Manualul de... comunism

În ţara în care istoria contemporană a început să se scrie prin rapoarte întocmite de comisii prezidenţiale, anume tocmite în acest sens, era firesc să apară, la un moment dat, şi manualele aferente tematicii avute în vedere de cele două comisii, destinate elevilor de liceu.
Este de tot hazul, de pildă, că manualul privind istoria comunismului în România, anunţat cu un efort publicitar impresionant, apare la aproape 20 de ani de la declanşarea evenimentelor care, cel puţin teoretic, au condus la căderea regimului comunist, după ce arhivele – fundamentale pentru înţelegerea mecanismelor instituţionale ale regimului cu pricina şi a comportamentului indivizilor care l-au patronat sau susţinut – indiferent de păstrătorii lor, vor fi fost ferecate în continuare, cu maximă parcimonie. Este la fel de amuzant că, în ţara în care a avut loc o revoluţie care a schimbat regimul comunist cu unul democratic, s-a simţit nevoia realizării, tot la aproape 20 de ani de la acel eveniment, a unei legi speciale pentru a permite accesul la „documentele create de Partidul Comunist Român în perioada 1921-1989 şi de organele statului comunist în perioada 1945-1989”, un demers care – mai e nevoie să o spun? – nu a fost considerat unul implicit îndată după decembrie 1989. Un proiect de lege a arhivelor naţionale, de fapt, care şi acum zace pe undeva pe itinerarul presărat cu nenumărate necunoscute dintre iniţiator şi Legislativ, aşteptându-şi sine die dezbaterea şi intrarea în vigoare.
Dar liceenii din clasele a XI-a şi a XII-a, cărora le este destinat manualul, şi care, în decembrie 1989, erau abia născuţi sau nici nu apăruseră pe lume încă, vor afla, astfel – cred autorii şi iniţiatorii acestui proiect editorial – câteva dintre trăsăturile unui regim politic pe care adolescenţii vizaţi nu l-au cunoscut şi nu-l pot înţelege cu uşurinţa scontată.
Desigur, „ghizii” lor autorizaţi, profesorii, vor fi, nu-i aşa?, aceia care, unii, şi acum regretă prăbuşirea regimului comunist, în timp ce alţii fac inevitabilele comparaţii între statutul lor profesional de altădată şi cel la care sunt condamnaţi astăzi sau între salariile despre care ştiu ori li se vorbeşte că ar fi existat cândva, odată, în regimul pus la zid cu vehemenţă acum, şi cele de mizerie în care sunt siliţi să se încadreze, cu aptitudini de magicieni versaţi, în vremurile fericite cărora le sunt contemporani.
Îmi imaginez dăruirea cu care tinerii vor scrie (după metoda modernă „copy and paste”) şi aplombul cu care vor susţine referate despre Nicolae Ceauşescu sau Adrian Păunescu, vânând nota maximă (că „nu se face” să rămâi corigent la... „comunism”!), întrebându-se apoi, nedumeriţi, cine au fost „ăştia” şi de ce, dacă a fost comunist, Adrian Păunescu este în Parlamentul României, după o „revoluţie anticomunistă”, sau dacă „Eugenia” aia după care salivează penibil vreun martor al epocii va fi fost tot atât de bună ca napolitana plină de E-uri, strecurată zi de zi în rucsac (la pachet cu prezervativele, fireşte!) de părinţii grijulii cu „dieta” de toate felurile a plozilor lor.
Şi poate vor întreba, aşa, ca într-o doară, dacă Nicu Ceauşescu venea la şcoală cu ultimul SUV, cu şofer şi bodyguard, sau dacă se îmbrăca de la Armani ori cu blugi de firmă.
Şi vor bifa, heirupist, încă un curs opţional, cu nume pitoresc, în carnetul de elev, dar cu mintea la fel de goală ca la început. Căci în ţara formelor fără fond, condamnarea comunismului cu orice preţ şi peste tot nu are nicio legătură cu înţelegerea şi cunoaşterea serioasă, detaliată şi durabilă a unui fenomen sau a unei epoci de care ne despărţim atât de greu, cu infinite şi hidoase traume morale...