Hitler decapitat

Când filmul Der Untergang (tradus, la noi, „Ultimele zile ale lui Hitler”) a fost lansat în Germania, în 2004 – care prezenta unui public încă neobişnuit cu „reînvierea” dictatorului pe marele ecran, dar aflat sub influenţa traumei nazismului cu tot ceea ce acesta a reprezentat în istoria secolului al XX-lea, un portret verosimil al lui Hitler – s-au consumat mulţi nervi, în dezbateri ample, cerneala a curs din belşug în texte pro şi contra, iar „Der Spiegel” i-a dedicat peliculei chiar o copertă, apreciind mai degrabă extraordinara prestaţie a actorului Bruno Ganz care îi dăduse chip atât de veridic Führerului în ultima lună de viaţă, în buncărul din Berlin, într-un regal cinematografic în care preocuparea pentru detaliul istoric a fost, aş spune, una tipic nemţească!
Unii au observat, atunci, că apariţia filmului (al cărui scenariu relua, în linii mari, mărturiile unei dactilografe, Traudl Junge, care s-a aflat în preajma lui Hitler, şi, de aici, şi acuzaţiile că acesta ar fi fost prezentat „prea uman”!) părea să indice o anumită revenire la normalitatea receptării liderului nazist într-o Germanie cu mult diferită, capabilă să-şi asume cu luciditate şi detaşare trecutul, cu luminile şi umbrele lui.
Deşi exista la Londra, în celebrul muzeu al figurilor de ceară Madame Tussauds, un Hitler într-o postură eroică – explicabilă prin aceea că statuia de ceară data încă din timpul vieţii dictatorului (şi aceea suferind însă, de-a lungul vremii, destule vătămări!) – la deschiderea unei noi filiale a muzeului, la Berlin, tocmai ca urmare a controverselor care ar fi putut să apară, intuite ori deja ştiute, s-a preferat o altă postură, care amintea izbitor de filmul regizorului Oliver Hirschbiegel – transpunerea cinematografică a unui Führer vădit descompus, în ultima sa lună de viaţă – considerându-se, în parte îndreptăţit, că terenul fusese, astfel, pregătit. De data aceasta, Hitler era aşezat înapoia unui birou, gârbovit, cu faţa brăzdată de riduri, urmărind, cu o privire disperată, avansul trupelor aliate spre inima Germaniei pe o hartă situată pe unul dintre pereţii încăperii abia luminate. În plus, a fost cu desăvârşire interzisă realizarea oricărei fotografii şi atingerea exponatului, regulă impusă numai în cazul statuii lui Hitler şi neobişnuită pentru muzeu. Aşadar, suficiente măsuri de precauţie şi, cu toate acestea, s-a găsit un individ, în chiar prima zi după inaugurare, care să decapiteze statuia, fiind înlăturată din expoziţie în cele din urmă. Unii au salutat gestul, socotindu-l, în sfârşit, „atentatul reuşit” asupra liderului nazist, fie şi postum, alţii l-au considerat inutil şi deplasat.
În ceea ce mă priveşte, recunosc că mă situez în această ultimă categorie. Mi se pare o ipocrizie să-ţi închipui că Hitler ar putea fi scos din istorie şi că Germania, în secolul al XX-lea, ar arăta altfel doar fiindcă statuia de ceară a dictatorului lipseşte din muzeul Madame Tussauds din Berlin. Mi se pare penibil să-ţi imaginezi că despre Hitler nu trebuie să se vorbească, apreciindu-se, astfel, că tăcerea ar putea fi o soluţie.
Dimpotrivă, statuia acestuia trebuie să fie acolo pentru perpetua aducere aminte. Mai degrabă lipsa ei ar trebui să ne neliniştească. Fiindcă riscăm să uităm sau să nu învăţăm nimic din istorie.