„Românica”

Există, mai nou, o anume modalitate de a vorbi despre România care începe să mi se pară tot mai nefericită – ca să folosesc un eufemism! – ori de câte ori am prilejul de a o auzi. Ţara – a cărei unică „vină” este doar aceea că ne cuprinde, inevitabil, într-un anume moment biologic-cronologic, printr-un mecanism divin al venirii noastre pe lume, de nepătruns prin slabele-ne puteri de înţelegere a nebănuitelor căi ale Domnului – a devenit recognoscibilă printr-o formulă uşor peiorativă, comică şi duioasă deopotrivă, rostită cu năduf sau cu vădite tente nostalgic-batjocoritoare: „Românica”.
Este, în această zicere, câte un pic din toate: ironie, dispreţ, sictir, zeflemea, îngăduinţă, resemnare, capriciu, înţelegerea neînţelesului, acceptarea necondiţionată a unui dat imuabil, a firescului nefiresc sau a uimitoarelor mărunţişuri ale cotidianului tern şi cenuşiu care nu mai uimesc pe nimeni. Un alt fel de a spune: „Asta e!” şi de a merge mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Până la urmă, este un mod facil de a transfera asupra unei entităţi abstracte – compusă dintr-un set de norme, valori şi tradiţii, cultură, limbă şi obiceiuri în care ar trebui să ne regăsim cu toţii, cu mândrie! – neputinţele şi frustrările noastre, incapacitatea noastră de a schimba ceea ce este de schimbat. Este calea cea mai simplă de a găsi ţapul ispăşitor într-o formulă ridicolă, pesemne salvatoare, pentru unii, dintr-un marasm pe care îl sorb ca pe cucută, zi de zi, dar care ne urâţeşte şi ne atrofiază, ne desfigurează ca neam: „Românica mea/noastră”, „La Românica”, „E de la Românica”, „O, Românică, Românică!” ş.a.m.d. A te întreba tot timpul, cu fanatică şi neostoită frenezie, ce face ţara pentru tine fără ca tu să faci nimic pentru ţară, aminteşte mai degrabă de termenii vechiului contract juridic Do ut des („Dau ca să-mi dai”), transformat însă într-un mod penibil de a „regla” idealuri prin dăruiri de negustor de boarfe.
Există mai multe feluri de a fi patriot sau de a-ţi manifesta public sentimentele patriotice. Unii aleg să fie zgomotoşi, încrâncenaţi, afectaţi, fanfaroni sau declamativi, îngrijoraţi peste măsură şi gata să-ţi livreze un discurs sacru, sforăitor, îmbrăcat în togi de limbi de lemn, pocnind sec la fiecare silabă rostită. La polul opus, un fel de năpăstuită generaţie „emo” a patriotismului socotit desuet, care se împiedică de „ţară”, de „limbă”, de „tradiţii” şi „istoria minoră”, de „ăia” sau „ăilalţi”, de „drapel” sau „imn”, de mai toate sărbătorile naţionale, de cimitirele cu eroi sau panteonurile ridicate cu stăruinţă şi dăruire, cu jertfă de sine.
Între două orientări atât de diferite, mai degrabă urât decât respectat, criticul raţional, gânditorul cartezian ca partizan al îndoielii metodice, nefericită Casandră, oglindă care se încăpăţânează să aibă limpezimi de cristal, aşezată în faţa naţiunii pentru a-i arăta neputinţele şi slăbiciunile.
Dar, vă implor, uitaţi de... „Românica”! Criticaţi, schimbaţi, creaţi, daţi noi sensuri unui trecut care vi se pare că vă strânge ca un corset prost sau vă dă aripi de Icar, după caz, iar când simţiţi imperioasa nevoie să reintroduceţi în vorbire această nefericită formulă, priviţi-vă, vă rog, în oglindă! Dacă nu vă place ce vedeţi, nu mai daţi vina nici pe ţară şi nici nu spargeţi oglinda!
Căci Ţara nu are nicio vină!

Imaginea reprezintă logo-ul oficial sub care sunt promovate brandul de ţară şi atracţiile turismului românesc