O revistă-document

Am parcurs ultimul număr al revistei „Document” (buletinul Arhivelor Militare Române, aşa cum se poate citi pe copertă, numărul 4(42)/2008), editată de Serviciul Istoric al Armatei, cu un amestec de interes şi uimire. Pe de o parte, interes pentru contribuţiile unor autori a căror preocupare pentru studiu şi cercetarea istorică o apreciez în mod deosebit şi, pe de altă parte, uimire generată de halucinante greşeli de elementară informare istorică, urâţind chipul unei publicaţii respectabile, citită şi apreciată. Aşadar, revista „Document” – cel puţin prin ultimul număr tipărit – poate deveni ea însăşi o revistă-document pentru oricine va scrie vreodată despre starea istoriografiei militare româneşti actuale, dovedindu-se o combinaţie absolut năucitoare de profesionalism şi incredibil diletantism.

„Sunt ca şi noi”...
Am citit cu deosebit interes studiul semnat de Günter Klein – istoric militar şi jurnalist german, născut în România şi emigrat în Germania la mijlocul anilor ’70, preocupat de investigarea participării armatei române la cele două conflagraţii mondiale ale secolului trecut – intitulat „Ocupaţia germană în România din 1916-1918 în lumina memorialisticii germane despre Primul Război Mondial”, al cărui merit excepţional este acela de a pune în valoare – pentru prima oară, cred, la noi – percepţia ocupantului german asupra realităţilor româneşti, în anii 1916-1918, prin publicarea mărturiilor unor ostaşi aflaţi la baza ierarhiei militare (soldatul Otto Velburg, un jurist din Jena, şi Kurt Tucholsky, comisar al unui post de poliţie militară în sud-vestul ţării), ceea ce s-ar putea încadra în viziunea pe care Nicolae Iorga o propunea atunci când vorbea de necesitatea de a scrie istoria „prin cei mici”.
Surprinzător este cum se transformă, încet-încet, chipul armatei germane de ocupaţie, prin „adoptarea” corupţiei găsite în România şi împărtăşirea militarilor germani din bucuriile şi plăcerile vieţii obişnuite dinapoia frontului. Scrie Kurt Tucholsky: „Mai ales se întinde peste tot ceea ce aici este rău şi fals, înregistrat de germani sub cuvântul atotcuprinzător «corupţie» şi despre care românii spun «Sunt ca şi noi» (în limba română, în textul german, n.mea)”. Otto Velburg constată că „aproape fiecare soldat are aici o fată; toţi se poartă absolut fără jenă”. În nişele din „Trocadero”, un local de distracţie în vogă, „se află ofiţerii, aproape toţi însoţiţi de femei; blănuri şi briliante strălucesc de acolo. O orchestră de ţigani cântă pentru dans. Aici se petrece foarte vesel”. Acesta este şi motivul pentru care severul feldmareşal August von Mackensen (e de remarcat că, la un moment dat, a refuzat să-i trimită propriei sale soţii alimente peste cantitatea cuvenită, în pofida solicitărilor acesteia!) a distribuit ofiţerilor germani un ordin secret în care le atrăgea atenţia asupra comportamentului lor: „Trebuie să constat, spre regretul meu, că o mare parte din domnii ofiţeri afişează o purtare nedemnă de un ofiţer german. Zilnic se pot observa în Bucureşti ofiţeri care se arată în public cu femei, pe stradă, în restaurante, în teatre, femei a căror societate ar trebui mai degrabă să nu o caute. Această purtare, bătătoare la ochi, este în măsură să dezonoreze numele german în străinătate. Un ofiţer trebuie să fie întotdeauna conştient că toate faptele sale, mai ales într-o ţară inamică, sunt obiectul unor observaţii atente, nu în ultimul rând din partea populaţiei civile decente. Nu este o onoare să te bucuri de favorurile unor tinere decăzute, care se dăruiesc fără niciun spirit naţional, adversarului. Noi, germanii, avem obligaţia de a ridica chiar şi moralul popoarelor supuse. Aştept, aşadar, ca de acum înainte, fiecare ofiţer german să fie conştient de această înaltă îndatorire”. August von Mackensen se arătase la fel de mirat când, intrând în Bucureştii părăsiţi de autorităţile româneşti, în ultimele zile ale lui noiembrie 1916, i se dezvăluia forfota unui oraş paşnic, cu magazine deschise şi cafenele pline, cu poliţişti dirijând circulaţia („în Berlin n-ar fi fost mai ordonat”, scrie feldmareşalul), fiind ovaţionat cu strigăte de „Ura!” şi aclamaţii în limba germană. „Nu ne găsim oare în mijlocul populaţiei unei capitale inamice? Nu este, totuşi, război? Este un vis care ne înşeală?”, se întreabă, retoric, feldmareşalul.
Un studiu remarcabil semnează colonelul (r) dr. Petre Otu, preşedintele Comisiei Române de Istorie Militară, care investighează o temă de istorie militară mai puţin cercetată, referitoare la „cuminţenia” soldatului român – ca să folosesc termenul utilizat chiar de autor – în condiţiile dificile pentru armata română generate de cele două revoluţii din Rusia anului 1917, cea burghezo-democratică şi cea bolşevică. Soldatul român nu s-a contaminat cu „virusul revoluţionar”, armata română păstrându-şi unitatea de acţiune şi de comandă, deşi, în numai câteva luni, întregul front oriental, de la Oceanul Îngheţat la Marea Neagră, s-a prăbuşit, iar Imperiul Romanovilor, cu o istorie de aproape trei secole, s-a dezintegrat. Despre autonomizarea poziţiei României în cadrul Tratatului de Varşovia, în perioada 1958-1964, scrie locotenent-colonelul Laurenţiu-Cristian Dumitraşcu, subliniind atitudinea ţării noastre faţă de organizaţia militară patronată de Moscova: pe de o parte, încercarea de a accentua componenta politică a tratatului în dauna celei militare, cu accent pe cooperare şi nu pe subordonare, iar pe de altă parte, obligativitatea îndeplinirii sarcinilor asumate în cadrul alianţei, dar prin subordonarea armatei române comandamentului militar naţional, fără a accepta ordine din exterior sau participări la acţiuni agresive împotriva altor state.
De asemenea, documente utile publică Manuel Stănescu (referitoare la retragerea trupelor sovietice din România, în 1958), Sorin Turturică (un tânăr pasionat de istoria aviaţiei militare româneşti, aici despre amurgul avioanelor IAR 80/81, spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial, într-un studiu intern realizat de Statul Major al Aerului în primăvara anului 1944) şi comandorul (r) Neculai Pădurariu, unul dintre cei mai buni specialişti în istoria marinei militare româneşti, care oferă mărturii privind sechestrarea de către sovietici, în august-septembrie 1944, a navelor româneşti, aşa cum se regăsesc acestea în rapoartele informative întocmite de specialişti militari americani pentru serviciile secrete proprii.

De râs, dacă nu ar fi de plâns...
Comandorul Marian Moşneagu, care este şi „editor coordonator” al revistei „Document”, consideră că a descoperit un manuscris inedit al lui Petru Groza, referitor la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, fără a realiza o minimă verificare cu memoriile acestuia, publicate deja de Editura Compania, în 2003, sub îngrijirea lui Liviu Groza, unul dintre fiii „leului roşu” din Deva, cum i s-a spus fostului prim-ministru pro-comunist impus de A. I. Vâşinski în martie 1945, pe care nici măcar nu le aminteşte în vreo notă de subsol.
În schimb, Marian Moşneagu simte nevoia să-i ofere cititorului revistei câteva date despre Petru Groza. Astfel, aflăm cu stupoare că Petru Groza s-ar fi alăturat Partidului Naţional Român „al lui Ion Mihalache (sic!), partid constituit de ceea ce atunci era considerat în mod oficial minoritatea românească din Transilvania”! Prin ce nebănuite şi stranii asocieri a ajuns comandorul Marian Moşneagu la concluzia că un învăţător din Topolovenii Argeşului, fondatorul Partidului Ţărănesc, în 1918, a fost liderul Partidului Naţional Român din Transilvania (în loc de Iuliu Maniu, aşa cum ar fi fost corect!), îmi este greu să-mi imaginez.
Trec peste faptul că Marian Moşneagu consideră că Petru Groza s-ar fi născut la Bacia (în loc de Băcia, aşa cum ar fi fost corect), însă, citind mai departe, aflăm tot de la Domnia Sa că Petru Groza aderă, în 1920, la „Frontul Poporului (sic!), o formaţiune politică înfiinţată imediat după Unire (sic!) de mareşalul (sic!) Alexandru Averescu”. Trei rânduri în articol, trei greşeli inadmisibile! Nu căutaţi „Frontul Poporului” în nicio enciclopedie a partidelor politice din România, căci nu veţi găsi aşa ceva! Prin aceleaşi nebănuite şi absconse asocieri, Marian Moşneagu alătură în mod hilar primul termen al denumirii partidului fondat de Petru Groza la 8 ianuarie 1933, la Deva – Frontul Plugarilor – cu al doilea termen al numelui partidului întemeiat de generalul Alexandru Averescu (la vremea aceea, Averescu nu era mareşal, aşa cum scrie Marian Moşneagu, şi cum ştie, cred, orice istoric militar!) – Liga (şi, din 1920, Partidul) Poporului. Formaţiunea politică a lui Alexandru Averescu s-a născut la 1 aprilie 1918, la Iaşi, prin utilizarea capitalului de simpatie de care se bucura acesta, deci nu „imediat după Unire”, aşa cum crede Marian Moşneagu! În ultimă instanţă, e vorba despre date elementare pe care oricine le poate obţine consultând, de pildă, o lucrare excelentă, „Enciclopedia partidelor politice din România (1862-1994)” (Bucureşti, Editura Mediaprint, f.a.), semnată de Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina şi Ioan Scurtu, pe care o recomand călduros spre examinare, pentru viitoarele articole, şi lui Marian Moşneagu.

Dar am rămas uluit de faptul că Marian Moşneagu, doctor în istorie contemporană cu o temă de politică navală românească în perioada 1945-1964, poate susţine, fără nicio ezitare, că „după alegerile soldate cu greva regală a lui Mihai I (sic!), Groza a format iar cabinetul” (!), o aserţiune cu totul stupefiantă! Pentru că oricine ştie că greva regală s-a petrecut în a doua jumătate a anului 1945, deci după instalarea guvernului Petru Groza, şi nu după alegerile falsificate din noiembrie 1946, mai ales în condiţiile în care suveranul a deschis el însuşi acel „parlament al fraudei”, aşa cum a fost numit. Dacă regele Mihai I a deschis Parlamentul rezultat din alegerile falsificate, girând, astfel, frauda, cu augusta-i persoană, indiferent de motivele care l-au determinat să o facă, pentru ce ar mai fi recurs monarhul la o „grevă regală”?
Pentru ca neverosimilul tablou să fie complet, legenda unei ilustraţii, care îi înfăţişează pe dr. Petru Groza şi pe regele Mihai I, la pagina 13, nedatată, ne înştiinţează că cei doi, deşi tolăniţi în două jilţuri, aflate chiar în faţa unei asistenţe compuse din militari români şi sovietici, pe un adevărat covor din crengi de brad şi părând toţi preocupaţi să urmărească ceva anume la orizont, s-ar afla la... ski (nu schi, aşa cum ar fi fost corect)! Nu căutaţi schiurile, pentru că acestea se încăpăţânează să nu apară în fotografie!

Luminiţa Giurgiu, redactor-şef al revistei „Document” (printr-un bizar concurs de împrejurări care face ca, deşi abia înscrisă într-un program de doctorat, să aibă în subordine, ca redactor-şef adjunct, un doctor în istorie, dl. Cornel Ţucă!), pretinde şi ea că a „regăsit” un document în arhivele Serviciului Istoric al Armatei – o relatare a lui Ion C. Brătianu despre luptele din 13 septembrie 1848, din Dealul Spirii – desigur, departe de a fi inedit. Ceea ce frapează la doamna Giurgiu este faptul că Domnia Sa nu face încă diferenţa între „istorie” şi... „istoriografie”! Astfel, luptele din 13 septembrie 1848 din Dealul Spirii devin, în opinia sa, „un eveniment marcant pentru istoriografia militară”. (Chiar şi în asemenea termeni, despre care istoriografie este vorba? Mă îndoiesc însă că luptele dintre pompierii lui Pavel Zăgănescu şi trupele otomane ale lui Fuad Paşa ar fi putea fi socotite, de pildă, ca fiind un „eveniment marcant” al istoriei militare româneşti sau universale!) Este foarte trist, de asemenea, că Luminiţa Giurgiu nu a aflat încă modalitatea de întocmire a aparatului critic al unei lucrări în domeniu (şi, în calitate de redactor-şef al revistei, mă întreb cum citeşte textele colaboratorilor!), neştiind care este diferenţa între Idem (sau Iidem) şi Eadem (ori Eaedem) şi nici nepătrunsele „taine” ale modului de utilizare a nevinovatului Ibidem. În nota de subsol imediat următoare aceleia în care face trimitere la o lucrare semnată de doi autori, Constantin Nuţu şi Maria Totu („Culegere de texte privind istoria modernă a României”), Luminiţa Giurgiu scrie, dezinvoltă, „Idem, p.266”, fiind apoi extrem de consecventă în folosirea aceluiaşi Idem, indiferent de circumstanţe. De râs, dacă nu ar fi de plâns! Poate că înaintea primelor examene şi referate care trebuie susţinute în programul de doctorat la care s-a înscris, doamna Luminiţa Giurgiu ar trebui să înveţe ceea ce studenţii oricărei facultăţi de istorie deprind în primul an de studiu!
Este în egală măsură trist că revista – al cărei statut iniţial a fost stabilit de regretaţii Valeriu Florin Dobrinescu, directorul fondator al acesteia, şi Eftimie Ardeleanu, primul său redactor-şef – publică tot mai puţine documente din fondul Arhivelor Militare Române sau din fondurile altor arhive din străinătate, atunci când nu le republică pe cele deja tipărite.
Impardonabilele greşeli din textul comandorului Marian Moşneagu, semnalate anterior, îmi amintesc de o istorioară pe care un distins literat a povestit-o, cândva, într-un context polemic, despre un ofiţer care dansa într-un salon. Un domn i-ar fi şoptit vecinului său: „Ce prost dansează ofiţerul acela!” Auzind aceste cuvinte, viteazul ofiţer, de îndată ce a terminat dansul, s-a plantat în faţa bravului burghez şi i-a declarat băţos: „Domnule, să ştiţi că dacă dansez prost, în schimb mă bat foarte bine!” Bunul burghez, fără să-şi piardă calmul şi logica, i-a replicat: „Păi, atunci bateţi-vă cât vreţi, dar nu dansaţi!”