Aniversarea celor 160 de ani care s-au împlinit, la 9 iunie, de la declanşarea reuşită a Revoluţiei de la 1848 în Muntenia (cea care avea să ducă la abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu şi, pentru câteva luni, la un efort reformator de o amploare fără precedent în istoria modernă a României) mi se pare una dintre cele mai triste din câte mi-a fost dat să văd până acum.
În primul rând, pentru că una dintre lecţiile importante pe care ni le dezvăluie peste timp acest inaugural admirabil din iunie 1848 este, astăzi, complet inaplicabilă. În vreme ce generaţia de tineri intelectuali care s-a identificat cu modernizarea României – perfect racordată la schimbările profunde care se petreceau în Europa Occidentală, dar în Franţa mai cu seamă – a înţeles să impună, nu fără riscuri majore, în propria ţară, aceste transformări radicale, mulţi tineri continuă să vadă, la aproape 20 de ani de la o altă Revoluţie, cea din decembrie 1989, plecarea la studii (sau la muncă) în străinătate ca pe o formă de salvare individuală din marasmul pe care îl trăiesc în propria patrie. Foarte puţini sunt animaţi de dorinţa de a se mai întoarce cu speranţa aplicării în România a unei noi viziuni sau a unui management competitiv. Ideea de schimbare se veştejeşte în mintea lor prematur şi par deja osteniţi înainte de a putea să ofere contur idealurilor de altădată, dacă ele vor fi existat cu adevărat. Contactul cu birocraţia românească îi uimeşte şi le dă dureri de cap, poate cel mai bun exemplu fiind înşişi bursierii Guvernului României care, deşi au semnat un contract pentru a se reîntoarce în ţară în funcţii administrative se văd nevoiţi să dea în judecată statul tocmai pentru neîndeplinirea prevederilor contractuale!
În al doilea rând, pentru că mi se pare inadmisibil ca, exact cu prilejul acestei aniversări, monumentul dedicat pompierilor din Dealul Spirii – care, la 13 septembrie 1848, cu preţul sângelui vărsat fără cruţare de sine, au apărat Revoluţia şi împlinirile ei de turcii trimişi să restabilească vechile rânduieli – să fie acoperit de un imens cufăr penibil, în scop publicitar, cu acte în regulă aprobate de funcţionari ai statului român plătiţi tocmai pentru apărarea şi conservarea patrimoniului nostru cultural şi istoric.
De fapt, în această împrejurare, nu ştiu exact ce ar trebui să mi se pară mai grav înainte de toate. Faptul că trebuie să ajungă la Bucureşti un negustor de genţi şi cufere care să-şi arunce nestingherit boarfele pe mărturiile noastre istorice udate cu sânge, pentru a putea avea grijă şi a ne propune să le respectăm pe viitor numai prin reglementări precise sau obrăznicia comunicatului oferit de firma Vuitton – care, decisă, în cele din urmă, graţie scandalului iscat, să-şi demonteze cufărul de pe Monumentul Pompierilor – regreta, ipocrit, că a „deranjat anumite grupuri de persoane”? Revoluţia de la 1848 şi jertfa pompierilor din Dealul Spirii, la 160 de ani de la petrecerea ei, par să mai aparţină, în opinia celor de la Vuitton, doar unor „grupuri de persoane”.
Într-un fel, poate că au şi ei dreptate! Atât timp cât în Franţa, de pildă, la 14 iulie, pare de neconceput să acoperi Arcul de Triumf din Place de l’Étoile cu vreun cufăr marca Vuitton, dar la Bucureşti poate fi trântită pe un monument istoric, cu acordul funcţionarilor români, orice năstruşnicie de iarmaroc, este firesc ca cei de la Vuitton să observe doar „deranjul” unor „grupuri de persoane”!
Fotografia îi aparţine lui Răzvan Vălcăneanţu („Evenimentul zilei”)
No comments:
Post a Comment