Au văzut recent lumina tiparului, îngrijite de soţia sa, Cecilia Ioniţă, memoriile fostului ministru al Apărării Naţionale, generalul Ion Ioniţă (Însemnări, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008), cel care a ocupat acest post între anii 1966-1976.
Cei care se aşteaptă la dezvăluiri incendiare (în condiţiile în care Ion Ioniţă a fost socotit de Ceauşescu un potenţial pericol, fiind supravegheat cu atenţie ca urmare a deselor întrevederi cu Virgil Măgureanu şi generalul Nicolae Militaru) vor fi dezamăgiţi pentru că nu vor afla mai nimic din aceste însemnări pe care generalul Ioniţă nu le-a putut duce la bun sfârşit. Nu-mi dau seama care vor fi fost motivele pentru care soţia fostului general le-a ţinut ferite de ochii publicului o perioadă atât de lungă după decembrie 1989, tocmai pentru că acestea nu aduc (aşa cum m-aş fi aşteptat) informaţii inedite referitoare la implicarea lui Ion Ioniţă într-o posibilă acţiune de răsturnare a lui Nicolae Ceauşescu. Mărturiile referitoare la acest subiect, mai degrabă vagi, plasate într-o atmosferă ce aminteşte de ilegalitatea vechilor comunişti, sunt oferite într-o postfaţă de soţia generalului, Cecilia Ioniţă.
Dincole de amintirile din perioada premergătoare instaurării regimului comunist (nu lipsite de savoare!), mărturiile fostului ministru, activat cu gradul de locotenent în Direcţia Superioară Politică a Armatei (DSPA) în 1948, alături de Virgil Trofin, în calitate de instructor pentru tineret, sunt importante pentru cunoaşterea procesului de sovietizare a armatei române.
O întâmplare anume mi-a atras atenţia, care întregeşte un tablou pe care îl desprinsesem din studiul documentelor de arhivă. Noii ofiţeri, aduşi de Partidul Comunist în armată, aveau o cu totul altă reprezentare despre disciplina şi ierarhia militare, ceea ce îi transforma în personaje pitoreşti pentru cei provenind din vechea armată regală. Corneliu Mănescu, directorul Direcţiei Organizare din DSPA (şi viitorul ministru de Externe) nu era un personaj foarte popular, mai ales că printre atâţia analfabeţi (dar „elemente de nădejde”) pe care Partidul Comunist îi pricopsise cu grade în jurul său, în aparatul politic, el se simţea precum chiorul în ţara orbilor. Ioniţă şi Trofin munciseră mai multe săptămâni la un document prin care propuneau înfiinţarea organizaţiilor UTM în armată, dar Mănescu, după ce îi ţinuse la uşă vreo 20 de minute, le rupsese materialul în faţă, aruncându-l la gunoi! Drept răspuns la un asemenea afront, locotenentul Ioniţă, înfuriat, a luat o călimară de pe biroul colonelului Mănescu şi a aruncat-o în direcţia acestuia, numai prezenţa de spirit şi iuţeala reacţiei sale fiind responsabile de evitarea unui accident pe care Mănescu, în mod sigur, l-ar fi ţinut minte toată viaţa.
Salvat de Emil Bodnăraş, ministrul Apărării Naţionale în acel moment, care se bucurase că „filfizonul” Mănescu trăsese o spaimă teribilă, Ion Ioniţă şi-a continuat cariera militară fără probleme.
Aş fi însă tare curios să ştiu în ce măsură ministrul Ion Ioniţă, la rândul său, ar fi fost dispus să tolereze zborul vreunei călimări în direcţia sa, aruncate poate de un alt locotenent, ale cărui „producţii” le-ar fi rupt cu detaşare chiar în faţa sa!
No comments:
Post a Comment