Doi împătimiţi ai fotografiei – i-am numit aici pe Bogdan Apostol şi Dan Mireanu – sunt realizatorii unui blog intitulat FOTOESEU (îi găsiţi, cu năstruşniciile lor vizuale, însoţite de texte inspirate, la www.fotoeseu.ro) unde am acceptat să scriu câteva cuvinte despre campusul Universităţii Stanford din Palo Alto, California.
Reiau, mai jos, pentru cititorii blogului meu, textul cu pricina.
Stanford, my love!
Născută din furia împotriva unui destin potrivnic şi din durerea nemăsurată a unor părinţi care îşi pierduseră fiul iubit, când încă acesta nu împlinise 16 ani, Universitatea Stanford – ridicată pe locul unui ranch oarecare, proprietatea lui Leland Stanford, unul dintre cei care puseseră la punct linia ferată South Pacific, cu câştiguri personale fabuloase – a reuşit să devină, în mai bine de un secol de existenţă, una din cele mai bune universităţi din lume.
Amintind de vechile mănăstiri catolice, ridicate de misionarii spanioli pe întreg cuprinsul Californiei mai cu seamă, clădirile care compun nucleul actualului campus universitar sunt, în aparenţă, destul de sumbre. Senzaţia aceasta dispare însă prin jocul spectaculos al naturii, care, generoasă, i-a dăruit Californiei o climă admirabilă, de primăvară vioaie perpetuă, dar şi prin vivacitatea şi exuberanţa studenţilor, prin forfota tinereţii lipsite de orice griji.
Campusul universitar este cea mai fercită îmbinare, cred eu, între clădirile de odinioară, atent conservate şi modernizate, şi noile construcţii, alcătuiri de structuri metalice, beton şi sticlă, printre care posesorii de laptopuri ultraperformante îşi fac veacul, respirând o modernitate uluitoare printre vestigii care, toate, vorbesc despre un trecut de care orice stanfordist este mândru.
Aici, pragmatismul american şi-a spus cuvântul. În fond, istoria este admirabilă atunci când poate dărui lecţii de viaţă, oferind, prin cunoaşterea trecutului, învăţăminte pentru viitor. Iar una din aceste lecţii spune că trebuie să pui în balanţă costurile şi beneficiile atunci când ai în vedere un proiect de modernizare a unui campus care este deja mai „bătrân” decât veacul. Istoria rămâne în poze, atent înrămate şi expuse, mai apoi, în expoziţii riguros întocmite, iar clădirile îşi schimbă forma prin reconstrucţie, totul însă cu păstrarea unei imagini care a consacrat Universitatea Stanford. Clădiri moderne iau locul celor vechi, care îşi au propria lor viaţă, încadrându-se într-o concepţie arhitecturală unitară. Însă tradiţia şi puterea trecutului s-au dovedit mai puternice atunci când, deşi înlocuirea Encina Hall cu o nouă clădire s-ar fi dovedit mai puţin costisitoare, s-a preferat – doar pentru că preşedintele american Herbert Hoover locuise şi studiase, ca student, în Encina Hall – modernizarea acesteia cu costuri mult mai mari. Nucleul campusului, care cuprinde şi Biserica, rămâne însă intangibil. Sacru. Şi atracţia turistică cea mai importantă a acestei regiuni. O biserică neobişnuită pentru regiunea aceasta, domintă de mănăstirile ridicate de misionarii catolici spanioli, care aminteşte mai degrabă de nostalgii vechi, europene, căci aceasta îmbină armonios stilul romanic-bizantin cu elemente ale unui gotic rece răsărit din cutele minţii vreunui arhitect îndrăgostit de acest stil, oferind, şi graţie mozaicurilor faţadei, imaginea unui transplant reuşit într-o lume în care frumuseţea, profunzimea şi nepătrunsul Sacrului rămân neştirbite. Cu atât mai mult cu cât acest lăcaş bisericesc este o vie dovadă a ecumenismului, căci aici toate religiile de sorginte creştină pe care studenţii, profesorii şi vizitatorii le împărtăşesc, se simt ca acasă, sub oblăduirea aceluiaşi Dumnezeu.
Biblioteca Universităţii rămâne, poate, cel mai bun exemplu al îmbinării armonioase între trecut şi prezent în corpul aceleiaşi construcţii. Este o unitate desăvârşită, prin funcţionalitate şi eficienţă, prin îmbinarea clădirii vechi, somptuoase, cu cea nouă, modernă, dar care aminteşte, prin materialele de construcţie şi ideile arhitecturale, de trecutul de care Universitatea Stanford este atât de mândră. Plasată într-un spaţiu înconjurat de arbori şi pajişti verzi (pe care studenţii sunt încurajaţi să practice tot soiul de sporturi sau să studieze, tolăniţi pe iarbă, cu o carte în mână, sub soarele blând al Californiei, fără să-i pese cuiva că, Doamne fereşte!, gazonul s-ar strica sau urâţi, ca un exponat mort într-un muzeu intrat în moarte clinică), Biblioteca îţi oferă, din fotoliul în care te-ai aşezat comod, o privelişte unică. Ai senzaţia, uitând pentru o clipă unde te afli, că acest minunat spaţiu al luminării minţii, gândit de vreun pustnic înţelept, este situat pe vârful unui munte singuratic, înconjurat de arbori şi verdeaţă, ca o mănăstire franciscană care ar dori cu tot dinadinsul să le taie călugărilor orice contact cu lumea din jur, coruptă, ispititoare şi nevrednică de fericirile unei vieţi ascetice.
Afară, cuminţi, aşteptându-şi stăpânii studioşi, o mulţime de biciclete care face deliciul campusului, fiind manevrate cu dibăcie de studenţi şi profesori, în egală măsură, şi care, prin forfota iscată, dau viaţă campusului, animându-l inclusiv la orele târzii ale nopţii, când o mare de luminiţe, albe sau colorate, manşete reflectorizante şi ochi de pisică strălucitori zburdă pe aleile campusului, însoţite de chiotele vesele ale studenţilor îndreptându-se care încotro.
Mă uit la fotografii şi mă simt ca şi cum m-aş afla din nou în campus.... Ca un student care se întoarce mereu cu emoţie în locul în care a deprins a se înfrupta din pomul cunoaşterii.
Stanford, my love, I'll be back!
No comments:
Post a Comment