„Trataţi-i cu răceală şi indiferenţă!”

La 25 februarie 1941, la numai o lună de la înfrângerea rebeliunii legionare, generalul Ion Antonescu a decis organizarea unui plebiscit în care românii erau chemaţi să se pronunţe cu privire la felul în care Conducătorul Statului se achitase de obligaţiile asumate după 6 septembrie 1940. Un al doilea plebicit avea să fie organizat în toamna aceluiaşi an.
Prin Decretul-lege 451 din 25 februarie 1941, era convocată Adunarea obştească plebiscitară, alcătuită din cetăţenii români care împliniseră 21 de ani, cu excepţia femeilor şi a evreilor. În timp ce excluderea de la vot a evreilor putea fi justificată prin măsurile antisemite generalizate într-o Europă dominată de nazişti, îndepărtarea femeilor de la exprimarea unei opinii politice părea să fie un regres chiar în raport cu perioada regimului autoritar al lui Carol al II-lea, când, prin Constituţia din februarie 1938, le fusese recunoscut acestora, pentru prima oară în România, dreptul de vot. Evident, cele două plebiscite erau departe de a aminti de vechile consultări democratice, prin simplul fapt că se vota deschis, oral şi cu liste separate pentru opozanţi. Aceasta este una dintre explicaţii pentru cele numai 2.996 de voturi „nu”, spre deosebire de 2.960.298 de voturi exprimate în favoarea regimului reprezentat de generalul Ion Antonescu. În plus, nici nu putea fi vorba de „campanii electorale”, orice manifestare prin adunări, discursuri sau alte mijloace pentru a exprima aprobarea sau dezaprobarea fiind cu desăvârşire interzise, nerespectarea dispoziţiei pedepsindu-se cu 5 ani de temniţă grea.
Ion Antonescu se formase în spiritul tradiţiei democratice româneşti interbelice (cu toate viciile sale), şi este probabil să fi considerat că un eventual plebiscit ar putea constitui o legitimare populară a unui regim politic care nu avea cu nimic de a face cu unul de sorginte democratică. Momentul era bine ales, pentru că electoratul se pronunţa, în fapt, în cazul primului plebiscit din martie 1941, mai degrabă faţă de reprimarea rebeliunii din ianuarie şi înlăturarea Mişcării Legionare de la guvernare. În acest context, marcat de falimentul Statului Naţional-Legionar, era de aşteptat ca Adunarea obştească plebiscitară a naţiunii române să fie de acord cu generalul Ion Antonescu.
Sunt însă documente care arată că unii ofiţeri de rezervă „au îndrăznit”, chiar în condiţiile precare în care îşi exprimaseră opinia (pe liste separate, prin vot deschis), să spună că nu sunt de acord cu politica generalului Antonescu. Generalul Iosif Iacobici, ministrul Apărării Naţionale (foto), a decis, printr-un ordin intern (stupefiant pentru noi, astăzi!), ca „indisciplinaţii” ofiţeri de rezervă să fie supuşi oprobriului ofiţerilor de carieră, cerându-le acestora din urmă să-i trateze pe primii cu „răceală şi indiferenţă”! (Mărturisesc că aş fi foarte curios să aflu cum vor fi reuşit autorităţile vremii punerea în practică a ordinului!). O astfel de decizie lasă să se înţeleagă că asemenea „defecţiuni” nu aveau cum să apară în corpul ofiţerilor cu state vechi în armată, dar ea este cu atât mai de neînţeles cu cât peste numai câteva luni, cu toţii, fie ei ofiţeri de carieră, fie de rezervă, urmau să participe şi să colaboreze, pe front, în condiţiile declanşării războiului împotriva Uniunii Sovietice.