Regula

După mai bine de 8 luni petrecute în SUA, mi-am pus întrebarea ce anume ar putea caracteriza cel mai bine societatea americană, folosind, în pofida diversităţii şi a complexităţii sale bine cunoscute, o definiţie cât mai restrânsă, un singur cuvânt dacă se poate. După unele deliberări, am ajuns la concluzia că, într-adevăr, există cel puţin un cuvânt care ar putea caracteriza destul de bine comportamentul americanului obişnuit şi acela este regula (şi, implicit, respectarea ei!).
Este, în fapt, o constatare care datează din primele contacte cu spaţiul american. Ai putea crede că o minte genială şi atotcuprinzătoare a trasat şi impus, cu o precizie matematică, fiecărui spaţiu, domeniu sau instituţii regulile de care acestea aveau nevoie pentru a putea fi viabile şi eficiente. Mai era nevoie ca indivizii să le respecte şi s-a împlinit şi acest lucru (printr-o ingenioasă combinaţie între „băţ” – a se citi amendă usturătoare – şi persuasiune galantă!), chiar dacă unii dintre ei provin din toate colţurile lumii în care domină cu totul alte norme, fie ele scrise sau nescrise.
Când vii din Bucureşti, unde traficul este ceva de care însuşi Haosul s-ar putea ruşina că nu a atins asemenea performanţe, unde pietonii fac un slalom nebun printre maşini, claxoane aiuritoare şi biciclişti, la grămadă, ai senzaţia că prichindelul de numai 5-6 ani, care a înlemnit la marginea trotuarului (deşi mingea pierdută continuă să se rostogolească pe carosabil) doar pentru că semaforul indică pietonilor să nu traverseze, pe o stradă principală dintr-un oraş obişnuit pe care, în momentul acela, nu circulă nicio maşină (!), este parte integrantă a unei alte lumi, greu inteligibile, în care ai fost transplantat la iuţeală. O lume în care, de pildă, intrarea cu bicicleta pe banda opusă sensului de mers naşte în mintea celor care circulă regulamentar o mulţime de întrebări şi de probleme, atât de vizibile în privirile lor expresive, uimite. Îndrăzneală, sfidare a regulii, necunoaştere, neatenţie, toate acestea trebuie că le trec la repezeală prin minte, dar nici măcar nu au timp să se dezmeticească pentru a-ţi atrage în vreun fel atenţia. Şi nici înjurătura nu se lăbărţează, abject, pe buzele lor. Se feresc doar ca din faţa unui nebun care strică armonia instaurată odată cu stabilirea regulii!
Când compania feroviară care asigură legătura dintre San Jose şi San Francisco a bulversat, pe neaşteptate, întreg traficul trenurilor, din raţiuni ce ţineau de repararea căii ferate şi amenajarea unora dintre gări, am avut, dintr-o dată, revelaţia vulnerabilităţii americanului obişnuit în faţa nerespectării regulii. Într-una din staţii, imaginea era dezolantă: abia s-au deschis uşile vagoanelor şi din interior s-a revărsat o mare de călători care bâiguia ceva despre nerespectarea orarului trenurilor, dorind să se evacueze grabnic din maşinăria de fier ce părea să ţină în loc mersul lumii. Mulţimea de pe peron nu s-a lăsat deloc descurajată de aceste avertismente, s-a bulucit să se urce în vagoane, ocolindu-i cu greu pe cei care abia coborau, deşi era încă nedumerită de ce trenul acela sosise cu cel puţin 20 de minute înainte de ora planificată, pe care mai toţi o ştiau pe dinafară şi care era întotdeauna respectată cu sfinţenie. Anunţurile companiei feroviare, zbierate dintr-un difuzor răguşit, nu le mai auzea nimeni...
Dar aceasta este, fireşte, excepţia. Care confirmă, cum ştim, regula.