„Să ne înveţe mânjii?”

Am descoperit recent, într-un anticariat, o lucrare, publicată în 1934, semnată de locotenent-colonelul Mihail Andronescu, absolvent al Şcolii Superioare de Război din Franţa, în care autorul discută probleme de organizare şi funcţionare a comandamentelor şi statelor majore, chestiuni de tactică, dar prezintă şi interesante opinii privind „lenevia” gândirii care se instalează ca urmare a respectării oarbe, lipsite de creativitate, a literei regulamentelor. Un subiect asupra căruia se pot scrie tratate!
Mi s-a părut însă interesant altceva şi acesta a fost şi motivul pentru care am cumpărat cartea imediat. Un cititor conştiincios, militar de bună seamă, a făcut, pe marginile paginilor tipărite, ample notaţii, sintetizând, în câteva cuvinte, din loc în loc, acordul sau dezacordul său cu opiniile autorului.
Dorind să confirme convingerile locotenent-colonelului Andronescu referitoare la dezavantajele neutilizării, într-un moment anume al unui conflict, a experienţelor diverse, cititorul anonim oferă propria mărturie, din anii Primului Război Mondial, pe care o transcriu în continuare: „Îmi amintesc sosirea noastră după absolvirea Şcolii Militare (la Botoşani, în refugiu), octombrie 1916 – aprilie 1917. Fiind repartizaţi la regimente cu gradul de elev plutonier, în loc să fim întrebuinţaţi pentru instrucţia trupei – căci eram «primii misionari ai metodei franceze», cum au spus regele Ferdinand şi generalul Berthelot – au format cu noi un pluton, ca să facem instrucţie (la dreapta, la stânga etc., etc.). A fost una dintre cele mai mari greşeli ale comandantului de regiment. Ofiţerii [vechi, n.n.] spuneau că ce: «Au venit mânjii să ne înveţe cum trebuie să luptăm?!» E drept că aceasta nu a durat, căci s-a anunţat inspecţia şefului Marelui Cartier General [viitorul mareşal Constantin Prezan, n.n.] şi a generalului Berthelot şi atunci au apelat la învăţătura noastră”.
Mărturia anonimului cititor mi se pare semnificativă pentru „ciocnirea” care se va fi petrecut între ofiţerii care acumulaseră experienţa frontului în campania anului 1916 – dar care se încheiase dezastruos, cu ocuparea Capitalei de forţele Puterilor Centrale – şi tinerii ofiţeri care fuseseră instruiţi prin strădania reprezentanţilor Misiunii Militare Franceze în România, condusă de generalul Henri Berthelot. Experienţe diferite, fără îndoială, dar care, împreună, puteau fi puse în slujba efortului general de refacere a armatei române. Fără orgolii stupide, fără împăunări arogante faţă de... „mânji”!
În acelaşi timp, relatarea aceasta mai dezvăluie un aspect pe care îl asociam mai degrabă cu festivismul tipic „vizitelor de lucru” ale diverşilor oficiali (politici sau militari) şi cu heirupismul de faţadă din anii regimului comunist. Am putut constata însă că există o tradiţie veche care coboară cel puţin până în anii Primului Război Mondial, când a fost nevoie, iată, de o anunţată inspecţie a mareşalului Prezan şi a generalului Berthelot pentru ca tinerii ofiţeri să fie utilizaţi pentru ceea ce fuseseră, de fapt, pregătiţi!