Constat, din ce în ce mai des, că noi ne asumăm (dacă de asumare poate fi vorba aici!) propriul trecut din ce în ce mai selectiv şi mai halucinant. Pe o paletă sărăcăcioasă însă, mai degrabă în tuşe alb-negru, de la declaraţii sforăitoare, de un patriotism mimat cu artă oratorică funebră, la pesimism cu tente suicidare, scalpat de orice tentă de palidă voinţă, nocive, ambele, în egală măsură. Adevărul este că dreapta cumpănă nu a fost niciodată chiar la îndemâna tuturor!
Dincolo de incultura crasă a unor colegi de breaslă (jurnalistului nu i se pretinde să fie academician, fără nicio îndoială, dar meseria aceasta presupune, în primul rând, o curiozitate vie cu ramificaţii ample care se adapă în domenii cât mai variate!), a început să mi se pară obositor să mai încerci să răspunzi la întrebări-mirări sau afirmaţii-sentinţă, calchiate după un şablon pe cât de imbecil pe atât de uzat, privitoare la rostul paradelor militare de Ziua Naţională – şi pretinsa „militarizare” a aceleiaşi zile, poate cea mai stupidă afirmaţie pe care am auzit-o, căci în Franţa, la 14 iulie, de pildă, nu cred să fie cineva capabil să o rostească! –, la trecerea sau netrecerea pe sub Arcul de Triumf a armatei române (cum observam şi altădată, puţini sunt cei care se arată însă oripilaţi de miresele care tresaltă orgasmic, în toate poziţiile cu putinţă, în faţa aparatelor de fotografiat sau filmat sub Arcul de Triumf, într-un soi de „pelerinaj” de fiţe la miezul nopţii), la cuantificarea meteorologică a sărbătorii naţionale şi eventuala ei plasare într-un paradis primăvăratic sau văratic, la starea funebră indusă de coroanele (care, şi ele, ar fi în exces!) depuse la diferite monumente sau la mormântul Eroului Necunoscut, în vădită contradicţie cu ideea de sărbătoare şi întreg cortegiul ei de veselie şi voie bună.
Pot înţelege nevoia de contestare a unora sau a altora, dar nu pot să nu observ că educaţia în domeniul istoriei, în familie sau în şcoală, începe să aibă lacune din ce în ce mai puţin acceptabile. Nu-ţi trebuie manuale sofisticate şi stufoase pentru a afla că armata română şi-a câştigat prin jertfa sa de sânge pe câmpurile de luptă, dreptul de a trece pe sub Arcul de Triumf (care, de altminteri, s-a ridicat, în forma pe care o vedem astăzi, prin subscripţie publică, iniţiată şi susţinută de Ministerul Apărării Naţionale, în perioada interbelică!), după cum nu cred că există familie care să nu-şi celebreze înaintaşii pe efortul cărora se întemeiază, de cele mai multe ori, reuşitele celor de astăzi.
Dar gândul pios şi recunoştinţa îndreptate spre cei care depăşesc cadrul restrâns al familiei par să constituie, la noi, o problemă. Este o tară gravă care nu ţine doar de sistemul de învăţământ, ci de o anumită atomizare a societăţii româneşti în ansamblu.
Nu ne împiedică nimeni să preţuim critic şi demn ţara şi naţiunea. Dar este nevoie să recitim mereu, în cheie contemporană, admirabila performanţă politică a românilor din provinciile istorice româneşti, în 1918, capabili să-şi ia soarta în propriile mâini şi să-şi decidă, uniţi, prin voinţa liber exprimată, viitorul.
Fotografia este realizată de unul dintre cei mai premiaţi fotoreporteri ai Trustului de Presă al Ministerului Apărării, Eugen Mihai, şi este reprodusă aici din site-ul MAp, www.mapn.ro. Aceasta înfăţişează trecerea drapelelor istorice la parada militară organizată în Bucureşti, la Arcul de Triumf, cu prilejul Zilei Naţionale.
No comments:
Post a Comment