La revedere, Stanford!

Tot ceea ce este minunat are, am învăţat de ceva vreme acest lucru, un sfârşit. Mă uit cu oarecare bucurie la geamantanele încă nefăcute, fiindcă par să îmi ţipe pe mai multe voci să mă întorc acasă, dar le-aş arunca bucuros pe fereastră, să nu-mi mai amintească, prin simpla lor prezenţă, că ar trebui să mă întorc.
Ce stranii sentimente îţi poate oferi o perioadă de şedere mai îndelungată în America!
Mă cuprind îndoielile. Mai am luciditatea si capacitatea de a utiliza ratiunea în asemenea împrejurări sau, cine ştie?, tocmai raţiunea să fie cea care se face „vinovată” de aceste stranii şi contradictorii sentimente?
Îmi e dor de ţară – ei bine, da, aşa cum e! –, de cei pe care i-am lăsat acolo şi la care ţin, de locurile pe care le ştiu atât de bine, pe care îmi inchipui că le voi regăsi oarecum schimbate şi totuşi aceleaşi. Îmi e dor să scriu în limba mea, pe care o iubesc cu ardoare mai degrabă atunci când sunt plecat decât atunci când sunt acasă, îmi e dor să împlinesc proiectele editoriale rămase singure, părăsite pe vreun raft pe care se va fi aşternut praful, sau încolţite în minte aici, prin „adăparea” la un „izvor” minunat – Biblioteca Universităţii Stanford. Îmi e dor să aud vorbindu-se în jur o limbă română curată (ştiu că nu e întotdeauna cazul sau, cel puţin, nu într-atât pe cât mi-aş dori!), îmi e dor să mă las purtat de vise pe un vârf de munte în Bucegi sau Apuseni...
Dar, în acelaşi timp, un imens regret că plec. Fiindcă plec dintr-o lume care m-a cucerit prin politeţe, respect, normalitate, civilitate, pragmatismul comunicării, autoritatea asumată a regulii. Prin dialog autentic, prin solidaritate lipsită de făţărnicie, prin deschiderea onestă faţă de lumea din jur, prin nivelul academic al dezbaterii de specialitate. Prin lipsa de morgă (la care, de altminteri, ar putea fi indreptăţită!), careia i-a luat locul un firesc ce, de astă dată, nouă ne lipseşte, fără a-l fi înlocuit însă cu morga. Sau, poate, doar cu una de paradă, şuie şi caraghioasă, ca de bâlci prost. Noi avem încrâncenări, adjective de împărţit, sudalma gata pregatită să-l umple de bale şi zgomote pe interlocutor, fudulii stupide, mândrii de capră râioasă ieşită la soare în poiană cu coada pe sus.
Regret, în acelaşi timp, că mă despart de câţiva dintre prietenii de aici, români sau străini, oameni realizaţi în domeniile în care lucrează, care muncesc, se bucură împreună într-un spaţiu după care au tânjit, poate, cândva, ca şi mine. Care se luptă să se realizeze aici, care au cariere frumoase (cei mai mulţi în domeniile exacte). Români care tânjesc vizibil după ţara lor, ca şi mine (de care le amintesc prin simpla mea prezenţă, căci eu nu sunt „de-al lor”, ci vin „de acolo”!), dar în care preferă să se întoarcă exclusiv pentru excursii sau pentru a-şi vedea părinţii şi rudele. Cu un respect anume pentru limba română (chiar şi atunci când o îmbină, cu o naturaleţe care mă amuză, cu limba engleză!), pe care chiar dacă o stâlcesc, uneori, ştiu să se corecteze cu graţie şi umor. De unii m-am ataşat şi îmi vor lipsi în România (cu optimismul lor molipsitor şi robusteţea performanţei de zi cu zi la care i-a împins creator societatea americană, locul unde par să se fi născut pragmatismul şi eficienţa!), după cum vreau să cred că le voi lipsi şi eu.
Aşadar, o stare sufletească amestecată la păşirea, curând, pe scara avionului pe care îl voi lua spre ţară.
Sunt bucuros şi trist, în egală măsură. Ca la teatru. O mască râde, una plânge...
Dar din sala teatrului ieşi şi cugeţi la semne, cuvinte şi idei, intrând brusc în realitatea pe care o părăsiseşi cu numai câteva ore înainte.
Acum simt că măştile le iau cu mine şi le port. Cel puţin pentru o vreme...