1968. Scena balconului

Puţine personalităţi din istoria României se pot făli cu o posteritate atât de amestecată şi controversată cum este, de pildă, Nicolae Ceauşescu.
Lăudat şi demonizat, deopotrivă, pe bună dreptate sau mai degrabă ca urmare a persistenţei unor poveşti de tot felul al căror conţinut nu a fost niciodată analizat, după 1989, cu suficientă detaşare şi obiectivitate, Nicolae Ceauşescu este singurul lider român care, la aproape 20 de ani de la execuţia sa, lângă zidul unei cazărmi din Târgovişte, reuşeşte performanţa de a-i împărţi pe români, în mod egal, conform sondajelor de opinie, în „adulatori” şi „detractori”. Unii îl consideră încă cel mai bun conducător român, iar alţii nu ezită să-l aşeze la stâlpul infamiei, ca fiind cel mai rău. Ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc. Nicolae Ceauşescu nu este, fireşte, nici una, nici alta. Istoria noastră recentă oferă, din nefericire, şi alte exemple care arată că nu avem capacitatea unei receptări corecte a unor personaje istorice din imediata noastră apropiere cronologică, ceea ce înclin să cred că este mai degrabă o neputinţă funciară de a pune onest în balanţă fapte, evenimente şi lideri, într-o confuzie generalizată, perpetuată parcă la nesfârşit.
Însă corul celor care doresc să minimalizeze meritele lui Nicolae Ceauşescu cu orice preţ a reuşit perfomanţa de a târî în derizoriu şi ceea ce s-ar putea numi his finest hour – discursul din 21 august 1968, când liderul comunist român a condamnat limpede, fără echivoc şi cu un curaj extraordinar invazia trupelor Tratatului de la Varşovia (cu excepţia armatei române) în Cehoslovacia. Acţiunile unui personaj istoric, la un moment dat, nu trebuie explicate şi interpretate prin evenimente ulterioare, căci, dacă ar fi aşa, nu am mai înţelege nimic, de pildă, din domnia lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, dacă am judeca-o din perspectiva felului în care acesta a fost înmormântat în necropola regală de la Saint Denis, noaptea, pe ascuns, pentru a nu fi sfâşiat de parizienii care-i sărbătoreau sfârşitul. În acelaşi fel, nu înseamnă că dacă Nicolae Ceauşescu a fost executat în decembrie 1989 şi îngropat tot pe ascuns nu putem fi în stare să analizăm cu detaşarea necesară întreaga perioadă în care acesta s-a aflat în fruntea PCR şi a României, cu bunele şi relele sale.
Sunt suficiente mărturii care arată că, în raport cu textul iniţial asupra căruia se convenise în cadrul Comitetului Executiv al CC al PCR, Nicolae Ceauşescu şi-a asumat un discurs dur, electrizant, în mare parte improvizat, la adresa URSS, în faţa unei mulţimi care l-a aplaudat sincer, fără să fi fost nevoie de politrucii şi agitatorii obişnuiţi, aşa cum se va întâmpla, până la greaţă, mult mai târziu. Numeroşi sunt aceia care mărturisesc, astăzi, că, fără să fi fost militari, ar fi acceptat bucuroşi atunci să poarte o armă în mână pentru apărarea ţării de o eventuală invazie sovietică.
Până la urmă contează mai puţin că, în decembrie 1989, în acelaşi balcon, discursul lui Nicolae Ceauşescu a fost unul penibil. Pentru mine e important că, în august 1968, riscându-şi, de fapt, propria poziţie, acesta i-a făcut pe mulţi să fie mândri că sunt români.