Powwow

Deşi istoric, recunosc că, multă vreme, informaţiile mele despre indienii americani (pe care neobosiţii susţinători ai corectitudinii politice de dincolo de Ocean îi desemnează însă, obligatoriu, prin sintagma „native Americans”) proveneau, mai toate, din celebrele romane ale lui Karl May (astăzi aproape complet necunoscut printre tinerii din Statele Unite, în parte şi pentru că, de fapt, cărţile sale sunt doar rodul unei imaginaţii debordante şi fecunde, scriitorul german vizitând SUA, pentru prima oară, în 1908, mult timp după apariţia volumelor sale despre Vestul sălbatic!), în care Winnetou (în realitate, un nume feminin la indieni, nu masculin, aşa cum apare la Karl May!), înţeleptul şef al tribului apaşilor, Old Shatterhand (un alter ego al scriitorului) şi Old Surehand conturau o lume plină de miracole şi aventuri, pe alocuri detectivist închegată, dar marcată de prietenii profunde, autentice.
Adevărul este că indienii americani au rămas mai degrabă în cărţile de istorie a Statelor Unite (nu puţine!), amintirea lor fiind celebrată astăzi (verbal şi vizual) în mai fiecare loc cu potenţial turistic. Cum, la noi, poveştile istorice încep prin atestări documentare care coboară adânc în timp, în America cele mai multe astfel de relatări au ca sorginte câte un trib de indieni. La Santa Barbara, de pildă, una dintre staţiunile californiene în vogă, situată pe malul Oceanului Pacific, un monument uriaş, care reprezintă un impresionant curcubeu, este o mărturie contemporană despre un trib de indieni care va fi locuit cândva pe acele meleaguri. Neştiind să dureze în piatră (aşa cum au făcut-o coloniştii spanioli, ale căror misiuni catolice, vechi de aproape 300 de ani, sunt atracţii turistice de neocolit!), dar nici să scrie, amintirea lor a fost păstrată, după ce vor fi fost supuşi extincţiei de coloniştii şi emigranţii europeni, aflaţi în continua căutare a Paradisului pierdut, prin simboluri mai degrabă mute, prin picturi sau fotografii de epocă, rarisime, prin amintirile transmise, cu o tenacitate uluitoare, din generaţie în generaţie, sau prin „reconstituiri” atipice, aşa cum este turnul de observaţie din beton armat, undeva pe buza Marelui Canion, cu picturi „rupestre” interioare (nu e o ironie a sorţii faptul că memoria indienilor de aici este perpetuată de o alcătuire arhitecturală cu totul neobişnuită, realizată dintr-un material de construcţie pe care indienii nu l-au folosit niciodată?).
Însă indienii (re)trăiesc printr-un festival, intitulat Powwow (cuvânt care înseamnă lider spiritual), găzduit, de pildă, anul acesta, în generosul campus al Universităţii Stanford, vremurile apuse, cântând, dansând şi discutând despre propria lor condiţie într-o Americă fundamental diferită de aceea a strămoşilor lor. Ţinute dintre cele mai stranii, într-un colorit viu, agresiv, cu pene de toate mărimile, înfipte în acoperăminte din piele, lucrate cu migală, dansuri ritmate într-un ritual bine conservat în care se prind cu furie reprezentanţii tuturor triburilor de altădată, toate oferă imaginea unei splendori de odinioară care se încăpăţânează să existe fie şi pentru trei zile, atât cât ţine Festivalul Powwow.