La mulţi ani, 2010!

LA MULŢI ANI, 2010!
Vă doresc tuturor un An Nou mai bun decât cel pe care îl trimitem, fără remuşcări, la "lada de gunoi a istoriei", acolo unde îi este locul!
Să fiţi fericiţi şi iubiţi!

100 de gânduri...

Şi a fost postarea cu numărul 100. 100 de gânduri, împărtăşite printr-o modalitate pe care nu o întrezăream acum 5 ani şi pe care nu aş fi văzut-o prinzându-mă. Şi s-a întâmplat. Dar e de bine.
Le mulţumesc (mai ales!) celor care ştiu că Internetul înseamnă informaţie, dar şi viteză (deci, preţuiesc bine timpul lor, fără a-l irosi) şi care ştiu să caute. Ei au găsit acest blog, l-au citit, au zăbovit o clipă asupra celor spuse/gândite de mine, iar unii au ţinut să adauge şi propriile lor comentarii. Criticându-mă (mai rar, dar sunt binevenite orice observaţii critice, am spus-o întotdeauna!), lăudându-mă (vă mulţumesc!), încurajându-mă (iarăşi vă mulţumesc, iar Nicu şi Adi, fratele meu, au, aici, un merit special!).
O vreme am stat cu ochii pe un site care îşi propunea să facă unele clasificări ale blogerilor români, fără să înţeleg prea bine criteriile de selecţie. Până la urmă, nici nu contau. Şi am abandonat ideea.
Nu mi-am propus să scriu pentru vreun clasament (de altfel, scriu de ceva vreme!), cele mai multe texte sunt publicate în ziare şi reviste, câteva sunt destinate exclusiv blogului, mai cu seamă atunci când îmi vine să ţip şi îmi dau seama că nu am unde, iar blogul, inevitabil, suportă orice!
Am început această întreprindere cu un text inept, recunosc, mai degrabă încercând o maşinărie care îmi părea ciudată, cu un program standard pe care l-am ales din multele oferite de platforma Google. Am privit impasibil la felul în care îmi sunt sorbite cuvintele în spaţiul virtual şi am văzut că, uneori, oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată în viaţa mea s-au dovedit interesaţi de gândurile mele. Este un fel de comunicare. Un ALT fel de comunicare.
Regret că nu am timp să citesc alte bloguri atât cât mi-aş dori. Sunt mulţi cei care scriu interesant şi au ce spune. Şi, recunosc, am zăbovit, uneori, pe unele bloguri mai mult decât am făcut-o pe site-urile unor ziare şi reviste. Şi s-a dovedit a fi o lectură mult mai plăcută şi, adesea, instructivă. Este o mărturie, cred, asupra felului în care se (mai) face presă în România şi a modalităţilor în care unii ziarişti îşi imaginează că se (poate) face presă în România. Bloguri şi blogeri sunt peste tot în lume. Dar ziarele şi revistele mari, cu tiraje ameţitoare pentru noi, deşi li se cântă prohodul imprimării lor pe hârtie, vor şti să supravieţuiască decent şi, într-o competiţie reală, la nivelul calitativ care le-a consacrat. La fel şi blogerii. Unii mai citiţi decât alţii, unii mai inspiraţi decât alţii. Experienţe individuale multiplicate exponenţial în lumea virtuală.
Eu nu cânt prohodul ziarelor şi revistelor pe hârtie (nu cred că generaţia mea va apuca să vadă generalizarea publicaţiilor în format electronic pe dispozitive minuscule, la purtător!) şi nici nu mă iluzionez asupra capacităţii blogerilor de a schimba lumea. Dar iubesc iluzia lor că o pot face. De idealişti ca ei a fost şi este nevoie. Ei sunt frumoşii nebuni ai erei virtuale.
Aşadar, scriu. Şi voi scrie. Chiar şi pe blog. Pentru că opiniile şi gândurile mele au valoare exclusiv atunci când se întâlnesc cu opiniile şi gândurile celorlalţi. În simbioză sau în dezacord. Indiferent cum.

Nebunia sărbătorilor la români

Crăciunul, ca, de altfel, multe dintre sărbătorile noastre, laice ori religioase, au ceva de "comandă" în ele. E un fel de "hai, bucură-te, o face toată lumea, e Crăciun/Paşte/Revelion". Fii vesel, fii cool, fii cu noi, fii unde vrem noi! E o "turmă" care merge nu ştiu unde. Nu vii? Nu. Şi tre' să fiu şi politicos. E un soi de invitaţie la bucurie la ordin, la hlizeală şi formule prefabricate, la îmbuibare, la "ucis" telefonul mobil cu sms-uri (spre satisfacţia firmelor de telefonie mobilă, care prosperă pe seama utilizatorilor inconştienţi), la care, asta e, mai trebuie să şi răspunzi. Încerc să mă bucur atunci când mă simt eu bine (şi, slavă Domnului, uneori chiar mă simt bine în zile obişnuite din calendar, la 8 ianuarie, la 25 martie, 10 septembrie sau 22 octombrie), când am motivele mele să fiu în al nouălea cer - şi, uneori, chiar sunt! - astfel încât nu ştiu la ce bun să mă prefac pentru lumea din jur că trăiesc o stare de beatitudine soră cu pătrunderea în Rai, dacă mie, unul, mi se pare că ceea ce este în jur - un soi de fericire comandată cu luminiţe, colinde (o, iertaţi-mă, nu le mai suport!), moşi de toate neamurile şi sexele şi multă, multă mitocănie şi mârlănie - miroase a kitsch prost pus în scenă de comercianţi rapace, gata să vândă orice şi pe oricine dacă ies bani din asta.
Mă uit în jur şi nu văd nimic din bucuria Crăciunului (sincer, mă ajută şi peisajul dezolant al Capitalei, cu zăpada fleşcăită, maroniu-căcănie, întinsă peste tot, care îmi intră în pantofi sau ghete, inevitabil, şi pe care puţini s-au gândit ca ar fi civilizat-cetăţenesc să o înlăture, lăsând la o parte faptul că pe unii chiar îi plătim din banii noştri să presteze asemenea servicii - la intrarea în Cişmigiu, dinspre "Lazăr", era plantată o masă cu puşculiţă, ca la Biserică, iţindu-se un anunţ cretinoid-tembel: "Pentru cei care au curaţat aleea", să mor de râs, era o combinaţie de mortuar-penibil cu mult, muuuuuuuuuuulllltttttttt tupeu!), deci nu văd nicio bucurie a Crăciunului, îmi pare rău să vă spun, ci aceeaşi încrâncenare care ne dezbină şi ne izolează în forurile noastre interioare, ca nişte animale hăituite care nu mai au curaj să iasă din propria cochilie, jucând doar roluri impuse în spaţiul public şi încordate pentru a răspunde oricărei potenţiale agresiuni. Am fost la Carrefour (magazinul nu are nicio vină, el e doar "scena" care adună "specii" şi nu pot să stau impasibil la un asemenea spectacol!) şi m-am îngrozit de halul în care arată Crăciunul în spaţiul public.
O ţaţă proastă îşi "bagă pula" - am citat, nu daţi cu paru'! - fiindcă nu ştiu ce netrebnic şofer a stropit-o pleoscăindu-şi SUV-ul într-o baltă, şi trage cu putere un copil după ea - nu, nu e ţigancă, asta e culmea! - iar eu rămân crucit cât de jos poate să decadă o femeie isterizată de ceea ce se întâmplă în jurul ei. Un alt şofer vrea să se vâre mai în faţă şi calcă acceleraţia doar-doar îl va putea împiedica pe cel de lângă el să-i treacă înainte, claxonând cu disperarea celui care a murit electrocutat pe instrument. E acesta spiritul Crăciunului? În fine, în învălmăşeala din magazin, "hiene" adaptate la prinsul prăzii, graţie comunicării în haită: "Du-te şi ia o sticlă. Două. Hai, că se bagă ăştia!" sau "Lasă-mă, fată (nevastă-sa, presupun!), eşti nebună? Mai avem destule!" (ce vor fi fost alea!). În sminteala din jur, nu-mi dau seama când mă prinde şi pe mine iureşul. Fac slalom, împingând căruciorul cu produse pe culoarul principal, şi, din neatenţie, ies în faţa unuia. "Vă rog, poftiţi!" şi îmi face semn curtenitor să trec. Mă trezesc ca dintr-un coşmar. Ce caută ăsta aici? Din ce lume vine? L-aş strânge în braţe şi i-aş spune, sincer, că aş bea o bere în cinstea lui. E singura clipă de normalitate pe care o identific în comportamentul semenilor mei în ajunul acestui Crăciun. Şi abia dacă am timp să-i răspund. Trec mai departe, ca şi cum nu aş fi observat. Dacă, în alt colţ al Capitalei, scrie şi el pe blog, va spune acelaşi lucru despre mine. Un nebun la cumpărături şi zău că ar avea dreptate! Este acesta spiritul Crăciunului? Nu. E nebunia sărbătorilor la români. O stare de disperare soră cu ţicneala isterică, o încrâncenare tembelă care îl transformă pe cel de lângă tine într-o potenţială victimă/agresor, înainte de a se fi dovedit ca atare.
Doar bucuria bradului împodobit mă calmează. Aşa plin cu globuleţe şi tot felul de şnururi decorative, cu instalaţia electrică în priză, bradul exprimă, în felul lui unic, ceea ce tot mai puţini dintre noi mai suntem în stare să oferim.
Iertaţi-mă că nu dau sms. Ca nu răspund la altele. Aş vrea să arunc telefonul mobil şi să schimb ziua din calendar, 24/25 decembrie cu 3, 4 sau 5 ianuarie. Cu orice zi obişnuită. Şi să mă bucur de bradul meu, chiar dacă sună egoist. Atât!

Poveste de Crăciun

Răsfoind documente de arhivă referitoare la cauze înaintate unor instanţe militare de judecată, în perioada interbelică, am întâlnit un caz care ilustrează, aproape cinematografic, spiritul Crăciunului.
Un soldat, care fusese condamnat pentru nerespectarea unor prevederi regulamentare, trebuia mutat dintr-un loc de detenţie în altul, aflate nu departe unul de celălalt, în miezul unei ierni aprige, într-o zonă vitregă, în care drumurile de acces cu greu ar fi putut fi identificate sub nămeţii care căpătaseră, sub forţa viscolului, forma unor dealuri în miniatură.
Ninsoarea se domolise şi responsabilii închisorii au decis că soldatul ar putea fi transferat, sub escortă. Misiunea i-a fost încredinţată unui vajnic subofiţer, om al locurilor, despre care se ştia că s-ar putea descurca, în aceste împrejurări, cu ochii închişi, găsind chiar şi locul unde mutul a înţărcat iapa, dacă era nevoie. În plus, orice şansă a soldatului, mai degrabă speriat de propriul statut de deţinut, de a fugi de sub escortă părea dinainte exclusă.
Dacă sătenii locurilor prin care treceau nu ar fi preferat căldura sobelor încinse, ar fi văzut două siluete negre care se întindeau pe câmpurile albe, una mai înaltă decât cealaltă, luptându-se cu nămeţii sub povara calabalâcului din spinare.
La un moment dat, angajându-se pe o scurtătură pe care o ştia, subofiţerul a căzut ca secerat la pământ. Soldatul nu a avut timp să-şi dea seama ce s-a întâmplat, dar a realizat că escorta nu mai era în spatele lui. Când s-a uitat înapoi, l-a zărit pe subofiţer încercând să se ridice, dar nu se putea ţine pe picioare. Pentru soldat, părea să fie momentul propice al libertăţii mult râvnite. Putea merge singur către cel mai apropiat sat şi, de acolo, i s-ar fi pierdut urma. Ajungea cu umilinţa detenţiei. Subofiţerul poate că l-ar fi împuşcat. Dar aşa, căzut, părea dintr-o dată neputincios. I-ar putea lua arma şi ar putea fugi. Oriunde, numai să scape. Îmi e greu să spun ce gânduri îi vor fi trecut prin cap soldatului, dar exclud varianta că mintea nu îi va fi zburat spre libertatea râvnită de orice deţinut. Subofiţerul l-ar fi putut împuşca, dar singur, în pustietatea albă, înconjurat de nămeţi cât casa, fără să se poată deplasa, ar fi sfârşit îngheţat.
Soldatul a ales cu totul altă variantă şi acesta este motivul pentru care, peste ani, am aflat de o minunată poveste de Crăciun. L-a luat în spinare pe subofiţer şi l-a transportat, mai bine de cinci kilometri, până la cel mai apropiat loc în care a reuşit să comunice autorităţilor despre ceea ce s-a întâmplat.
Impresionat de fapta sa, ministrul apărării naţionale a cerut graţierea soldatului şi i s-a acordat acestuia un premiu consistent în bani.
În preajma Crăciunului din 1934, un soldat şi-a recâştigat libertatea printr-un gest onorabil, răsplătit frumos de autorităţile militare, iar un subofiţer s-a putut reîntoarce, uşor betegit, dar în viaţă, la familia sa. Nu-mi dă pace, de câte ori mă gândesc la această poveste, o întrebare simplă: câţi dintre noi ar fi făcut acelaşi gest?

România, ţara lui Caragiale şi patria tuturor manipulărilor

În noaptea alegerilor, m-am cam grăbit să postez pe blog, anunţând o necesară schimbare - mi se părea mie - pentru România.
La câteva zile distanţă, cu mintea ceva mai limpede, cred că este necesar să revin cu câteva precizări:
1. Felul în care autorităţile publice gestionează un scrutin (organizare, desfăşurare, analizarea contestaţiilor şi validare) este deplorabil. Este o situaţie fără precedent, care arată că România nu are ce căuta, la ora actuală, în UE sau în Europa (păcat că geografic, cel puţin, este de nedat afară!). Este ruşinos să aflăm, la peste patru luni de la desfăşurarea alegerilor europarlamentare, că mai bine de 13.000 de indivizi au votat de mai multe ori şi încă nu au fost pedepsiţi!
2. România e scindată, practic, în două părţi: m-ar fi mirat să fie altfel!
3. O alianţă puternică, reunind PSD, PNL, UDMR, minorităţile naţionale, care nu a reuşit să surclaseze detaşat un singur personaj - fie acela şi preşedintele ţării - pentru a nu se crampona de 100-150.000 de voturi (furate, manipulate sau cumpărate!), nu merită să guverneze România.
4. Orice partid politic din această ţară, care crede că poate câştiga voturi cu bani, produse şi alte promisiuni nu este vinovat. Vinovaţii sunt cei care se vând pentru avantajele amintite. La aşa preţ, aşa indivizi!
5. Trebuie începută o campanie serioasă şi decisivă prin care orice cetăţean român care nu dovedeşte că a locuit în România cu cel puţin trei ani înaintea unui scrutin să nu mai aibă drept de vot. Ei pot alege ce vor ei, dar nu preşedintele României, deputaţii şi senatorii, primarii şi consiliile locale din România. Trebuie să învăţăm odată că a fi cetăţean înseamnă şi limitări, nu numai drepturi, chiar dacă e vorba de vot, aşa universal şi egal cum o fi el.
6. Prezenţa lui Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului, în locurile arondate PD-L-ului, la ultima dezbatere publică dintre candidaţii Mircea Geoană şi Traian Băsescu, m-a uluit şi mâhnit. Ce treabă are primarul Chişinăului cu susţinerea unui candidat politic din România îmi e greu să înţeleg. Ca o consecinţă a celor de mai sus şi de la punctul 5, trebuie să li se INTERZICĂ cetăţenilor Republicii Moldova, care au şi cetăţenie română, să mai voteze la alegererile desfăşurate în România, potrivit aceluiaşi principiu: nu locuiţi în România, LĂSAŢI-NE!
Moldovenii de dincolo de Prut, care au ales să fie conduşi OPT ANI de un Partid Comunist, declarat ca atare, la mai bine de zece ani de la căderea URSS, patria comunismului, ar trebui să aibă bun simţ şi să nu ne dea lecţii de democraţie şi vot cetăţenesc. Cu aceste alegeri, începând din 2009, basarabenii trebuie ajutaţi să rămână la ei acasă, cetăţeni ai Republicii Moldova. Iar dacă va fi să ne întâlnim în UE, cum crede Chirtoacă, fie... Dar nu ca cetăţeni români, ci români şi cetăţeni ai Republicii Moldova. Atât.
7. Iluziile se plătesc. Şi fiindcă nu avem cultură civică, spirit critic şi conştiinţă colectivă, românii vor găsi tot individual calea spre lumină. Dar ţara în care trăiesc va fi fost demult distrusă. E ceva să ai vilă sau casă, maşină şi serviciu într-o ţară coruptă, murdară, fără şosele civilizate,cu administraţie ineficientă şi şpăgară. Şi să continui să crezi că nu e nicio problemă, că nu trebuie schimbat nimic! Cine crede că mizeria din jur nu-l atinge, se înşeală... Când va fi peste tot, va fi de neoprit!
E suficient să ne amintim cum vede Traian Băsescu presupusa sa victorie: "Un fleac. I-am ciuruit". Vi l-aţi imagina pe George W. Bush, în 2000, în contextul scandalului renumărării voturilor în Florida, aşa plin de "bushisme" cum l-a prezentat mass media ulterior, incompetent şi chiar iresponsabil, spunând, referindu-se la cei care îl preferaseră pe Al Gore: "I-am ciuruit!"? Traian Băsescu poate. Dar "ciuruită" e, de fapt, democraţia românească. Atâta câtă e. Dacă e.

Noi vrem respect?

O agresivă şi agasantă campanie mediatică acoperă, din când în când, imaginile difuzate de postul de televiziune „Realitatea”, oferind spre memorare cu de-a sila un slogan – „Noi vrem respect” – care s-ar dori să ne facă viaţa ceva mai bună, de mâine dacă se poate, în măsura în care ar fi conştientizat de toţi cei care, ascultându-l şi privindu-l, ar încerca să se comporte în spiritul invocat.
Nu ştiu exact a cui a fost ideea de a iniţia o asemenea campanie şi nici autorul formulei ca atare. Până la urmă, acest aspect mă interesează mai puţin aici. Dar ideea de a cere respect m-a nedumerit încă de la primele imagini oferite de postul de televiziune amintit. Convingerea care trebuie să fi stat la baza campaniei este aceea că respectul – altminteri tot mai greu de definit în România – a ajuns să fie ceva cu totul rar sau deloc de găsit ori, mai grav, că îşi va fi dat obştescul sfârşit, motiv pentru care se impune să trecem iute la cercetarea condiţiilor în care s-au petrecut faptele şi să clamăm cu temeinicie vocală revigorarea şi... cerşirea acestuia.
Fiindcă, de fapt, despre asta e vorba. Despre un fel de cerşeală. Eu ştiam că respectul se impune, nu se cere, aşa am fost învăţat odată, şi că ajungi să fii respectat numai dacă ştii să-i respecţi pe ceilalţi din jurul tău. Nu poţi să vii şi să ceri respect numai fiindcă te-a blagoslovit Dumnezeu cu o poziţie socială suspusă sau cine ştie ce potentat al zilei cu una administrativă importantă, fiindcă tocmai ai achiziţionat o carte rară sau o maşină scumpă ori că blonda de lângă tine are nurii mai la vedere în cluburile de fiţe prin care îţi faci veacul, construind nimic din nimic.
Că respectul se impune o dovedesc multe momente din istoria noastră, aşa încât îmi este greu să cred că lucrurile ar putea sta altcumva. La 24 ianuarie 1859, românii nu au cerut respect, ci l-au impus marilor puteri care s-au văzut nevoite să accepte înţeleapta acţiune românească săvârşită la Bucureşti; actele Unirii din 1918, proclamate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, au arătat lumii voinţa românilor care şi-au impus astfel dreptul legitim de a trăi în graniţele aceluiaşi stat, după cum, în decembrie 1989, era imposibil să crezi că poţi „cere” respect unui regim politic falimentar, care stătea să se prăbuşească, tocmai pentru că, aşa cum a ignorat ani la rând orice urmă de respect faţă de cetăţean, era foarte greu de presupus că va redescoperi, pe vreun neaşteptat drum al Damascului, ceea ce nesocotise cu superbie atâta vreme.
Însă ceea ce mă îngrijorează mai mult este că, la 20 de ani de la Revoluţia din decembrie 1989, este nevoie de o campanie mediatică, fie şi în această formă strâmbă, în măsură să ne reamintească tuturor ceva ce se pare că am uitat de atunci şi până astăzi, în deplină libertate asumată: că avem nevoie de respect.
Numai că „a-l cere” este o iluzie. Şi nu ne foloseşte la nimic..

Vaccinul deziluziilor

Când văd cum se deschide robinetul laudelor şi aplauzelor fără măsură, inundându-ne cu ditirambi şi zgomote de scenă, îndată ce căpătăm vreo recunoaştere internaţională a unui produs cultural-artistic sau a unei performanţe sportive, care se materializează într-un premiu cu oarecare notorietate, mă întreb ce orb al găinilor, ce neputinţă a construirii unei scări valorice fireşti ne împiedică să vedem ceea ce alţii văd şi ştiu să aprecieze. Poate că Cioran nu are întru totul dreptate atunci când, în vehemenţa contestării sale, vorbeşte despre România ca spaţiu al ratării, dar este sigur că ne comportăm, în raport cu recunoaşterile internaţionale, cu un acut complex de inferioritate din care ieşim, salvator, prin reprezentanţi, lăsând deoparte, pentru o clipă, frustrările de toate felurile acumulate în timp.
Când anunţul privind decernarea premiului Nobel pentru literatură din acest an scriitoarei Herta Müller (plecată din România în 1987 şi stabilită în Germania) a făcut înconjurul lumii, în ţară s-a iscat o forfotă voioasă a declaraţiilor şi a opiniilor de conjunctură, cea mai bizară – taxată cu iuţeală drept uşor ipocrită – fiind a criticului literar Nicolae Manolescu, cel care, după ce o ignorase cu desăvârşire pe scriitoarea germană de origine română, în celebra sa Istorie critică a literaturii române, recent apărută, constata acum că e vorba de un „premiu meritat de o scriitoare valoroasă”, „onorant pentru literatura română” (!).
Se uită însă prea uşor că întotdeauna de acum încolo în dreptul Hertei Müller va scrie mereu „Germania”, întocmai ca în cazul lui Günter Grass, că ea nu a fost niciodată propusă de România pentru această distincţie, şi că literatura română are în mod ciudat neşansa de a fi intrat pentru prima dată pe lista Nobelurilor pentru literatură cu o scriitoare aproape necunoscută în România, obişnuită să scrie mai degrabă în limba germană decât în limba română, în vreme ce scriitori români mari vor lipsi perpetuu din această enumerare care se bucură încă de notorietate, în pofida subiectivismului amestecat cu interese de felurite extracţii de care a fost acuzată, în repetate rânduri, Academia suedeză.
Noi avem un fel de a privi astfel de evenimente într-o manieră maniheistă pură, fără complicaţii inutile generate de analiza costisitoare şi detaşată. Fie le întâmpinăm cu o frenezie care pare să vindece orgoliul naţional, îndelung pălmuit şi umilit, fie le ignorăm, cu o suverană detaşare, doar pentru că avem de dat socoteală pentru cecitatea noastră strigătoare la cer.
Şi într-un caz, şi în altul, vădim o neobişnuită inadecvare la normalitatea şi firescul receptării unui autor, a unui produs cultural-artistic, a unei investiţii, a unei realizări de orice fel.
Fiindcă am luat de multe ori iluziile noastre drept certitudini şi ne-am păcălit că spiritul critic ne aduce deservicii şi deznădejdi, ignorându-l.

„Călătoria lui Gruber” – între adevăr şi ficţiune

Noul film al lui Radu Gabrea – Călătoria lui Gruber – face o incursiune într-o perioadă tragică din istoria românilor, intens dezbătută mai ales după decembrie 1989, nu întotdeauna însă cu detaşarea necesară. Este foarte dificil, desigur, să discuţi despre un film artistic care se presupune că încorporează o viziune foarte personală a unui regizor sau a unui scenarist (în acest caz particular este vorba de doi scenarişti) asupra unei poveşti construite cinematografic, dar atunci când această realizare are ambiţia de a reconstitui un anume moment istoric, controversat şi încă insuficient analizat şi receptat de istoriografia românească, cred că istoricului îi este îngăduit să-şi exprime un punct de vedere.
Pe scurt, Radu Gabrea pleacă de la relatarea scriitorului italian Curzio Malaparte – pe de-a întregul discutabilă, consemnată în romanul „Kaputt” – care s-ar fi aflat în Iaşi, în ultimele zile ale lunii iunie 1941, în perioada masacrelor săvârşite împotriva evreilor din oraş şi a deportării acestora în aşa-numitele „trenuri ale morţii”.
Relatările lui Malaparte din „Kaputt” au fost puse sub semnul întrebării încă de la apariţia romanului, în 1944, iar Mihai Dim. Sturdza, într-o Addenda la ediţia în limba română – apărută la Editura Univers, în 1999, în traducerea lui Eugen Uricaru (citările ulterioare se referă la această ediţie) – prezintă un tablou sugestiv al „incorectitudinilor deontologice” semnalate de numeroşi autori, de-a lungul timpului, în „Kaputt” şi în celelalte romane „autobiografice” ale lui Malaparte (p. 310). Dar Mihai Sturdza arată, printre altele, că scena în care bunica sa, prinţesa Sturdza, înfăţişată de scriitorul italian la braţul soţului ei, „orgolios şi distrat (...), un bărbat încă tânăr, înalt, slab, roşcovan, îmbrăcat în alb, cu fruntea umbrită de borul unei pălării de fetru gri” (p. 82), este cu neputinţă să se fi petrecut, pentru simplul motiv că bunicul său nu mai putea fi văzut prin Iaşi, întrucât „murise în Franţa cu câteva luni mai înainte de venirea lui Malaparte în capitala Moldovei” (p. 309). Autorul romanului „Kaputt” descrie o scenă în care prinţesa Sturdza, ieşită cu trăsura la „cumpărături”, în chiar zilele pogromului din Iaşi (ceea ce este puţin probabil, căci e greu de înţeles cum te poţi plimba în caleaşcă într-un oraş cuprins de împuşcături, în vreme ce prăvăliile evreilor sunt deschise!), îl sileşte pe un negustor evreu, „îmbiat” cu biciul de vizitiu – un scopit pe nume Grigori – să-i ofere un pachet de ceai pe care nefericitul comerciant tocmai i-l dăduse lui Malaparte. Negustorul, cu o privire rugătoare, smulge pachetul din mâna scriitorului italian – care se dovedeşte extrem de îngăduitor din acest punct de vedere, parcă familiarizat cu „apucăturile” prinţesei moldave în materie de târguieli – şi îl oferă vizitiului aprigei domniţe. Or, Mihai Sturdza susţine, pe bună dreptate înclin să cred, că „prinţesele de atunci, câte vor mai fi fost, se bucurau de privilegiul de a nu fi obligate nici să gătească, nici să facă piaţa” (p. 309), mai cu seamă că însăşi guvernantei, o nemţoaică, Elsa – spune Sturdza –, i se părea sub demnitatea ei să se ducă după cumpărături. Nepotul prinţesei pe care Malaparte pretinde că a întâlnit-o în Iaşi în asemenea împrejurări scrie că nu crede ca aceasta să se fi gândit „măcar o dată în viaţa ei să plece la târguieli” (p. 309) şi conchide: „După cum nu a asistat la luptele de pe frontul sovietic, pe care le-a povestit cu de-amănuntul în corespondenţele sale «din Rusia», tot aşa Malaparte nu a fost martorul «ocular» al faptelor relatate de el despre Iaşi, pe unde a trecut, dar după ce progromul avusese loc, dându-i prilej să-l descrie când într-un fel, când într-altul, după cum bătea vântul politicii pe care dorea să o slujească” (p. 310).
Însă regizorul Radu Gabrea a mărturisit lui Alex. Leo Şerban, într-un interviu publicat în „Dilema veche”, dificultăţile întâmpinate în obţinerea drepturilor de autor pentru realizarea unui film care să urmărească firul epic al romanului „Kaputt”, aşa încât a încredinţat scenariul unor tineri – Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu –, care au construit o realitate paralelă, menţinând personajul central – scriitorul italian Curzio Malaparte, interpretat de Florin Piersic jr., ajuns în Iaşi în căutarea unui medic evreu, renumit alergolog, Josef Gruber. O poveste care se doreşte a fi una credibilă, ţesută de cei doi scenarişti pe fundalul evenimentelor petrecute în Iaşi în ultimele zile din iunie 1941.
O voi spune încă de la început: tragedia evreilor din Iaşi, în iunie 1941, este una despre care trebuie să vorbim şi, indiferent de numărul morţilor (12 – 13.000, cifră „împrumutată” de Gabrea pentru tabloul final al filmului, deşi sunt studii serioase care arată că abia jumătate ar putea fi documentată, fie ucişi în Iaşi, fie decedaţi în „trenurile morţii”), rămâne de explicat şi înţeles modul în care s-a putut produce acest dezastru, în condiţiile declanşării Operaţiunii „Barbarossa”.
Cei doi scenarişti păcătuiesc însă inadmisibil prin documentarea sumară (ca să fiu elegant, fiindcă unele scene sunt cu totul neverosimile) şi, pe alocuri, complet tendenţioasă, care a determinat, în cele din urmă, conturarea unei pretinse „realităţi”, care nu are nimic de a face cu adevărul istoric, dar care va oferi nesperată muniţie naţionaliştilor verzi şi antisemiţilor. Am rămas surprins, de asemenea, atunci când, citind un interviu acordat de actorul Florin Piersic jr. Agenţiei Mediafax (la 26 august 2009, cu puţin înaintea lansării filmului pe ecranele din România), acesta a declarat, senin, că, „la capitolul documentare, am mers pe mâna regizorului, i-am ascultat poveştile şi am reţinut ce era important”, mai complicată dovedindu-se utilizarea cu naturaleţe a limbilor germană şi italiană (măcar Florin Piersic jr. s-a străduit, însă italiana consulului Guido Sartori, interpretat de Alexandru Bindea, este uşor ridicolă!). E greu de spus, aşadar, dacă Florin Piersic jr. va fi citit măcar romanul lui Malaparte, „Kaputt”.
Este foarte adevărat că, încă de la începutul lunii iunie 1941, autorităţile militare informau asupra pericolului pe care l-ar reprezenta pentru siguranţa statului român numărul mare de evrei din apropierea Prutului (devenit frontieră cu URSS, după ocuparea Basarabiei în urma ultimatumurilor sovietice din iunie 1940), ca urmare a simpatiei pe care aceştia ar nutri-o faţă de Uniunea Sovietică şi a posibilităţii de grupare activă a lor împotriva trupelor şi a populaţiei româneşti în eventualitatea unui război cu URSS. În plus, se considera că ei reprezintă mediul favorit din care NKVD-ul şi-ar putea recruta agenţii informatori. În consecinţă, în preziua declanşării războiul împotriva URSS, generalul Ion Antonescu a cerut deportarea evreilor valizi, cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani, aflaţi în zona cuprinsă între Siret şi Prut, iar la 27 iunie 1941, i-a cerut comandantului garnizoanei Iaşi, colonelul Constantin Lupu, evacuarea evreilor din oraş, urmând ca persoanele care se opun cu arme de foc să fie executate după o instrucţie sumară.
În Iaşi s-a creat o adevărată psihoză, poliţia fiind intens solicitată prin rapoarte care reclamau că evreii semnalizează aviaţiei sovietice, că ascund agenţi diversionişti şi ţin adunări suspecte. Pe fundalul acestei psihoze şi în condiţiile declanşării Operaţiunii „Barbarossa”, unii militari, însoţiţi de civili (care s-au dovedit, în cercetările ulterioare, ca fiind foşti legionari sau simpli borfaşi) au pătruns în casele evreilor unde au ucis şi devastat. Asupra unor coloane de militari s-a executat foc din casele în care se presupunea că locuiesc evrei (ancheta finală a stabilit inclusiv simulări ale focului!) şi, potrivit raportului colonelului Captaru, prefectul judeţului Iaşi, în noaptea de 28/29 iunie 1941, „s-au tras focuri de armă de indivizi rămaşi necunoscuţi, din diferite cartiere ale oraşului”. Peste 3.000 de oameni, în majoritate evrei, au fost arestaţi de patrule germane şi duşi la chestura poliţiei (potrivit raportului colonelului Captaru, din 29 iunie 1941), cei mai mulţi fiind ucişi ca urmare a tirului executat în trei rânduri de o unitate germană (declaraţia chestorului poliţiei Iaşi, Gh. V. Leahu, la 2 iulie 1941).
Comandantul Divizei 14 Infanterie, generalul Gh. Stavrescu, cel căruia i se ceruse de colonelul Captaru să solicite Comandamentului german retragerea patrulelor militare germane, a emis, la 30 iunie 1941, un ordin în care arăta că ostaşii care, părăsind unităţile, „s-au dedat la arestări, jafuri şi chiar masacrarea populaţiei evreieşti”, vor fi deferiţi Curţii Marţiale „spre a fi judecaţi şi sancţionaţi imediat”. El mai preciza că este nevoie să li se explice ostaşilor că misiunea lor de luptători este „de a distruge inamicul din faţă şi nu aceea de a se deda la devastări sau terorizări”.
Ceea ce mi s-a părut însă de neacceptat în filmul lui Radu Gabrea este tocmai inocentarea militarilor germani, care au avut controlul asupra Iaşilor, după începerea Operaţiunii „Barbarossa”, şi care sunt responsabili, în egală măsură, de masacrele de la chestura poliţiei (în film fiind doar sugerate, însă neexplicate, lăsându-se să se subînţeleagă vinovăţia exclusivă a administraţiei militare româneşti). Mai mult, colonelul Freitag, un fel de responsabil militar german în Iaşi, este înfăţişat ca fiind excedat de atrocităţile comise de militarii români, pe care îi tratează cu o evidentă superioritate, dar se dovedeşte extrem de înţelegător faţă de nevoile medicale ale lui Curzio Malaparte, preocupat să-şi găsească medicul alergolog, chiar dacă acesta este un evreu intrat deja în malaxorul deportărilor! Câtă omenie, am putea exclama, entuziasmaţi de puritatea trăirilor ofiţerului german!
Departe de a fi felicitat pe un colonel pentru zelul său în „înghesuirea” evreilor în „trenurile morţii”, aşa cum apare, la un moment dat, în film, generalul Ion Antonescu a emis un ordin, la 4 iulie 1941, în care, deşi relua termenii politicii antisemite, arăta că „dezordinile” petrecute la Iaşi (era cam eufemistic spus „dezordini”, fiindcă fusese vorba de crime oribile!) „au pus armata şi autorităţile într-o lumină cu totul nefavorabilă. (...) Ruşinea este şi mai mare când soldaţi izolaţi, din proprie iniţiativă şi, de mai multe ori, numai în scopul de a jefui sau maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplare. (...) Nu este însă admisibil ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreiască prin jafuri şi masacre. Prin asemenea procedee, arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat şi necivilizat şi punem autoritatea şi prestigiul statului român într-o lumină cu totul neplăcută. Opresc dar, cu desăvârşire – spunea Antonescu – orice acţiune pornită din iniţiativă individuală şi fac răspunzătoare autorităţile militare şi civile de executarea întocmai a acestui ordin”. Şi, cu un ochi spre posteritate, continuă: „Crime de asemenea natură constituie o pată ruşinoasă pentru neamul întreg şi ele sunt plătite mai târziu de către alte generaţii decât aceea care le-a comis”.
Am fost surprins, pe de altă parte, în filmul lui Gabrea, de atitudinea caricaturală pe care acesta o construieşte militarului român. Este, aici, un amalgam de soldaţi imbecili şi îndărătnici, caporali care vorbesc o germană fluentă (greu de crezut!), ofiţeri-marionetă cu grade importante (apare, la un moment dat, şi un locotenent, pe post de dactilograf-uşier într-un comandament, care poartă insigna de absolvent al Şcolii Superioare de Război, ceea ce este imposibil, fapt ce trădează lipsa unui consultant de specialitate, în detrimentul veridicităţii filmului!) care fac sluj în faţa unui oarecare colonel german (Freitag), regizorul străduindu-se să portretizeze, prin ei, ticăloşia însăşi, în tuşe mult prea groase, cazonismul stupid, dar şi oportunismul de care e atinsă inevitabil administraţia în această parte a Balcanilor. Omne nimium nocet (ce-i prea mult strică), spuneau latinii! Gabrea înfăţişează însă instituţia militară cu gândul mai degrabă la armata sovietizată postbelică decât la armata regală intrată în războiul mondial de partea Germaniei naziste pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ocupate de Uniunea Sovietică în iunie 1940.
De asemenea, scena în care recepţionerul de la hotelul unde Curzio Malaparte urmează să fie cazat îi cere oaspetelui să-şi exprime dorinţa de a primi o cameră, fie cu vedere spre curte, fie spre piaţa oraşului, unde s-ar afla spânzuraţi evrei (nu a existat aşa ceva în Iaşi, în iunie 1941!), mi s-a părut absolut grotescă, revoltătoare şi tendenţioasă, care îi descalifică definitiv pe cei doi scenarişti.
În opinia mea, Radu Gabrea a făcut un film tezist, corect politic şi, aş spune, departe de adevărul istoric, construit pe o tragedie reală care ar fi meritat o cu totul altă abordare pentru evocarea onestă a ororilor prigoanei împotriva evreilor în anii celui de Al Doilea Război Mondial.

Bucureşti – 550

Dincolo de faptul că e o destinaţie turistică pe care mulţi şi-o propun pentru concedii, Italia mi-a oferit întotdeauna câteva lecţii de neuitat, prima şi cea mai importantă fiind legată de autenticul respect faţă de trecut.
Sigur, când deschizi ferestrele casei tale din Roma sau Milano, dacă ai ocazia să locuieşti în apropierea sau chiar în centrul unuia dintre cele două oraşe, te invadează sute sau mii de ani de istorie care vor fi lăsat urme adânci într-o piatră sau o coloană parţial distrusă pentru care s-a găsit posibilitatea unei protecţii speciale sau a iluminării feerice. În Milano, ca şi la Roma, străzile sunt identificate prin plăci de marmură gravate, unele vizibil marcate de trecerea timpului, care îţi oferă o senzaţie de forţă, de stabilitate, de gând săpat în piatră spre nemurire. Îmi e greu să cred că primăria milaneză, indiferent de culoarea politică a primarului sau de structura consiliilor municipale, de-a lungul timpului, se va fi „războit” cu numele străzilor urbei, cum s-a întâmplat la noi! Străzile, chiar străbătute acum de linii de tramvai (se regăsesc, ca şi în alte oraşe ale lumii, cel puţin trei generaţii de tramvaie, unele care încă mai poartă stema familiei de Savoia, fosta familie regală italiană, ca parte a unui trecut istoric acceptat, în pofida oricăror contestaţii şi controverse), sunt impecabil pavate cu pietre mari care te poartă cu mintea în secolele trecute şi, făcând abstracţie de iureşul zilei, de maşinile moderne care se înghesuie în coloană spre semafoare, te poţi transporta cu uşurinţă în veacurile medievale, trăind, în mijlocul oraşelor istorice de azi, savoarea trecutului nealterat al urbei de odinioară.
Bucureştii sărbătoresc, la 20 septembrie, 550 de ani de la atestarea documentară, în vremea domnitorului Vlad Ţepeş. Nu e nici mult, nici puţin. Dar ca unul născut şi crescut în Bucureşti, am o stranie senzaţie a zădărniciei când vine vorba despre atitudinea bucureştenilor faţă de un trecut ce pare să nu le aparţină. Nu-mi imaginez că tramvaiele oraşului ar putea păstra intacte steme şi simboluri heraldice de altădată sau că unele garnituri, menţinându-şi şarmul patinei timpului, ar putea transporta călători în condiţii de confort mai apropiate de logica mileniului al 3-lea decât de aceea a veacului trecut.
Dar treceţi pe unele străzi din Bucureşti şi veţi vedea cum plăcile comemorative – cele mai multe din marmură, este adevărat – sunt urâte, înnegrite de vreme, mâzgălite şi prost gravate. Casa din Bucureşti în care a locuit Anton Pann este în paragină, dar sărbătorim cu fast Ziua Imnului Naţional. La fiecare 24 ianuarie ne amintim cu evlavie – îmi place să cred că este lipsită de ipocrizie – de înţeleapta decizie de a instala pe tronul Ţării Româneşti pe alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, dar locul în care a fost luată această hotărâre, într-o clădire din centrul istoric, nu are nimic de a face cu ideea de recompunere a trecutului prin demersuri muzeistice sau comemorative. Este o casă veche ce stă să se prăbuşească, are ferestrele acoperite cu panouri cenuşii de fier, dar, nu-i aşa?, anul acesta s-au împlinit 150 de ani de la Unirea Principatelor...
550 de ani? Da. Cu simboluri în suferinţă şi contemporani grăbiţi fără memorie.

Cunoaşte-ţi aproapele...

E lumea internetului plină de teste rapide, aşa-zise de personalitate, compuse din 6-10 întrebări, vagi în generalizarea lor nepermisă, care pretind a-ţi spune dintr-o suflare, cu un text-şablon din care orice urmă de personalizare a fost cu desăvârşire alungată, cine eşti cu adevărat, cu cine te asemeni sau, mai interesant, furându-le ghicitoarelor în bobi pâinea de la gură, aspirând la a-ţi construi cu precizie identitatea socială şi de „gen” ori poziţia în regnul animal în lumi demult apuse.
Îmi imaginez că nu e nimeni atât de naiv încât să creadă că a descoperit modalitatea cea mai potrivită de a se cunoaşte pe sine sau pe cei din jur, apelând la astfel de făcături. Sigur că sunt teste de personalitate serioase şi comprehensive, ştiu acest lucru, dar administrarea lor presupune nu numai un personal calificat, ci şi un îndelung exerciţiu de cunoaştere a tipologiilor umane în cele mai mici amănunte. Ceea ce nu se întâlneşte la tot pasul.
Vă mărturisesc că am fost însă de-a dreptul uimit, cu puţine şi nesemnificative excepţii, de calitatea notărilor de serviciu realizate de comandanţii de pe anumite trepte ierarhice în anii interbelici, pe care am avut ocazia în repetate rânduri să le citesc în original în arhivele militare. Acurateţe, concizie, vocabular elevat, un scris elegant care trăda cel puţin o şcoală veche, astăzi complet dispărută, a caligrafiei însuşite cu maximă rigoare. M-am întrebat mereu cum reuşeau acei comandanţi să-şi cunoască subordonaţii atât de bine şi să găsească pentru fiecare cuvintele potrivite în măsură să contureze personalitatea celor astfel notaţi. Psihologia (ca să nu mai vorbesc de psihanaliză, atât de controversată chiar şi astăzi) era atunci o ştiinţă relativ nouă, care îşi contura propriul drum luptându-se cu nevoia creării instrumentelor de lucru într-un climat al suspiciunii generale.
Astăzi, avem instrumente de apreciere precise – aş spune matematic concepute – care ar trebui să elimine într-o proporţie covârşitoare orice urmă de subiectivism de care, de pildă, cei notaţi în perioada interbelică s-ar fi putut plânge cu asupra de măsură. Iar unii o şi făceau, nu vreau să idealizez în niciun fel o perioadă istorică anume. Şi totuşi subectivismul, încrâncenarea, reaua-credinţă, ipocrizia şi minciuna îşi găsesc drumul lor chiar şi la adăpostul acestor modalităţi standardizate, majoritatea copiate, cum îmi spunea cineva informat care se lăuda ostentativ, din trei în trei fraze, cu pregătirea lui juridică, după documente similare ale armatelor occidentale. Ceea ce trădează, din punctul meu de vedere, mai degrabă o neputinţă a concepţiei proprii, dar asta e o altă poveste.
Am fost unul care a avut, anul acesta, din nefericire, posibilitatea de a vedea, prin propria-i notare, cum orice formă de standardizare poate lăsa loc, cu acte în regulă, subiectivismului şi relei-credinţe. Convingându-mă, într-un fel, dacă mai era nevoie, că problema formei fără fond nu are, la noi, o istorie cu un final precis, ci o actualitate care ar trebui să ne dea de gândit.

23 August

La 23 august, anul acesta, s-au împlinit 70 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov (încheiat la Moscova, în 1939) care, mai ales prin protocolul său adiţional secret (negat de sovietici zeci de ani), a creat nenumărate dificultăţi României prin reconfigurările teritoriale ale căror consecinţe le putem vedea încă şi astăzi. Tot la 23 august, dar în 1944, s-a petrecut un eveniment important atât pentru România, cât şi pentru evoluţia celui de Al Doilea Război Mondial, fapt pentru care nu mă miră că nefastele urmări ale celebrului pact sovieto-german au trecut mai degrabă neobservate în dezbaterea publică.
Discuţiile despre semnificaţia istorică a zilei de 23 august 1944 sunt în continuare aprinse, măcar atunci când au loc. Dincolo de succesivele denumiri –de la celebrul pleonasm „insurecţie armată”, care a făcut o lungă carieră, până la formularea amplă, greoaie şi goală de conţinut, „revoluţie de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, obligatorie până în 1989 – actul de la 23 august conţine o importantă componentă de diletantism şi improvizaţie care a afectat în primul rând armata română, cea care s-a dovedit a fi, în capacitatea ei admirabilă de a împlini ordinele regelui Mihai I, „capul oştirii”, potrivit Constituţiei, un erou colectiv şi, deopotrivă, o victimă.
Evenimentele de la 23 august 1944 nu numai că au luat prin surprindere cancelariile occidentale (Winston Churchill, de pildă, s-a grăbit să negocieze direct, cu partenerul său sovietic, Iosif Stalin, la Moscova, interesele Imperiului britanic, puse în pericol de larga deschidere a porţii Balcanilor Armatei Roşii, prin actul politico-militar de la Bucureşti), dar au plasat armata română într-o gravă confuzie.
Monarhul le spune militarilor, prin intermediul Proclamaţiei către Ţară, că România „a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”, cerându-le să înceteze lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice. Noul guvern român vorbea, de asemenea, de acceptarea unui armistiţiu cu Naţiunile Unite, care, de fapt, nu exista! Acesta avea să fie încheiat, în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova. În Directiva Operativă a Marelui Stat Major, în seara zilei de 23 august, generalul Gheorghe Mihail le cerea militarilor români să lupte cu germanii, aşteptând o ipotetică „obţinere a păcii” cu Naţiunile Unite şi, eventual, după încheierea ei, alăturarea la efortul de război al acestora pentru recuperarea părţii de nord a Transilvaniei. Or, pe teren, armata română se vedea prinsă, în realitate, între doi inamici: trupele germane şi cele sovietice. Despre cele din urmă, Directiva Operativă amintea cu totul pasager (camuflându-le sub denumirea de trupe ale Naţiunilor Unite) faţă de care atitudinea de urmat era una „prietenoasă, fără a cădea în servilism”. Se ştie, orice armistiţiu politic trebuie să aibă şi o componentă tehnic-militară, prin care părţile implicate decid când şi cum pun capăt luptei dintre ei. Însă la 23 august 1944, militarii români aflţi pe front, mai ales în Moldova şi Dobrogea, s-au trezit făcând gesturi de curtoazie foştilor inamici, care i-au arestat pe loc, le-au confiscat armamentul şi i-au deportat în Siberia, pierderile armatei române, potrivit cifrelor furnizate de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, ridicându-se la aproape 150.000 de militari. Actul de la 23 august 1944 merită analizat tocmai din perspectiva învăţămintelor care s-ar putea desprinde, pentru factorii de decizie politică şi militară, din grava eroare de autonomizare, într-o acţiune de genul acesta, a obiectivului politic în detrimentul celui militar, în contextul mai larg al unei confruntări de o anumită amploare.
În esenţă, armata română, ca instrument militar menit să protejeze prin forţă interesul naţional fixat de factorii de decizie politică, a răspuns excelent şi perfect unitar comenzii politice. Problema pe care o ridică însă actul de la 23 august 1944, din punct de vedere militar, aşa cum acesta a fost realizat, este cât de mult a avut în vedere factorul politic, prin deciziile discutabile pe care le-a luat, protejarea militarilor români de eventualele sacrificii inutile.

Să aterizeze pe spate, nu pe burtă!

Cine este familiarizat cu documentele de arhivă ştie cât de dificilă este, uneori, reconstituirea trecutului istoric prin apelul excusiv la informaţiile, adesea seci şi lipsite de orice urmă de viaţă, conţinute de acestea. Iar când îţi propui să recompui viaţa unei instituţii din documentele oficiale emise de-a lungul timpului (adrese, rapoarte de serviciu, tabele, statistici) trebuie să te înarmezi cu infinită răbdare şi o aprigă dorinţă de a descoperi, întocmai ca un arheolog ascuţindu-şi mirările în faţa unui ciob înnegrit de vreme sau hamletizând profund în faţa vreunui os brăzdat de scurgerea timpului, omul de odinioară, cu spaimele, gândurile şi trăirile lui. Grea misiune!
Scriind o carte despre procesul de sovietizare a armatei române, după Al Doilea Război Mondial, m-am lovit de neputinţa documentelor oficiale de a „vorbi” despre oamenii care părăseau armata în care se formaseră şi aceia care intrau, cu voie de la partid, într-o armată nouă, creată după chipul şi asemănarea celei sovietice. Mi-au lipsit mărturiile lor, unii neputând să le aştearnă pe hârtie, din frică şi lehamite, alţii nefiind în stare să le scrie, pentru că mânuirea condeiului le dădea mari dureri de cap. Ne lipsesc, din nefericire, jurnalele sau memoriile militarilor din anii regimului comunist – aproape că sunt tot mai sceptic că acestea vor apărea vreodată! – după cum puţini sunt aceia care, după decembrie 1989, au socotit că trebuie să facă dovada mărturisirii complete pentru posteritate.
Sorin Turturică, un tânăr pasionat de istoria aviaţiei, angajat cu ceva vreme în urmă la Muzeul Aviaţiei, unde a beneficiat de îndrumarea unui distins istoric şi profesor universitar – l-am numit aici pe domnul Valeriu Avram –, a reuşit să iniţieze o colecţie de mărturii ale unor personalităţi ale aeronauticii române, pe care le-a antrenat, provocator, la discuţii revelatoare despre un anume trecut, al lor şi al altora, cu ale căror destine au interferat, spre salvarea istoricului de mâine al aviaţiei militare, beneficiarul muncii lui Sorin Turturică.
Această colecţie, intitulată „Aeronautica română. Dialoguri”, tipărită la Editura Anima, într-o prezentare grafică inspirată, a fost inaugurată de generalul av. (r) Aurel Niculescu, fost comandant al Aviaţiei Militare în anii 1970-1977. Vă mărturisesc că am citit viul dialog al distinsului general cu istoricul Sorin Tuturică alergând literalmente pe pagini cu dorinţa de a afla o clipă mai devreme destinul unui pilot crescut şi format în primii ani ai regimului comunist, o istorie particulară care se suprapune cu istoria postbelică a României.
Şi am râs cu poftă când am aflat că generalul Mihail Burcă, „plantat” de regimul comunist în fruntea aviaţiei militare, l-a întrebat, deloc candid, pe căpitanul – la acea vreme – Aurel Niculescu, venit să raporteze un incident aviatic în care un aparat IL-10 fusese nevoit să aterizeze pe burtă: „Băi, dar de ce a aterizat pe burtă, nu putea să aterizeze pe spate?”
Mihail Burcă dixit!

Ion Petrescu despre blogurile militarilor

Fostul şef al Trustului de Presă al Ministerului Apărării Naţionale, colonelul Ion Petrescu, publică în "Jurnalul naţional", unde a devenit editorialist, un comentariu dedicat blogurilor militarilor în care îmi face onoarea de a mă nominaliza, vorbind cu căldură şi preţuire despre blogul meu:

"Electrizant este şi blogul istoricului Florin Şperlea, ofiţer care, după ce a simţit praful de puşcă în Afganistan, a studiat peste Ocean, la Universitatea Stanford din Palo Alto, California. Redau din articolul "Pacepa - mai curat, mai uscat": "Este de tot hazul, de pildă, că angajaţii Direcţiei Informaţii Externe - despre care vă mărturisesc că aveam o părere ceva mai bună! - făceau eforturi să «codifice» capitala Austriei - Viena - prin «Viişoara», în schimb îşi informau şefii despre ecourile fugii lui Pacepa prin descrierea celor mai importante ziare austriece! Curată disimulare!". Iată doar vârful icebergului etichetat http://florinsperlea.blogspot.com/. "

Îi mulţumesc pentru cuvintele frumoase, mă onorează. Aici puteţi citi tot articolul.

Presa românească, astăzi

Cei 150 de ani de presă militară în România, care se împlinesc, la 23 iulie – moment care marchează apariţia, în 1859, a primului număr al „Observatorului militar” –, ar trebui să fie, în oglindă, însăşi evoluţia constantă a presei, la noi, în general. Despre evoluţie, fireşte, se poate vorbi: programe computerizate de editare, mijloace de tipar moderne şi hârtie de o calitate superioară, pagini web proprii – indispensabile astăzi. Dar toate acestea ţin mai degrabă de aspectele „tehnice” şi mai puţin de calitatea jurnalismului, de care am toate motivele să mă îndoiesc. Şi nu o să intru, aici, în spinoasa problemă a moralităţii sau a „tonomatelor” şi „deontologilor”, e prea încinsă atmosfera pentru o astfel de dezbatere.
O să mă refer mai degrabă la limbajul folosit din ce în ce mai des în relatările din presa scrisă în special, semn că nu e vorba doar de o contaminare nefericită, ci mai ales de o şcoală perversă a „audienţei cu orice preţ”, pe seama sacrificării conceptului de ştire sau relatare. Aflăm, astfel, că „se umblă” la legi, că dosarele nu ştiu cărui demnitar „au fost luate la puricat”, că oficiali desemnaţi în funcţii „şi-au intrat în pâine” sau au început „să dea cu subsemnatul” (aceasta fiind, vă mărturisesc, „favorita” mea!), că nu ştiu cine „a sărit la beregata” nu ştiu cui (simţi deja mirosul sângelui gâlgâind!) şi că vreun artist sau VIP „a săltat” un premiu. Alegerile fac mereu... „febră” (sper să nu fie de la vreo gripă, aviară, porcină sau cum s-o mai fi numind!), partidele „urechează” miniştri şi un potentat local „sugrumă” o... Direcţie (ce forţă, domnule!). Pirotehniştii trebuie că tresaltă uşor speriaţi, amintindu-şi datoria ce le revine, când află că vreun personaj anume a „aruncat o bombă”, dar le vine inima la loc, pentru că „bomba” e, de fapt, cine ştie ce declaraţie de doi lei care capătă proporţii ameţitoare, cu conotaţii mondiale... A, şi să nu uit de relatările inevitabile de Paşte sau de Crăciun, care nu mai sunt neapărat înrobite subiectelor horror, dar care continuă să utilizeze stereotipiile stupide cu spitalele luate cu asalt de beţivi în comă şi de umflaţi cu miel/porc până dincolo de cota de avarie!
Îndrăznesc să spun că, în acest peisaj nefericit, în care limba română este siluită cu bună ştiinţă şi reconfigurată în înţelesuri de messenger, presa militară şi jurnaliştii militari şi-au păstrat, spre onoarea lor, decenţa de a scrie corect şi civilizat despre un eveniment sau de a relata o poveste de viaţă. Chiar şi atunci când unii ofiţeri de relaţii publice aleargă să ofere unor jurnalişti civili oportunităţi pe care le refuză cu evident dispreţ presei militare, fiindcă li se pare că trei rânduri într-un cotidian central, expediate în limbajul de tavernă de care aminteam, reprezintă marea împlinire a „operei” lor PR-istice. Cruntă şi amară iluzie!
Cu riscul de a vă părea neinspirat şi anost, o să mă încăpăţânez să scriu şi să spun că un premiu a fost înmânat sau decernat, nu „săltat”, şi că o lege s-a modificat sau a fost schimbată, fără „să umble” careva la ea.
Să nu-mi săriţi la beregată, fiindcă mă voi vedea nevoit să dau cu subsemnatul!

Despre respect

Intră mai degrabă sfios în încăpere şi pare că aşteaptă să-l recunosc. A ocupat, într-o vreme, o funcţie importantă şi îşi imaginează că ar trebui să mă comport faţă de el în aceeaşi manieră în care apropiaţii şi cei mai mulţi subordonaţi o făceau, cu adânci temenele, cu infinite precauţii şi spaime cuibărite în suflete stinghere că un singur cuvânt al şefului ar putea întuneca orizonturile cu nori negri, plumburii. Când unii erau siliţi să uite cu desăvârşire de misiuni şi de problemele cu care se confruntau în unităţi, verificând, înainte de toate, pentru a fi siguri că nu vor fi prinşi în neregulă de „Inchizitorul-şef”, dacă prizele şi întrerupătoarele au etichete, dacă şireturile de la bocancii militarilor sunt legate regulamentar şi dacă alinierea paturilor sau a păturilor dintr-un dormitor comun este perfectă. E chiar uşor contrariat, simt asta în privirile lui, fără să îndrăznească să o spună explicit, atunci când folosesc o formulă politicoasă, dar „civilă” de a-l saluta.
Acum este un... oarecare. Un personaj care începe să redescopere obişnuinţa de a ruga, de a aştepta, de a solicita o favoare, un sprijin, vânând gesturi de amabilitate şi aproape gudurându-se atunci când sunt abia schiţate de cei din faţa sa. Care redescoperă „anticamera”, refuzurile deferente ale unora dintre noii şefi (la promovarea cărora va fi contribuit chiar el) de a-i răspunde la telefon, „ingratitudinea” celor pe care crede că i-a ajutat în vreun fel vreodată, obidele încă nemărturisite ale celor faţă de care a fost profund nedrept şi chiar necinstit. Mirându-se şi el, poate, de cât respect pot dovedi încă unii dintre aceştia din urmă. Respect faţă de grad, foarte probabil, dar nicio urmă de consideraţie pentru personaj. În condiţiile în care respectul, la noi, pare tot mai greu de conturat într-o definiţie general acceptată.
Involuntar, mintea face o conexiune. Cu ceva vreme în urmă, intrasem cu totul întâmplător într-o unitate din ţară, alături de fostul comandant al acesteia, acum un pensionar oarecare. Un personaj respectabil, care ocupase mai toate funcţiile cu putinţă, ajungând, în cele din urmă, comandantul unităţii. Ne ştiam de multă vreme şi dialogul nostru se întemeia pe preocupările comune în cercetarea istorică. Mi-a fost însă cu neputinţă să pot discuta cu fostul comandant. Peste tot era salutat cu respect de toţi foştii săi subordonaţi şi colegi, dialogul nostru fiind „minat” de bucuria revederii şi împărtăşirea unor amintiri comune, iar unii nu au ezitat să-l strângă cu căldură în braţe. Mărturisesc că toate aceste efuziuni sentimentale autentice m-au impresionat şi mi-am spus că perioada în care acest ofiţer a fost comandantul unităţii trebuie să fie socotită de subordonaţii de altădată ca fiind una fastă, de care îşi amintesc cu plăcere.
Respectul celor din jurul nostru nu se câştigă uşor şi nici nu s-au inventat reţete universal valabile pentru aşa ceva. Nu le căutaţi pe Internet şi nici în manualele stupide de genul „Cum să...” Dar mă gândesc că nici nu ar fi bine să aşteptăm să ieşim la pensie pentru a şti dacă le-am câştigat ori nu celor din jur respectul, fiindcă s-ar putea să fie cam târziu.
Am putea însă încerca de mâine.

Lujerului, fostă Armata Poporului

„Urmează staţia Armata Poporului, peronul pe partea stângă”. Anunţul pe care milioane de călători îl vor fi auzit până acum pe tronsonul de metrou care străbate cartierul Militari a devenit istorie, odată cu denumirea staţiei. Armata nu mai este a poporului, par să ne spună cei de la Metrorex, iar denumirea în sine este suficient de perimată încât să nu mai corespundă noilor vremuri.
Au fost suficiente voci care au spus că nu denumirile staţiilor de metrou erau o problemă, ci mai degrabă curăţenia din acestea, condiţiile precare asigurate călătorilor care se îmbulzesc la ore de vârf în garniturile de tren suprasolicitate – încât, în curând, va fi nevoie de serviciile unor indivizi, special angajaţi, ca prin alte părţi ale lumii, pentru a-i împinge pe năpăstuiţii călători întocmai ca sardelele într-o cutie de conserve – după cum, parafrazând o zicere celebră a lui Nicu Ceauşescu (O tempora!...), abia s-a putut vărui şi întreţine ceea ce s-a realizat în anii regimului comunist, construcţia şi darea în folosinţă a unor noi tronsoane şi staţii întârziind deja nepermis de mult.
Nu cred însă că numele staţiei de metrou Armata Poporului, devenită acum Lujerului, prin decizia Metrorex, era cel mai potrivit. Înainte de toate pentru că sintagma „armata poporului” s-a înstăpânit în România odată cu instalarea regimului comunist, care dorea să facă distincţia între fosta armată regală, care era, în termenii propagandei comuniste, un „instrument de asuprire în mâna burghezo-moşierimii”, şi noua armată, sovietizată, compusă din elemente noi, muncitoresc-ţărăneşti („poporul”), devotate pe deplin noului regim instituit după 1948, şi aflate, cel puţin teoretic, în slujba poporului, deşi am putut vedea, în decembrie 1989, cât de valabilă mai era teoria în sine.
Comuna Militari – şi cartierul cu acelaşi nume al Capitalei de mai târziu – a fost, de la Palatul Cotroceni încolo, un câmp de instrucţie „asezonat” cu cazărmi la tot pasul. Noul chip al Bucureştilor, pornit în grabă spre urbanizare, i-a modificat fundamental structura şi vechile cazărmi au făcut loc unui cartier în care blocurile, cele mai multe inestetice şi rânduite aiurea, au răsărit ca din pământ mai ales după cutremurul devastator din martie 1977. Istoria comunei şi a cartierului cred că este abia cunoscută de cei care locuiesc acum acolo.
Ceea ce mi se pare însă mult mai grav este că armata – a cărei contribuţie la realizarea metrolui nu este deloc de neglijat – a dispărut acum, prin decizia Metrorex, din mentalul locuitorilor cartierului. Când s-a înfiinţat, în 1975, Întreprinderea Metroul-Bucureşti, care răspundea de concepţia generală, de construirea şi punerea în funcţiune a liniilor de metrou, Nicolae Ceauşescu i-a cerut lui Ion Ioniţă, ministrul apărării naţionale din acel timp, să-i propună pentru conducerea întreprinderii un general, ceea ce corespundea viziunii dictatorului asupra lucrului militarizat în economia naţională. A fost ales generalul Petre Constantinescu, veteran de război şi ofiţer de artilerie, care îndeplinea atunci funcţia de prim locţiitor al Comandamentului Serviciilor Armatei.
Din punctul meu de vedere, Lujerului sau Păpădiei este totuna. Vechea staţie Armata Poporului putea fi denumită, simplu, Armata sau Armata României. Dar trebuie să recunoaştem că am ratat ocazia de a ne păstra un drept acolo unde alţii îl ignoră sau îl contestă. Poate altădată...

Pacepa – mai curat, mai uscat

Bântuie, cu o tenacitate uluitoare, câteva clişee însuşite întocmai, precum litera de Evanghelie, ori de câte ori vine vorba de generalul Ion Mihai Pacepa, spionul român care a defectat în SUA, în 1978, spre surpriza totală a Securităţii şi a lui Nicolae Ceauşescu. Ni se spune, acum şi prin vocea Luciei Hossu-Longin – care, după ce a epuizat subiectele referitoare la victimele regimului comunist şi eroii rezistenţei anticomuniste, atâţia câţi vor fi fost, pare lovită brusc de inspiraţia de a afla, la faţa locului, în SUA, cum mai arată şi cu ce se mai ocupă generalul defector –, despre importanta contribuţie a lui Pacepa la prăbuşirea regimului comunist din România – acel regim, să ne reamintim, la propăşirea căruia generalul pusese cu nădejde umărul din interiorul celei mai nocive instituţii transplantate de sovietici în România, nu mai puţin de... 27 de ani! – deşi vă mărturisesc că îmi este foarte greu să înţeleg de ce între fuga acestuia în SUA, în 1978, şi dispariţia regimului comunist, în decembrie 1989, vor fi trecut 11 ani! Fie că „lucrarea” generalului nu a fost suficient de consecventă, fie va fi fost complet ineficientă, mai ales dacă luăm în seamă că regimul comunist, la noi, se cam duce la vale după ce altele, similare, în ţările din jur, o cotiseră convingător şi cu ceva vreme înaintea românilor spre pluralism, democraţie şi economie de piaţă. În plus, Lucia Hossu-Longin i-a mai descoperit un merit lui Pacepa: acesta ar fi „un pionier al integrării noastre în Alianţa Atlantică”, ceea ce m-a umplut de o nedisimulată admiraţie, căci corul (întotdeauna numeros post factum) al celor care îşi arogă merite în domeniu suferea acut de pe urma lipsei unei voci mai puternice.
În al doilea rând, spirite influente în spaţiul public ne spun că Pacepa a trădat doar Securitatea şi pe Ceauşescu, pentru că nu s-ar putea pune semnul egalităţii între Ceauşescu şi România, ţara fiind, în timp, chipurile, chiar beneficiara gestului său. În consecinţă, Ceauşescu şi Securitatea apar ca nişte suprastructuri perfect independente în raport cu România (ceea ce este aberant!), iar eforturile disidenţilor rămaşi în ţară ar trebui înţelese, în aceeaşi logică, în sensul unui protest exclusiv împotriva lui Ceauşescu, privit ca un fel de dictator particular.
Mărturii interesante pentru furtuna creată în România şi în interiorul Securităţii după fuga lui Pacepa oferă un tânăr cercetător de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Liviu Ţăranu (foto), care a publicat recent, la Editura Enciclopedică, volumul „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii”. Este de tot hazul, de pildă, că angajaţii Direcţiei Informaţii Externe – despre care vă mărturisesc că aveam o părere ceva mai bună! – făceau eforturi să „codifice” capitala Austriei – Viena – prin „Viişoara”, în schimb îşi informau şefii despre ecourile fugii lui Pacepa prin descrierea celor mai importante ziare austriece! Curată disimulare!

Foto: Adevărul

Ce ne (mai) enervează în România...?

Câteva răspunsuri interesante ale lui Devis Grebu, provocate de Cristian Teodorescu pe blogul său.
Pentru că multe dintre cele semnalate de Devis Grebu mă irită şi mă sufocă zi de zi în Bucureşti, le transcriu mai jos.

C. Teodorescu: Ce nu-ţi place în România?
Devis Grebu: Americanii obisnuiesc sa raspunda – ironic - la intrebarile care trateaza subiecte sensibile sau/si dureroase: „You don’t want to know the answer”. Asa ca…Cristi, do you?… Nu-mi place lipsa totala de „civism” a imensei majoritati a populatiei. Adaugata la incultura „lumpen-proletariatului”- elita de astazi a capitalei – sau la spoiala culturala a tineretului cu studii (presupuse) superioare, provoaca marlania generalizata care ma sufoca. Aroganta celor care s-au trezit peste noapte la volanul unui Mercedes( furat sau obtinut prin speculatii frauduloase), dupa ce in ajun adormisera pe scandurile carutei trase de o martoaga. Limba romana stalcita si butucanoasa, vorbita- mai ales de tineri, dar si „afacereza” sau „calculatoreza”. Interesul generalizat pentru „fapt divers”,”barfa”, „scabros”, „manele”, „vedete”( valoroase prin impactul notorietatii mediatice, dar nule din punct de vedere cultural, stiintific sau artistic). Lipsa de pregatire profesionala, mai in toate domeniile, combinata cu descurcareala „savanta” a mai tuturor solicitarilor. Lipsa de „fair play”, ignorarea „aproapelui”, lipsa minimei politeti, dispretul provincial fata de realizarile (chiar exceptionale) de peste hotare ale celor repatriati (benevol). Ai cerut-o, draga Cristi, si as mai putea continua indelung dar voi trage concluzia tragica: tara este unica, superba, trecutul bogat, folclorul minunat, elita cu nimic inferioara celor din centrele luminoase ale occidentului, dar poporul este profund si IREMEDIABIL contaminat, fapt ce ne indeparteaza de Europa -pe zi ce trece- in loc sa ne contopeasca. Sunt dezgustat si disperat.


Pentru cei interesaţi să citească tot interviul, va recomand blogul lui C. Teodorescu.

Comunicare modernă

M-aţi chemat, şefu’? Da, bă, pe unde umbli? Păi nu m-aţi trimis dumneavoastră...? Lasă, bă, că te-am trimis, până acum trebuia să fie gata. Păi, şefu’, traficu'... Iote, bă, acu’ eşti şi agent de circulaţie! Nu sunt, şefu’, dar e o nebunie să circuli în Bucureşti şi dumneavoastră... Ce e cu mine, bă? Am vrut să spun... Lasă, bă, nu mai spune, că mă uit eu singur în oglindă. Hârtiile alea le-ai făcut? Care hârtii, şefu’? De ţi le-am dat acum o oră să le trimiţi ştampilate la direcţie. Păi, am încercat să le termin şi m-aţi trimis... Băi, eu aveam de nevoie de ele acum, că mă strigă ăia înnebuniţi să le trimit odată şi tu mângâi bordurile prin Bucureşti? Le termin acum. Nu mai termini nimic, bă, că e târziu, nu am nicio bază în tine. Bă, sunt 1 000 la poartă care aşteaptă să vină să lucreze aici gratis, iar eu mă rog de tine să faci ce-ţi zic. Lasă, mă, că vine notarea aia de serviciu şi mai vedem noi... Şefu’, dar am încercat să fac exact... Băi, să-ţi scoţi din minte exactitatea asta. Trebuie să fii maleabil, să te îndoi ca trestia aia gânditoare şi să simţi pulsul evenimentelor. Trebuie să ai intuiţie, domnule, să te adaptezi, altfel te duci dracului, auzi? Înainte să mă duc, nu credeţi că ar fi bine... Bă, te văd cam dezinvolt, ce cred eu că e bine, e bine, auzi? Nu-mi spui tu ce e bine şi ce nu e bine, că am ani de armată cât nu apuci tu să numeri de acum până la pensie. Învârţi şi tu cinci hârtii în fiecare zi şi vii să-mi spui mie ce şi cum? Şefu’, eu doar încercam să văd dacă... Bă, vezi, asta e problema ta, tu doar încerci, nu eşti. Asta e diferenţa. Tu încerci, eu sunt. Tre’ să mă descurc de fiecare dată singur, mama ei de viaţă, că mai bine plec şi vă las dracului baltă... Zi-mi de aplicaţia aia, eşti gata cu documentele? S-au făcut, mai trebuie... Bă, vouă mereu vă mai trebuie ceva. Ba aia, ba ailaltă, vă trebuie cineva să vă gâdile, să vă scarpine... Nu, şefu’, e vorba despre... Lasă, bă, că vă ştiu eu, nu sunteţi în stare de nimic. Dacă nu fac eu, nu iese nimic bun. Să-mi aduci hârtiile alea să le văd. Păi le aveţi aici... A, astea, nu sunt bune de nimic. Pot să mă şterg la cur cu ele. Dar nu pot folosi hârtie d-asta... Ia-le şi refă-le până la sfârşitul programului. Dar nu ziceaţi că trebuie să mă duc...? Nu trebuie nimic. Du-te şi refă-le şi mai vorbim. Şi pune şi tu trei becuri pe holul ăla, nu vezi că ne băgăm degetele în ochi? Păi, nu sunt... Ce nu sunt? Pune, mă, de la tine, că de aia te plăteşte armata, nu vezi că e criză? Ce, vrei să pun eu? Că de la mine pun tot timpul. Trei becuri oi fi şi tu în stare să cumperi...
După o oră
Şefu’, hârtiile... Care hârtii? Aplicaţia... Lasă, bă, aplicaţia, te-ai dus acolo? Unde, şefu’? Unde te-am trimis. Păi nu aţi zis să termin... Bă, nu se poate face nimic cu tine. Eşti pierdut pentru orice formă inteligentă de comunicare. Bă, tu de comunicare modernă ai auzit?

P.S. Orice asemănare cu dialoguri de ieri, de azi şi de mâine este, fireşte, cu totul întâmplătoare.

Poveşti dintr-un imperiu de altădată (1)

Am fost, pentru aproape 10 zile, în împrejurări favorabile pe care mi le doream şi imaginam de foarte multă vreme, într-o călătorie prin inima Imperiului Habsburgic de altădată. Îmi doream să văd Budapesta şi Viena, mai ales, dar paşii (sau roţile maşinii, mai degrabă!) m-au purtat şi spre posesiunile dinspre Balcani ale Imperiului de odinioară, Slovenia, cu a sa superbă Lublijana, şi Croaţia, cu litoralul său dalmat care m-a cucerit definitiv.
O primă idee se impune: trăim într-o ţară foarte tristă, murdară şi coruptă, cu escroci îmbrăcaţi în toate uniformele serviciilor (nu secrete, nu la ele mă refer!) pe care le plătim mult mai scump decât face.
O primă constatare, cunoscută de mulţi dintre cei care obişnuiesc să meargă cu maşina în ţară şi în străinătate: 500 km, în România, sunt un calvar pentru orice şofer, cu drumuri întortocheate, mai bine sau mai prost asfaltate şi cu neghiobi vitezomani şi plini de sine, robii fierătăniilor de lux în care îşi plimbă cururile de fiţe, aprinzând farurile tot atât de des precum clipesc pentru a te "evapora" din calea lor dacă se poate (între noi fie vorba, o condiţie esenţială pentru supravieţuire este să-i laşi să se ducă spre ceea ce vor: un pat de spital, un pat de scânduri şi flori deasupra, ma rog, după mintea fiecăruia!). Prin contrast, în Ungaria, Austria, Slovenia şi Croaţia, autostrăzi largi, bine marcate, benzinării şi puncte de repaus excelent şi ingenios amenajate, fără şoferi de fiţe, fără faruri aprinse în curul maşinii tale pentru a te da la o parte din calea bolizilor pe patru roţi, în fine, taxe (deloc modice), dar transport civilizat şi de calitate. Sute de kilometri făcuţi în siguranţă în câteva ore. Cel puţin până la generalizarea autostrăzii cu autovehicule puse pe pilot automat sau opţiunea cvasiaccesibilă a teleportării individuale sau în grup!
În fond, am înţeles de ce România nu are autostrăzi şi acesta ar fi trebuit să fie episodul 3 din ciclul pe care l-am inaugurat acum câtva timp, "De ce merge ţara asta prost".
Pai merge prost şi pentru că, la noi, nu numai că licitaţiile pentru autostrăzi nu prea au existat (vezi celebrul caz Bechtel), dar şi pentru că dacă statul român organiza licitaţii corecte în care un investitor primea spre lucru, prin concesiune, o autostradă, acesta trebuie să o realizeze, să o întreţină şi să-şi amortizeze cheltuielile într-un timp oarecare prin taxe, fără ca nişte "băieţi deştepţi", dar escroci cu gulere albe, să mai obţină comisioanele grase care ar fi reieşit din bucăţi şi bucăţele de autostradă, licitate la preţuri exorbitante. Noi, capra râioasă şi fudulă a estului Europei, am preferat şosele pe care circulă oricine, de la căruţe la tractoare şi limuzine, fără taxe, sau, dacă se poate, fără roviniete, iar când sunt, puse în vânzare şi neverificate prin controale prin camere de supraveghere (ca în Austria, de pildă!) dacă sunt sau nu achiziţionate. De aia nu avem autostrăzi, de aia nu avem bani la buget, dar toţi merg pe şosele fără nicio problemă, plângându-se la nesfârşit de starea lor impracticabilă. Din nou am fost păcăliţi de o clasă politică imbecilă şi coruptă, şi culmea este că tot nu ne dăm seama de asta pentru a o sancţiona usturător!

Basm de criză

Când, în stradă, în decembrie 1989, românii cereau înlăturarea regimului comunist personificat de cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu, nu aveau decât o idee vagă referitoare la ceea ce înseamnă capitalism, economie de piaţă, liberă iniţiativă şi remunerarea corectă în bani a unei idei altfel decât prin laude de la partid sau în diplome fără valoare. După cum e tot atât de adevărat că puţini români mai credeau că e atât de putred capitalismul încât stă să se prăbuşească, aşteptând doar lovitura de graţie din partea comunismului biruitor, aşa cum ne învăţau politrucii profesionişti sau de ocazie.
Au trecut aprope 20 de ani de atunci şi lucrurile s-au schimbat, în unele privinţe spectaculos, în altele mai deloc, infirmând inclusiv mult înjurata previziune a oracolului din Dămăroaia – care pare să se fi înşelat el însuşi în predicţiile sale! –, dar în mod cert un anume comportament, asociat indisolubil economiei de piaţă, a câştigat drept de cetate în mentalul colectiv al românilor: totul se plăteşte! Altfel spus, nu prea mai e loc de laude, de diplome, de evidenţiere în faţa „colectivelor de oameni ai muncii”, de cuvinte frumoase adresate de şefi care ştiu să aprecieze eforturile angajaţilor, împărţind dreptatea cu balanţa corect ţinută în mâini. Nu cred că este chiar cea mai de apreciat transformare care s-ar fi putut petrece, pentru că niciodată nu am crezut că totul se poate reduce la bani, dar era într-un anume fel inevitabil pentru noi, păşind din nou în copilăria capitalismului uşor sălbatic şi „de cumetrie” (ca să citez o zicere celebră a unui fost preşedinte), să redescoperim valoarea exclusivă a banului care mişcă orice.
Din acest punct de vedere, armata, ca parte a societăţii din care face parte, nu putea face excepţie. Militarii au un simţ al datoriei dezvoltat, se ştie – nu mai e nevoie, presupun, să aduc aici dovezile necesare care să susţină o asemenea afirmaţie – şi îşi asumă necondiţionat sarcini dificile şi riscante, unele chiar mortale. O fac din momentul în care îmbracă uniforma militară, fără prea multe întrebări şi comentarii. Tradiţiile militare ale armatei române moderne, de la Războiul de Independenţă şi până astăzi inclusiv, o demonstrează cu prisosinţă.
Schimbarea indusă de logica economiei de piaţă de care aminteam anterior se face însă tot mai simţită în felul în care militarii îşi percep propria condiţie, mai ales în contactul cu militarii din statele membre NATO în misiuni internaţionale sau prin raportarea, firească, la alte structuri ale sistemului de apărare. Ei pot fi o vreme nişte cenuşărese rufoase, meditând la răsplata de a-şi întâlni destinul favorabil şi de a participa la marele bal fără să le fie ruşine de condiţia lor, dar dacă basmul se încăpăţânează să-şi uite happy end-ul salvator, mă tem că cenuşăresele vor refuza să mai creadă în poveşti.
După cum îmi e greu să cred că reducerea soldelor prin ajustări generate de criză, fie şi temporar, ar putea contribui în vreun fel la consolidarea convingerii că efortul militarilor este corect remunerat. Pentru că despre performanţă – e limpede! – aici nu mai încape nicio vorbă în plus!

Pedepse... expirate

Sistemul militar se întemeiază pe recompense şi pedepse şi nu am să vă pot contrazice dacă îmi veţi spune că acesta este un truism. Pentru că este. Dar, de îndată ce aprofundăm domeniul, ne îndepărtăm tot mai clar de zona truismelor şi intrăm pe un teren destul de accidentat şi imprevizibil, generat de eterna noastră obişnuinţă de a „negocia”, cu talente vivace de pişicheri, litera regulamentului sau a legii.
Nu o să mă refer aici la recompense, de care, de foarte multe ori, mai degrabă uităm, ca şi cum ele nu ar exista sau nu ar fi pedeplin meritate de colegii sau subordonaţii noştri decât în situaţii extreme, cu totul nefericite. M-a interesat întotdeauna mai mult problema pedepselor, tocmai pentru că şi acestea au un potenţial educativ deloc de neglijat dacă sunt corect şi întemeiat folosite. Un potenţial ignorat, uneori, din neputinţa de a-l cunoaşte pe celălalt, dar şi din incapacitatea de opta, în deplină cunoştinţă de cauză, pentru soluţia cea mai potrivită unei împrejurări apărute din raţiuni care depăşesc posibilităţile de înţelegere ale comandanţilor care au deschis rar sau deloc o carte de psihologie.
Nicolae Iorga spunea cândva că suntem educaţi, prin aceste locuri, încă din fragedă pruncie, în logica pervertită a interdicţiei. Marele istoric susţinea că, de fapt, copiii sunt învăţaţi mai degrabă ce nu le este permis decât ceea ce trebuie şi pot să facă, punând imposibilitatea ieşirii lor, ca adulţi, din tiparele convenţionale pe seama acestei nefaste convertiri timpurii.
Sistemul pedepselor a cunoscut, în istoria armatei române, o evoluţie care este indisolubil legată de aceea a societăţii româneşti, de la bătaia administrată copios ţăranului român adus să servească patria în uniformă până la privarea de libertate a oricărui militar, indiferent de grad, de cea din urmă pedeapsă eliberându-ne, salvator, abia după decembrie 1989.
Unul dintre foştii mei şefi a fost, în întreaga sa carieră militară, adeptul convins al utilizării exclusive a recompenselor. Un dezechilibru, fireşte, veţi putea spune, pe un ton moralizator. Dar, în opinia sa, aplicarea pedepselor dezvăluia mai degrabă neputinţa comandantului de a-şi utiliza capacitatea de persuasiune şi nepriceperea flagrantă în a-şi motiva subordonaţii. Vă mărturisesc că l-am admirat sincer pentru convingerea sa pe care şi-a respectat-o întotdeauna cu perseverenţă.
Am avut însă posibilitatea de a afla, înainte de a fi putut spune că le-am văzut chiar pe toate, de acel comandant, cu totul rarisim, care descoperă sistemul pedepselor după regulamentul ieşit din uz de ceva vreme al disciplinei militare! Să nu ştii că a fost abrogat regulamentul pe care îl invoci, cu încruntări de operetă, într-o încercare penibilă de a-ţi impune autoritatea şi care sfârşeşte într-un ridicol desăvârşit, spre amuzamentul tuturor subordonaţilor, ei bine, da, asta aş numi eu adevărata contraperformanţă a utilizării instrumentului educaţional implicit al pedepselor!

Care 9 mai?

Ziua de 9 mai – a cărei semnificaţie principală pentru neamul românesc este determinată de proclamarea Independenţei de stat a României, printr-o moţiune adoptată, în 1877, de Adunarea Deputaţilor, după ce ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, îşi va fi rostit celebrul său discurs în care spunea că „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare” – pare să fi intrat în calendarul nostru aniversar sub o zodie nefastă, parcă perpetuu umbrită de alte evenimente plasate asfixiant în proximitatea sa.
Între 1866 şi 1947, în perioada monarhiei constituţionale, ziua de 10 mai (aducerea domnitorului Carol pe tronul Principatelor, în 1866) a fost cea mai importantă sărbătoare naţională, într-un caz fericit, desigur, căci această regalitate de sorginte germană a fost admirabilă, cel puţin prin primii ei reprezentanţi, Carol I, care a asigurat propăşirea şi modernizarea României, şi Ferdinand I, de numele căruia se leagă frumoasa pagină a întregirii naţionale în 1918.
Nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre ziua de 8 mai care marca, în anii regimului comunist, crearea, în 1921, a Partidului Comunist, în deplina obedienţă a Internaţionalei Comuniste, a cărei secţie era, sub controlul Rusiei bolşevice. O adunare de bezmetici vanitoşi şi oportunişti, unii semianalfabeţi, aduşi pe deplin la putere în 1948 prin voinţa exclusivă a Uniunii Sovietice, lăsându-ne, astăzi, după aproape 50 de ani de experiment nefericit, o moştenire traumatizantă din punct de vedere politic, economico-social şi mai ales moral.
Dar dacă proximitatea sufocă, suprapunerea generează noi legitimări, unele fericite, altele cu totul străine de adevărul istoric. După intrarea României în Uniunea Europeană, ziua de 9 mai, care devenise încă din 1985 Ziua Europei pentru ţările din vestul continentului, a căpătat o nouă semnificaţie, prin suprapunere, pe care noi, într-un mimetism de care nu ducem lipsă şi mereu tributari condiţiei de neam cu memorie istorică scurtă, am adoptat-o imediat, ignorând cu desăvârşire profunda semnificaţie a devizei Europei unite care trimite, într-o formulă sintetică, la forţa pe care o conferă unitatea prin conservarea diversităţii. Este şi motivul pentru care mulţi tineri, întrebaţi fiind de semnificaţia zilei de 9 mai vă vor răspunde, dintr-o suflare, că este Ziua Europei, fără a pomeni un cuvânt despre independenţa naţională cucerită prin efortul armatei române la sud de Dunăre. Nu insistaţi inutil să aflaţi de la ei şi anul!
Dar, în 1945, la 9 mai, tocmai pentru că Stalin, nemulţumit că Germania nazistă capitulase cu o zi înainte în faţa Aliaţilor occidentali (de faţă fiind numai doi generali ruşi, Cernâşev şi Susloparov), a cerut o nouă ceremonie, la Berlin, în prezenţa mareşalului Jukov, tocmai pentru ca germanii să mai capituleze o dată în faţa trupelor sovietice. Această Zi a Victoriei, cum i s-a spus, sărbătorită cu fast, a însemnat însă intrarea României în bezna regimului comunist impus de Uniunea Sovietică, aşa-zisa patrie a proletariatului din întreaga lume, care, sub pretextul înfrângerii unui totalitarism de dreapta, cel nazist, impunea şi legitima propriul totalitarism, de stânga, şi un Gulag extins în ţările est-europene ocupate de Armata Roşie.
9 mai? Da, 9 mai: Independenţă naţională şi europenism. Adică celebrarea diversităţii care conferă forţă întregului.

Salarizarea unică

Nici nu începuseră bine discuţiile privind legea salarizării unice, că primele comparaţii care au apucat să se facă între diferite meserii sau între anumite poziţii ocupate în cadrul unor meserii au stârnit pizme şi obide nemăsurate, frustrări neostoite, au lăsat să iasă la iveală orgolii atent ascunse până atunci, dând glas unei îmbăţoşări vanitoase exprimate în limbajul doct al importanţei sociale a muncii depuse, într-o ţară cu bugetari mândri şi ţanţoşi când vine vorba de propriile îndeletniciri.
Un lider de sindicat a susţinut, ritos şi oarecum cocoţat pe piedestalul profesiei sale, că un profesor de gradul I din învăţământul preuniversitar, cu o vechime de 6-10 ani, nu se poate cu niciun chip compara cu un plutonier (fie el şi adjutant cu studii superioare!) sau cu un maistru militar principal. Curată blasfemie, îşi va fi zis onorabilul lider sindical! În egală măsură, secretarul de şcoală şi pedagogul, laborantul şi statisticianul medical au fost profund frustraţi când au aflat că meseriile lor, despre care aveau, inevitabil, o mult mai bună părere, s-ar putea compara cu aceea de soldat sau gradat voluntar, aflată probabil, în opinia lor, undeva într-un bantustan al nomenclatorului meseriilor şi aşa destul de necăjit în alcătuirea sa.
Toate aceste discuţii, inutile din punctul meu de vedere – fiindcă trebuie să mărturisesc că nu mi-a trecut niciodată prin minte să fac vreo comparaţie între meseria mea şi aceea a unui dascăl din învăţământul preuniversitar sau a unui medic primar, jonglând valoric cu ierarhii zadarnice – arată că avem dificultăţi serioase în a înţelege meseriile celorlalţi, dincolo de aparenţe şi uniforme, şi pe care, în mod firesc, ne este cu neputinţă să le practicăm pe toate în viaţa asta, scurtă, fie şi de ne-am dovedi foarte ambiţioşi în încercările noastre, astfel încât să le putem testa pe propria piele împlinirile şi neajunsurile, avantajele şi dezavantajele.
Am vorbit de nenumărate ori de subofiţer ca despre coloana vertebrală a sistemului militar în noua viziune a managementului resurselor umane în armata română, am discutat îndelung despre poziţia ofiţerului în societate, inclusiv din perspectiva unei anumite adaptări a programelor educaţionale ale instituţiilor militare de învăţământ la cerinţele unei lumi în schimbare, dar fie societatea românească are, în continuare, neputinţe funciare în a percepe modificările de care aminteam, fie acestea nu sunt nici pe departe atât de vizibile pe cât ne-am dori.
Nu discut aici (pentru că nu merită efortul!) opiniile celor care, grijulii şi economi cu bugetul, mai ales în declaraţii, se întreabă, deloc retoric, la ce foloseşte armata (pentru ca mai întotdeauna în situaţii critice să-şi amintească brusc de existenţa şi importanţa ei!), dar pot spune că, în anii anteriori celei de a doua conflagraţii mondiale, un locotenent avea un salariu aproximativ egal cu al unui procuror, iar un maior o retribuţie lunară echivalentă cu aceea a unui prefect de judeţ, fără ca cineva să aibă imaginea unei flagrante disproporţii.
Numai că atunci nu se experimentase încă nivelarea mentală impusă de regimul comunist, care ne-a învăţat să credem, numai spre folosul unora, că suntem cu toţii egali, practicând însă, în cel mai pervers mod cu putinţă, o imorală inechitate!

O revistă-document

Am parcurs ultimul număr al revistei „Document” (buletinul Arhivelor Militare Române, aşa cum se poate citi pe copertă, numărul 4(42)/2008), editată de Serviciul Istoric al Armatei, cu un amestec de interes şi uimire. Pe de o parte, interes pentru contribuţiile unor autori a căror preocupare pentru studiu şi cercetarea istorică o apreciez în mod deosebit şi, pe de altă parte, uimire generată de halucinante greşeli de elementară informare istorică, urâţind chipul unei publicaţii respectabile, citită şi apreciată. Aşadar, revista „Document” – cel puţin prin ultimul număr tipărit – poate deveni ea însăşi o revistă-document pentru oricine va scrie vreodată despre starea istoriografiei militare româneşti actuale, dovedindu-se o combinaţie absolut năucitoare de profesionalism şi incredibil diletantism.

„Sunt ca şi noi”...
Am citit cu deosebit interes studiul semnat de Günter Klein – istoric militar şi jurnalist german, născut în România şi emigrat în Germania la mijlocul anilor ’70, preocupat de investigarea participării armatei române la cele două conflagraţii mondiale ale secolului trecut – intitulat „Ocupaţia germană în România din 1916-1918 în lumina memorialisticii germane despre Primul Război Mondial”, al cărui merit excepţional este acela de a pune în valoare – pentru prima oară, cred, la noi – percepţia ocupantului german asupra realităţilor româneşti, în anii 1916-1918, prin publicarea mărturiilor unor ostaşi aflaţi la baza ierarhiei militare (soldatul Otto Velburg, un jurist din Jena, şi Kurt Tucholsky, comisar al unui post de poliţie militară în sud-vestul ţării), ceea ce s-ar putea încadra în viziunea pe care Nicolae Iorga o propunea atunci când vorbea de necesitatea de a scrie istoria „prin cei mici”.
Surprinzător este cum se transformă, încet-încet, chipul armatei germane de ocupaţie, prin „adoptarea” corupţiei găsite în România şi împărtăşirea militarilor germani din bucuriile şi plăcerile vieţii obişnuite dinapoia frontului. Scrie Kurt Tucholsky: „Mai ales se întinde peste tot ceea ce aici este rău şi fals, înregistrat de germani sub cuvântul atotcuprinzător «corupţie» şi despre care românii spun «Sunt ca şi noi» (în limba română, în textul german, n.mea)”. Otto Velburg constată că „aproape fiecare soldat are aici o fată; toţi se poartă absolut fără jenă”. În nişele din „Trocadero”, un local de distracţie în vogă, „se află ofiţerii, aproape toţi însoţiţi de femei; blănuri şi briliante strălucesc de acolo. O orchestră de ţigani cântă pentru dans. Aici se petrece foarte vesel”. Acesta este şi motivul pentru care severul feldmareşal August von Mackensen (e de remarcat că, la un moment dat, a refuzat să-i trimită propriei sale soţii alimente peste cantitatea cuvenită, în pofida solicitărilor acesteia!) a distribuit ofiţerilor germani un ordin secret în care le atrăgea atenţia asupra comportamentului lor: „Trebuie să constat, spre regretul meu, că o mare parte din domnii ofiţeri afişează o purtare nedemnă de un ofiţer german. Zilnic se pot observa în Bucureşti ofiţeri care se arată în public cu femei, pe stradă, în restaurante, în teatre, femei a căror societate ar trebui mai degrabă să nu o caute. Această purtare, bătătoare la ochi, este în măsură să dezonoreze numele german în străinătate. Un ofiţer trebuie să fie întotdeauna conştient că toate faptele sale, mai ales într-o ţară inamică, sunt obiectul unor observaţii atente, nu în ultimul rând din partea populaţiei civile decente. Nu este o onoare să te bucuri de favorurile unor tinere decăzute, care se dăruiesc fără niciun spirit naţional, adversarului. Noi, germanii, avem obligaţia de a ridica chiar şi moralul popoarelor supuse. Aştept, aşadar, ca de acum înainte, fiecare ofiţer german să fie conştient de această înaltă îndatorire”. August von Mackensen se arătase la fel de mirat când, intrând în Bucureştii părăsiţi de autorităţile româneşti, în ultimele zile ale lui noiembrie 1916, i se dezvăluia forfota unui oraş paşnic, cu magazine deschise şi cafenele pline, cu poliţişti dirijând circulaţia („în Berlin n-ar fi fost mai ordonat”, scrie feldmareşalul), fiind ovaţionat cu strigăte de „Ura!” şi aclamaţii în limba germană. „Nu ne găsim oare în mijlocul populaţiei unei capitale inamice? Nu este, totuşi, război? Este un vis care ne înşeală?”, se întreabă, retoric, feldmareşalul.
Un studiu remarcabil semnează colonelul (r) dr. Petre Otu, preşedintele Comisiei Române de Istorie Militară, care investighează o temă de istorie militară mai puţin cercetată, referitoare la „cuminţenia” soldatului român – ca să folosesc termenul utilizat chiar de autor – în condiţiile dificile pentru armata română generate de cele două revoluţii din Rusia anului 1917, cea burghezo-democratică şi cea bolşevică. Soldatul român nu s-a contaminat cu „virusul revoluţionar”, armata română păstrându-şi unitatea de acţiune şi de comandă, deşi, în numai câteva luni, întregul front oriental, de la Oceanul Îngheţat la Marea Neagră, s-a prăbuşit, iar Imperiul Romanovilor, cu o istorie de aproape trei secole, s-a dezintegrat. Despre autonomizarea poziţiei României în cadrul Tratatului de Varşovia, în perioada 1958-1964, scrie locotenent-colonelul Laurenţiu-Cristian Dumitraşcu, subliniind atitudinea ţării noastre faţă de organizaţia militară patronată de Moscova: pe de o parte, încercarea de a accentua componenta politică a tratatului în dauna celei militare, cu accent pe cooperare şi nu pe subordonare, iar pe de altă parte, obligativitatea îndeplinirii sarcinilor asumate în cadrul alianţei, dar prin subordonarea armatei române comandamentului militar naţional, fără a accepta ordine din exterior sau participări la acţiuni agresive împotriva altor state.
De asemenea, documente utile publică Manuel Stănescu (referitoare la retragerea trupelor sovietice din România, în 1958), Sorin Turturică (un tânăr pasionat de istoria aviaţiei militare româneşti, aici despre amurgul avioanelor IAR 80/81, spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial, într-un studiu intern realizat de Statul Major al Aerului în primăvara anului 1944) şi comandorul (r) Neculai Pădurariu, unul dintre cei mai buni specialişti în istoria marinei militare româneşti, care oferă mărturii privind sechestrarea de către sovietici, în august-septembrie 1944, a navelor româneşti, aşa cum se regăsesc acestea în rapoartele informative întocmite de specialişti militari americani pentru serviciile secrete proprii.

De râs, dacă nu ar fi de plâns...
Comandorul Marian Moşneagu, care este şi „editor coordonator” al revistei „Document”, consideră că a descoperit un manuscris inedit al lui Petru Groza, referitor la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, fără a realiza o minimă verificare cu memoriile acestuia, publicate deja de Editura Compania, în 2003, sub îngrijirea lui Liviu Groza, unul dintre fiii „leului roşu” din Deva, cum i s-a spus fostului prim-ministru pro-comunist impus de A. I. Vâşinski în martie 1945, pe care nici măcar nu le aminteşte în vreo notă de subsol.
În schimb, Marian Moşneagu simte nevoia să-i ofere cititorului revistei câteva date despre Petru Groza. Astfel, aflăm cu stupoare că Petru Groza s-ar fi alăturat Partidului Naţional Român „al lui Ion Mihalache (sic!), partid constituit de ceea ce atunci era considerat în mod oficial minoritatea românească din Transilvania”! Prin ce nebănuite şi stranii asocieri a ajuns comandorul Marian Moşneagu la concluzia că un învăţător din Topolovenii Argeşului, fondatorul Partidului Ţărănesc, în 1918, a fost liderul Partidului Naţional Român din Transilvania (în loc de Iuliu Maniu, aşa cum ar fi fost corect!), îmi este greu să-mi imaginez.
Trec peste faptul că Marian Moşneagu consideră că Petru Groza s-ar fi născut la Bacia (în loc de Băcia, aşa cum ar fi fost corect), însă, citind mai departe, aflăm tot de la Domnia Sa că Petru Groza aderă, în 1920, la „Frontul Poporului (sic!), o formaţiune politică înfiinţată imediat după Unire (sic!) de mareşalul (sic!) Alexandru Averescu”. Trei rânduri în articol, trei greşeli inadmisibile! Nu căutaţi „Frontul Poporului” în nicio enciclopedie a partidelor politice din România, căci nu veţi găsi aşa ceva! Prin aceleaşi nebănuite şi absconse asocieri, Marian Moşneagu alătură în mod hilar primul termen al denumirii partidului fondat de Petru Groza la 8 ianuarie 1933, la Deva – Frontul Plugarilor – cu al doilea termen al numelui partidului întemeiat de generalul Alexandru Averescu (la vremea aceea, Averescu nu era mareşal, aşa cum scrie Marian Moşneagu, şi cum ştie, cred, orice istoric militar!) – Liga (şi, din 1920, Partidul) Poporului. Formaţiunea politică a lui Alexandru Averescu s-a născut la 1 aprilie 1918, la Iaşi, prin utilizarea capitalului de simpatie de care se bucura acesta, deci nu „imediat după Unire”, aşa cum crede Marian Moşneagu! În ultimă instanţă, e vorba despre date elementare pe care oricine le poate obţine consultând, de pildă, o lucrare excelentă, „Enciclopedia partidelor politice din România (1862-1994)” (Bucureşti, Editura Mediaprint, f.a.), semnată de Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina şi Ioan Scurtu, pe care o recomand călduros spre examinare, pentru viitoarele articole, şi lui Marian Moşneagu.

Dar am rămas uluit de faptul că Marian Moşneagu, doctor în istorie contemporană cu o temă de politică navală românească în perioada 1945-1964, poate susţine, fără nicio ezitare, că „după alegerile soldate cu greva regală a lui Mihai I (sic!), Groza a format iar cabinetul” (!), o aserţiune cu totul stupefiantă! Pentru că oricine ştie că greva regală s-a petrecut în a doua jumătate a anului 1945, deci după instalarea guvernului Petru Groza, şi nu după alegerile falsificate din noiembrie 1946, mai ales în condiţiile în care suveranul a deschis el însuşi acel „parlament al fraudei”, aşa cum a fost numit. Dacă regele Mihai I a deschis Parlamentul rezultat din alegerile falsificate, girând, astfel, frauda, cu augusta-i persoană, indiferent de motivele care l-au determinat să o facă, pentru ce ar mai fi recurs monarhul la o „grevă regală”?
Pentru ca neverosimilul tablou să fie complet, legenda unei ilustraţii, care îi înfăţişează pe dr. Petru Groza şi pe regele Mihai I, la pagina 13, nedatată, ne înştiinţează că cei doi, deşi tolăniţi în două jilţuri, aflate chiar în faţa unei asistenţe compuse din militari români şi sovietici, pe un adevărat covor din crengi de brad şi părând toţi preocupaţi să urmărească ceva anume la orizont, s-ar afla la... ski (nu schi, aşa cum ar fi fost corect)! Nu căutaţi schiurile, pentru că acestea se încăpăţânează să nu apară în fotografie!

Luminiţa Giurgiu, redactor-şef al revistei „Document” (printr-un bizar concurs de împrejurări care face ca, deşi abia înscrisă într-un program de doctorat, să aibă în subordine, ca redactor-şef adjunct, un doctor în istorie, dl. Cornel Ţucă!), pretinde şi ea că a „regăsit” un document în arhivele Serviciului Istoric al Armatei – o relatare a lui Ion C. Brătianu despre luptele din 13 septembrie 1848, din Dealul Spirii – desigur, departe de a fi inedit. Ceea ce frapează la doamna Giurgiu este faptul că Domnia Sa nu face încă diferenţa între „istorie” şi... „istoriografie”! Astfel, luptele din 13 septembrie 1848 din Dealul Spirii devin, în opinia sa, „un eveniment marcant pentru istoriografia militară”. (Chiar şi în asemenea termeni, despre care istoriografie este vorba? Mă îndoiesc însă că luptele dintre pompierii lui Pavel Zăgănescu şi trupele otomane ale lui Fuad Paşa ar fi putea fi socotite, de pildă, ca fiind un „eveniment marcant” al istoriei militare româneşti sau universale!) Este foarte trist, de asemenea, că Luminiţa Giurgiu nu a aflat încă modalitatea de întocmire a aparatului critic al unei lucrări în domeniu (şi, în calitate de redactor-şef al revistei, mă întreb cum citeşte textele colaboratorilor!), neştiind care este diferenţa între Idem (sau Iidem) şi Eadem (ori Eaedem) şi nici nepătrunsele „taine” ale modului de utilizare a nevinovatului Ibidem. În nota de subsol imediat următoare aceleia în care face trimitere la o lucrare semnată de doi autori, Constantin Nuţu şi Maria Totu („Culegere de texte privind istoria modernă a României”), Luminiţa Giurgiu scrie, dezinvoltă, „Idem, p.266”, fiind apoi extrem de consecventă în folosirea aceluiaşi Idem, indiferent de circumstanţe. De râs, dacă nu ar fi de plâns! Poate că înaintea primelor examene şi referate care trebuie susţinute în programul de doctorat la care s-a înscris, doamna Luminiţa Giurgiu ar trebui să înveţe ceea ce studenţii oricărei facultăţi de istorie deprind în primul an de studiu!
Este în egală măsură trist că revista – al cărei statut iniţial a fost stabilit de regretaţii Valeriu Florin Dobrinescu, directorul fondator al acesteia, şi Eftimie Ardeleanu, primul său redactor-şef – publică tot mai puţine documente din fondul Arhivelor Militare Române sau din fondurile altor arhive din străinătate, atunci când nu le republică pe cele deja tipărite.
Impardonabilele greşeli din textul comandorului Marian Moşneagu, semnalate anterior, îmi amintesc de o istorioară pe care un distins literat a povestit-o, cândva, într-un context polemic, despre un ofiţer care dansa într-un salon. Un domn i-ar fi şoptit vecinului său: „Ce prost dansează ofiţerul acela!” Auzind aceste cuvinte, viteazul ofiţer, de îndată ce a terminat dansul, s-a plantat în faţa bravului burghez şi i-a declarat băţos: „Domnule, să ştiţi că dacă dansez prost, în schimb mă bat foarte bine!” Bunul burghez, fără să-şi piardă calmul şi logica, i-a replicat: „Păi, atunci bateţi-vă cât vreţi, dar nu dansaţi!”