În ţările cu tradiţie democratică în care, cum ştim, pragmatismul bine cunoscut al iniţiativei private generează performanţă, există o preocupare specială pentru sănătatea unei organizaţii şi niciun efort nu este considerat inutil în vederea obţinerii unor obiective bine stabilite şi asigurării unei armonii fireşti între membrii organizaţiei.
Atunci când apar dificultăţi de comunicare cu consecinţe negative în planul performanţelor profesionale, se procedează, de obicei, la o atentă evaluare de către firme specializate care, în urma unor ample investigaţii şi a nenumărate interviuri realizate cu angajaţii de la toate nivelurile, reuşesc să indice liderilor soluţiile optime în vederea refacerii stării de spirit iniţiale şi a relaţiilor de serviciu cel puţin la nivelul anterior deteriorării acestora. Punerea în aplicare a soluţiilor furnizate este o problemă care ţine exclusiv de capacitatea liderilor de a-şi însuşi corect concluziile specialiştilor şi de a veghea apoi la ameliorarea climatului organizaţional.
La noi însă, impresia generală este aceea a unei deznădejdi perene, explicabilă nu neapărat prin tragismul mioritic, asumat integral şi ridicat la rang de legendă naţională, cât mai degrabă ca urmare a unei convingeri, adânc inculcate în mintea noastră, potrivit căreia orice demers este dinainte inutil, pare lovit dintru început de o paralizie inexplicabilă, pentru că nu este întrevăzută o finalitate palpabilă, furnizoare de minime speranţe. Cu alte cuvinte, a existat şi continuă să existe o fractură evidentă între opţiune şi acţiune, dar şi între iniţiator şi autoritate, oricare ar fi aceea. În zadar să mai precizez că avem, din acest punct de vedere, o tradiţie nefastă căreia îi suntem înrobiţi pe deplin, în pofida unui efort de modernizare continuu, care se întinde deja pe mai bine de un secol şi jumătate. În plus, regimul comunist a accentuat ruptura dintre omul obişnuit şi autoritate, parcă dorind cu tot dinadinsul să arunce în derizoriu propriile lozinci, scandate până la suprasaturare, privind legătura indestructibilă dintre „popor” şi „conducători”.
Întâlnesc tot mai des oameni care ţin să împărtăşească nemulţumirile lor. Unele, foarte serioase. Este un semn că nu sunt ascultaţi sau că, pur şi simplu, nu sunt luaţi de nimeni în serios. Şi simt nevoia să sublinieze acest lucru. Este cea mai „eficientă” modalitate de a aduna dezamăgiri şi neîncredere. Atât în performanţele proprii, cât şi în calitatea managementului sau a capacităţii liderilor de a schimba ceea ce este de schimbat.
Un vechi proverb românesc spune că pe lângă căruţa care trece, câinii pot să latre mult şi bine. Dar şansele unei căruţe neperformante de a sfârşi în şanţ sunt întotdeauna foarte mari. Mă tem că, în asemenea circumstanţe, lătratul câinilor nu-ţi mai poate fi indiferent. Numai că este, fireşte, doar un pic prea târziu…
No comments:
Post a Comment