Deşertăciuni...

S-a spus, pe bună dreptate, că atât evoluţia regimului comunist din România, în ansamblul „lagărului socialist”, după august 1968 mai cu seamă, cât şi prăbuşirea acestuia, în decembrie 1989, printr-o violentă mişcare populară, reprezintă particularităţi în raport cu un model care poate fi urmărit, în linii generale, în mai toate ţările central şi est-europene. Revoluţia română din decembrie 1989 a făcut peste 1 000 de victime, fiind cea mai spectaculoasă şi mai sângeroasă despărţire de comunism a statelor din această regiune care, după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, intraseră în sfera de influenţă sovietică.
Dar România ţine cu tot dinadinsul să-şi păstreze intactă originalitatea. Generalul Victor Atanasie Stănculescu, omul care a fost stăpânul României pentru mai bine de câteva ore, în 22 decembrie 1989 – prin asigurarea înlăturării lui Nicolae Ceauşescu –, cel care a decis, prin ordinele sale, retragerea armatei în cazărmi şi, mai apoi, cedarea prerogativelor conducerii către o nouă structură de putere, în fruntea căreia îl recunoaşte, de fapt, pe Ion Iliescu, legitimându-l ca atare, printr-un salut memorabil, este, la peste 80 de ani, trimis după gratii, printr-o decizie a justiţiei pe care nu îmi propun să o comentez în vreun fel. Şi nici nu vreau să cad în ispita – tentantă pentru mulţi comentatori – de a-i reconstitui un portret asemănător, poate, cu acela al lui Joseph Fouché, omul care, după ce va fi contribuit la decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, în timpul Revoluţiei Franceze, devenind, astfel, regicid, l-a slujit cu dăruire pe Napoleon, ca ministru al Poliţiei, pentru a sfârşi devotat noului rege, Ludovic al XVIII-lea, după instalarea acestuia pe tronul Franţei, în 1814.
Însă generalul Stănculescu dă glas, acum, unei tristeţi iremediabile, cum ar fi spus poetul. Regretă că a predat puterea civililor şi că nu a instaurat, atunci, o dictatură militară. Dar nu este vorba decât de regrete tardive şi, aş spune, inutile. La ce ar mai putea folosi astăzi o asemenea declaraţie? Omul care părea că a descoperit, înainte de a ne fi predate cu sârg elementele definitorii ale doctrinei relaţiilor civili – militari în regimurile democratice, logica funcţionării unui astfel de regim politic în care armata este supusă controlului civil, se dovedeşte acum tot mai cucerit de ideea că nu a procedat bine în decembrie 1989. Ar fi fost mai bine pentru România, atunci, să intre pe mâna militarilor, în fapt a unor comandanţi ieşiţi, unii dintre ei, ca iepurii din jobenul prestidigitatorului, din chintesenţa gândirii clientelare a lui Ceauşescu, lipsiţi de legitimitate şi incapabili să gestioneze o Românie în pragul colapsului, cu instrumente de forţă şi complet lipsiţi de cele mai elementare cunoştinţe despre funcţionarea unui stat democratic? Îndrăznesc să cred că nu, iar gestul generalului Stănculescu, în decembrie 1989, nu poate fi, de aceea, elogiat îndeajuns. Nu ştiu cum ar fi arătat o asemenea dictatură kaki în viziunea sa, dar mă tem că aceasta s-ar fi acoperit de ridicol.
Este, de fapt, acelaşi ridicol pe care nu-l pot alunga, astăzi, la gândul că generalul Victor Stănculescu este, la 19 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, după gratii!