părea să indice o anumită revenire la normalitatea receptării liderului nazist într-o Germanie cu mult diferită, capabilă să-şi asume cu luciditate şi detaşare trecutul, cu luminile şi umbrele lui.
Deşi exista la Londra, în celebrul muzeu al figurilor de ceară Madame Tussauds, un Hitler într-o postură eroică – explicabilă prin aceea că statuia de ceară data încă din timpul vieţii dictatorului (şi aceea suferind însă, de-a lungul vremii, destule vătămări!) – la deschiderea unei noi filiale a muzeului, la Berlin, tocmai ca urmare a controverselor care ar fi putut să apară, intuite ori deja ştiute, s-a preferat o altă postură, care amintea izbitor de filmul regizorului Oliver Hirschbiegel – transpunerea cinematografică a unui Führer vădit descompus, în ultima sa lună de viaţă – considerându-se, în parte îndreptăţit, că terenul fusese, astfel, pregătit. De data aceasta, Hitler era aşezat înapoia unui birou, gârbovit, cu faţa brăzdată de riduri, urmărind, cu o privire disperată, avansul trupelor aliate spre inima Germaniei pe o hartă situată pe unul dintre pereţii încăperii abia luminate. În plus, a fost cu desăvârşire interzisă realizarea oricărei fotografii şi atingerea exponatului, regulă impusă numai în cazul statuii lui Hitler şi neobişnuită pentru muzeu. Aşadar, suficiente măsuri de precauţie şi, cu toate acestea, s-a găsit un individ, în chiar prima zi după inaugurare, care să decapiteze statuia, fiind înlăturată din expoziţie în cele din urmă. Unii au salutat gestul, socotindu-l, în sfârşit, „atentatul reuşit” asupra liderului nazist, fie şi postum, alţii l-au considerat inutil şi deplasat.
În ceea ce mă priveşte, recunosc că mă situez în această ultimă categorie. Mi se pare o ipocrizie să-ţi închipui că Hitler ar putea fi scos din istorie şi că Germania, în secolul al XX-lea, ar arăta altfel doar fiindcă statuia de ceară a dictatorului lipseşte din muzeul Madame Tussauds din Berlin. Mi se pare penibil să-ţi imaginezi că despre Hitler nu trebuie să se vorbească, apreciindu-se, astfel, că tăcerea ar putea fi o soluţie.
Dimpotrivă, statuia acestuia trebuie să fie acolo pentru perpetua aducere aminte. Mai degrabă lipsa ei ar trebui să ne neliniştească. Fiindcă riscăm să uităm sau să nu învăţăm nimic din istorie.

Un cetăţean... (încă) sovietic

După ce a constatat, cu o sagacitate uluitoare, care nu poate decât stârni invidii puternice, nemărturisite, imensele „pericole” pe care le reprezintă pentru propria-i republică cetăţenii săi „adăpaţi” la miracolele învăţâmântului de dincoace de Prut, prin bursele şi stagiile de pregătire oferite în România, Vladimir Voronin şi-a amintit, printr-o şugubeaţă capacitate de selecţie a memoriei sale, că ziua de 22 iunie are o semnificaţie istorică pe care nu o poate trece cu vederea. Cum era de aşteptat, preşedintele Republicii Moldova nu putea comemora duminică, la Chişinău – aşa cum ar fi trebuit, de fapt – eforturile armatei române de eliberare a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, începute la 22 iunie 1941, după ce cu numai un an înainte, în iunie 1940, ca urmare a punerii în aplicare a protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, aceste teritorii fuseseră ocupate prin forţă de Uniunea Sovietică.
Vladimir Voronin a ales să comemoreze însă declanşarea „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, formula rusească opusă Operaţiunii „Barbarossa” prin care este desemnată invazia Germaniei naziste în Uniunea Sovietică. Foştii aliaţi din august 1939, care, în baza Pactului mai sus amintit, îşi împărţiseră „frăţeşte”, cu pofte teritoriale neostoite, cam tot ceea ce se putea în Europa răsăriteană, s-au trezit, dintr-o dată, la 22 iunie 1941, adversari. Selectiv, cum, pesemne, crede că îi şade bine, preşedintele Republicii Moldova a trecut rapid cu vederea celebra înţelegere dintre Hitler şi Stalin care a funcţionat, fără disensiuni majore, aproape doi ani şi a simţit nevoia politică să verse o lacrimă pe mormântul celor care s-au trezit peste noapte cu germanii în bătătură.
În discursul său, Vladimir Voronin a descoperit profunda semnificaţie a evenimentului: „În această zi, pentru noi, Uniunea Sovietică, cetăţenii sovietici, a început Marele Război pentru Apărarea Patriei”. Formula, în sine, dacă am face abstracţie de contextul în care a fost rostită şi de persoana care a enunţat-o, ar putea părea desprinsă din vreun manual sovietic de istorie sau decupată dintr-o declaraţie consemnată vreodată a unui oficial al URSS. Dar, surprinzător, această zicere îi aparţine lui Vladimir Voronin, în iunie 2008, preşedintele unei republici independente, desprinsă prin propria voinţă de fosta Uniune Sovietică – pe când încă nu-şi dăduse cu totul duhul –, care susţine oriunde ideea statalităţii, avertizând asupra pericolelor la care aceasta este supusă prin pretinsele acţiuni „destabilizatoare” ale României.
Faptul că Vladimir Voronin se consideră încă „cetăţean sovietic” ar putea să pară doar o nostalgie în plus a unuia care, într-un fel lesne de înţeles, refuză să-şi contemple propriul trecut altfel decât în limitele apoteotice ale fostei Uniuni Sovietice în care s-a format şi pe care a cunoscut-o atât de bine din interiorul structurilor sale de forţă. Dar pentru independenţa Republicii Moldova, al cărei preşedinte este, declaraţia sa nu este decât o nouă şi nefericită ironie.
Ca multe altele pe care le oferă Istoria!

Istoria din „cufăr”

Aniversarea celor 160 de ani care s-au împlinit, la 9 iunie, de la declanşarea reuşită a Revoluţiei de la 1848 în Muntenia (cea care avea să ducă la abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu şi, pentru câteva luni, la un efort reformator de o amploare fără precedent în istoria modernă a României) mi se pare una dintre cele mai triste din câte mi-a fost dat să văd până acum.
În primul rând, pentru că una dintre lecţiile importante pe care ni le dezvăluie peste timp acest inaugural admirabil din iunie 1848 este, astăzi, complet inaplicabilă. În vreme ce generaţia de tineri intelectuali care s-a identificat cu modernizarea României – perfect racordată la schimbările profunde care se petreceau în Europa Occidentală, dar în Franţa mai cu seamă – a înţeles să impună, nu fără riscuri majore, în propria ţară, aceste transformări radicale, mulţi tineri continuă să vadă, la aproape 20 de ani de la o altă Revoluţie, cea din decembrie 1989, plecarea la studii (sau la muncă) în străinătate ca pe o formă de salvare individuală din marasmul pe care îl trăiesc în propria patrie. Foarte puţini sunt animaţi de dorinţa de a se mai întoarce cu speranţa aplicării în România a unei noi viziuni sau a unui management competitiv. Ideea de schimbare se veştejeşte în mintea lor prematur şi par deja osteniţi înainte de a putea să ofere contur idealurilor de altădată, dacă ele vor fi existat cu adevărat. Contactul cu birocraţia românească îi uimeşte şi le dă dureri de cap, poate cel mai bun exemplu fiind înşişi bursierii Guvernului României care, deşi au semnat un contract pentru a se reîntoarce în ţară în funcţii administrative se văd nevoiţi să dea în judecată statul tocmai pentru neîndeplinirea prevederilor contractuale!
În al doilea rând, pentru că mi se pare inadmisibil ca, exact cu prilejul acestei aniversări, monumentul dedicat pompierilor din Dealul Spirii – care, la 13 septembrie 1848, cu preţul sângelui vărsat fără cruţare de sine, au apărat Revoluţia şi împlinirile ei de turcii trimişi să restabilească vechile rânduieli – să fie acoperit de un imens cufăr penibil, în scop publicitar, cu acte în regulă aprobate de funcţionari ai statului român plătiţi tocmai pentru apărarea şi conservarea patrimoniului nostru cultural şi istoric.
De fapt, în această împrejurare, nu ştiu exact ce ar trebui să mi se pară mai grav înainte de toate. Faptul că trebuie să ajungă la Bucureşti un negustor de genţi şi cufere care să-şi arunce nestingherit boarfele pe mărturiile noastre istorice udate cu sânge, pentru a putea avea grijă şi a ne propune să le respectăm pe viitor numai prin reglementări precise sau obrăznicia comunicatului oferit de firma Vuitton – care, decisă, în cele din urmă, graţie scandalului iscat, să-şi demonteze cufărul de pe Monumentul Pompierilor – regreta, ipocrit, că a „deranjat anumite grupuri de persoane”? Revoluţia de la 1848 şi jertfa pompierilor din Dealul Spirii, la 160 de ani de la petrecerea ei, par să mai aparţină, în opinia celor de la Vuitton, doar unor „grupuri de persoane”.
Într-un fel, poate că au şi ei dreptate! Atât timp cât în Franţa, de pildă, la 14 iulie, pare de neconceput să acoperi Arcul de Triumf din Place de l’Étoile cu vreun cufăr marca Vuitton, dar la Bucureşti poate fi trântită pe un monument istoric, cu acordul funcţionarilor români, orice năstruşnicie de iarmaroc, este firesc ca cei de la Vuitton să observe doar „deranjul” unor „grupuri de persoane”!

Fotografia îi aparţine lui Răzvan Vălcăneanţu („Evenimentul zilei”)

Powwow

Deşi istoric, recunosc că, multă vreme, informaţiile mele despre indienii americani (pe care neobosiţii susţinători ai corectitudinii politice de dincolo de Ocean îi desemnează însă, obligatoriu, prin sintagma „native Americans”) proveneau, mai toate, din celebrele romane ale lui Karl May (astăzi aproape complet necunoscut printre tinerii din Statele Unite, în parte şi pentru că, de fapt, cărţile sale sunt doar rodul unei imaginaţii debordante şi fecunde, scriitorul german vizitând SUA, pentru prima oară, în 1908, mult timp după apariţia volumelor sale despre Vestul sălbatic!), în care Winnetou (în realitate, un nume feminin la indieni, nu masculin, aşa cum apare la Karl May!), înţeleptul şef al tribului apaşilor, Old Shatterhand (un alter ego al scriitorului) şi Old Surehand conturau o lume plină de miracole şi aventuri, pe alocuri detectivist închegată, dar marcată de prietenii profunde, autentice.
Adevărul este că indienii americani au rămas mai degrabă în cărţile de istorie a Statelor Unite (nu puţine!), amintirea lor fiind celebrată astăzi (verbal şi vizual) în mai fiecare loc cu potenţial turistic. Cum, la noi, poveştile istorice încep prin atestări documentare care coboară adânc în timp, în America cele mai multe astfel de relatări au ca sorginte câte un trib de indieni. La Santa Barbara, de pildă, una dintre staţiunile californiene în vogă, situată pe malul Oceanului Pacific, un monument uriaş, care reprezintă un impresionant curcubeu, este o mărturie contemporană despre un trib de indieni care va fi locuit cândva pe acele meleaguri. Neştiind să dureze în piatră (aşa cum au făcut-o coloniştii spanioli, ale căror misiuni catolice, vechi de aproape 300 de ani, sunt atracţii turistice de neocolit!), dar nici să scrie, amintirea lor a fost păstrată, după ce vor fi fost supuşi extincţiei de coloniştii şi emigranţii europeni, aflaţi în continua căutare a Paradisului pierdut, prin simboluri mai degrabă mute, prin picturi sau fotografii de epocă, rarisime, prin amintirile transmise, cu o tenacitate uluitoare, din generaţie în generaţie, sau prin „reconstituiri” atipice, aşa cum este turnul de observaţie din beton armat, undeva pe buza Marelui Canion, cu picturi „rupestre” interioare (nu e o ironie a sorţii faptul că memoria indienilor de aici este perpetuată de o alcătuire arhitecturală cu totul neobişnuită, realizată dintr-un material de construcţie pe care indienii nu l-au folosit niciodată?).
Însă indienii (re)trăiesc printr-un festival, intitulat Powwow (cuvânt care înseamnă lider spiritual), găzduit, de pildă, anul acesta, în generosul campus al Universităţii Stanford, vremurile apuse, cântând, dansând şi discutând despre propria lor condiţie într-o Americă fundamental diferită de aceea a strămoşilor lor. Ţinute dintre cele mai stranii, într-un colorit viu, agresiv, cu pene de toate mărimile, înfipte în acoperăminte din piele, lucrate cu migală, dansuri ritmate într-un ritual bine conservat în care se prind cu furie reprezentanţii tuturor triburilor de altădată, toate oferă imaginea unei splendori de odinioară care se încăpăţânează să existe fie şi pentru trei zile, atât cât ţine Festivalul Powwow.