Dincolo de faptul că e o destinaţie turistică pe care mulţi şi-o propun pentru concedii, Italia mi-a oferit întotdeauna câteva lecţii de neuitat, prima şi cea mai importantă fiind legată de autenticul respect faţă de trecut.
Sigur, când deschizi ferestrele casei tale din Roma sau Milano, dacă ai ocazia să locuieşti în apropierea sau chiar în centrul unuia dintre cele două oraşe, te invadează sute sau mii de ani de istorie care vor fi lăsat urme adânci într-o piatră sau o coloană parţial distrusă pentru care s-a găsit posibilitatea unei protecţii speciale sau a iluminării feerice. În Milano, ca şi la Roma, străzile sunt identificate prin plăci de marmură gravate, unele vizibil marcate de trecerea timpului, care îţi oferă o senzaţie de forţă, de stabilitate, de gând săpat în piatră spre nemurire. Îmi e greu să cred că primăria milaneză, indiferent de culoarea politică a primarului sau de structura consiliilor municipale, de-a lungul timpului, se va fi „războit” cu numele străzilor urbei, cum s-a întâmplat la noi! Străzile, chiar străbătute acum de linii de tramvai (se regăsesc, ca şi în alte oraşe ale lumii, cel puţin trei generaţii de tramvaie, unele care încă mai poartă stema familiei de Savoia, fosta familie regală italiană, ca parte a unui trecut istoric acceptat, în pofida oricăror contestaţii şi controverse), sunt impecabil pavate cu pietre mari care te poartă cu mintea în secolele trecute şi, făcând abstracţie de iureşul zilei, de maşinile moderne care se înghesuie în coloană spre semafoare, te poţi transporta cu uşurinţă în veacurile medievale, trăind, în mijlocul oraşelor istorice de azi, savoarea trecutului nealterat al urbei de odinioară.
Bucureştii sărbătoresc, la 20 septembrie, 550 de ani de la atestarea documentară, în vremea domnitorului Vlad Ţepeş. Nu e nici mult, nici puţin. Dar ca unul născut şi crescut în Bucureşti, am o stranie senzaţie a zădărniciei când vine vorba despre atitudinea bucureştenilor faţă de un trecut ce pare să nu le aparţină. Nu-mi imaginez că tramvaiele oraşului ar putea păstra intacte steme şi simboluri heraldice de altădată sau că unele garnituri, menţinându-şi şarmul patinei timpului, ar putea transporta călători în condiţii de confort mai apropiate de logica mileniului al 3-lea decât de aceea a veacului trecut.
Dar treceţi pe unele străzi din Bucureşti şi veţi vedea cum plăcile comemorative – cele mai multe din marmură, este adevărat – sunt urâte, înnegrite de vreme, mâzgălite şi prost gravate. Casa din Bucureşti în care a locuit Anton Pann este în paragină, dar sărbătorim cu fast Ziua Imnului Naţional. La fiecare 24 ianuarie ne amintim cu evlavie – îmi place să cred că este lipsită de ipocrizie – de înţeleapta decizie de a instala pe tronul Ţării Româneşti pe alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, dar locul în care a fost luată această hotărâre, într-o clădire din centrul istoric, nu are nimic de a face cu ideea de recompunere a trecutului prin demersuri muzeistice sau comemorative. Este o casă veche ce stă să se prăbuşească, are ferestrele acoperite cu panouri cenuşii de fier, dar, nu-i aşa?, anul acesta s-au împlinit 150 de ani de la Unirea Principatelor...
550 de ani? Da. Cu simboluri în suferinţă şi contemporani grăbiţi fără memorie.
No comments:
Post a Comment