„Alţii la rând!”

Să fim cinstiţi cu noi înşine şi să recunoaştem că apelăm la medicul militar mai degrabă atunci când suntem într-un grav impas, asaltând camerele de urgenţă ale spitalelor militare în căutarea unei ameliorări pe care aproape că o implorăm celor în halate albe, la preotul militar atunci când ne reîntoarcem cu smerenie spre tainele religiei în care am fost botezaţi, căutând alinare la acest slujitor cu har al Domnului, la juristul militar atunci când, încurcaţi în articole de lege mult prea stufoase şi criptate într-un jargon de-a dreptul imposibil, ne căutăm dreptatea (care, o ştim, cam umblă aiurea cu capul spart!) şi, eventual, „apărarea” liniştitoare de prevederile insidioase ale vreunui contract-capcană, la istoricul militar atunci când vrem să ne legitimăm prin faptele înaintaşilor pe care numai el le ştie cel mai bine, la psihologul şi sociologul militar atunci când reprezentările noastre despre lumea din jur încep să se altereze sau când însăşi lumea din jur, statistic vorbind, pare să o ia razna, şi, nu în ultimul rând, la jurnalistul militar atunci când avem convingerea că o fotografie, aşezată lângă cele 1 000 de cuvinte, inteligent combinate într-un text convingător, va spune lumii totul despre eforturile, munca şi reuşitele noastre.
Altfel spus, acei specialişti militari dedicaţi unor îndeletniciri socotite, la noi, uşor... exotice, mai ales de artizanii războiului cu grenada în dinţi, care se uită în jur exclusiv după luptători! Utili şi aceia, fără nicio îndoială – departe de mine gândul de a minimaliza în vreun fel importanţa lor! –, dar nu unicii, ci doar majoritatea!
Încorsetaţi de grade şi funcţii (inevitabil!), aceşti specialişti militari par puşi cu mâna, la grămadă, din zvâcniri de creion pe planşete fără număr, de ajustori de piramide mai mult sau mai puţin burtoase, în scheme prestabilite, ca la regimente, fiindcă este – trebuie din nou să recunoaşteţi – mult prea complicat să gândeşti soluţii diferite pentru situaţii particulare care refuză cu încăpăţânare să se integreze unui model unic pe care unii îl doresc funcţional în orice împrejurare, ca un perpetuum mobile ieşit salvator din neant, la adăpostul acelei des invocate uniformizări pe care, chipurile, instituţia militară ar pretinde-o cu asupra de măsură.
Dar dincolo de toate acestea rămâne, din punctul meu de vedere, într-o nuditate ruşinoasă, mai degrabă lipsa noastră de respect faţă de profesii particulare pe care le socotim necesare numai într-un soi de mimetism pervers, invocându-le deferent, utilizându-le când ne convine sau clamându-le unicitatea doar pentru a ne înălţa, alături de ele, pe piedestalul gloriei de-o clipă.
Pentru a reveni, apoi, la schemele prestabilite, la modelul unic dintre jaloanele căruia orice ieşire pare o crimă de lezmajestate. Şi rostind monologul „inspirat”, devenit celebru, chintesenţă a soluţiei facile, universal valabile: „Intră, bine, nu, adio...! Alţii la rând!”