Când, în stradă, în decembrie 1989, românii cereau înlăturarea regimului comunist personificat de cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu, nu aveau decât o idee vagă referitoare la ceea ce înseamnă capitalism, economie de piaţă, liberă iniţiativă şi remunerarea corectă în bani a unei idei altfel decât prin laude de la partid sau în diplome fără valoare. După cum e tot atât de adevărat că puţini români mai credeau că e atât de putred capitalismul încât stă să se prăbuşească, aşteptând doar lovitura de graţie din partea comunismului biruitor, aşa cum ne învăţau politrucii profesionişti sau de ocazie.
Au trecut aprope 20 de ani de atunci şi lucrurile s-au schimbat, în unele privinţe spectaculos, în altele mai deloc, infirmând inclusiv mult înjurata previziune a oracolului din Dămăroaia – care pare să se fi înşelat el însuşi în predicţiile sale! –, dar în mod cert un anume comportament, asociat indisolubil economiei de piaţă, a câştigat drept de cetate în mentalul colectiv al românilor: totul se plăteşte! Altfel spus, nu prea mai e loc de laude, de diplome, de evidenţiere în faţa „colectivelor de oameni ai muncii”, de cuvinte frumoase adresate de şefi care ştiu să aprecieze eforturile angajaţilor, împărţind dreptatea cu balanţa corect ţinută în mâini. Nu cred că este chiar cea mai de apreciat transformare care s-ar fi putut petrece, pentru că niciodată nu am crezut că totul se poate reduce la bani, dar era într-un anume fel inevitabil pentru noi, păşind din nou în copilăria capitalismului uşor sălbatic şi „de cumetrie” (ca să citez o zicere celebră a unui fost preşedinte), să redescoperim valoarea exclusivă a banului care mişcă orice.
Din acest punct de vedere, armata, ca parte a societăţii din care face parte, nu putea face excepţie. Militarii au un simţ al datoriei dezvoltat, se ştie – nu mai e nevoie, presupun, să aduc aici dovezile necesare care să susţină o asemenea afirmaţie – şi îşi asumă necondiţionat sarcini dificile şi riscante, unele chiar mortale. O fac din momentul în care îmbracă uniforma militară, fără prea multe întrebări şi comentarii. Tradiţiile militare ale armatei române moderne, de la Războiul de Independenţă şi până astăzi inclusiv, o demonstrează cu prisosinţă.
Schimbarea indusă de logica economiei de piaţă de care aminteam anterior se face însă tot mai simţită în felul în care militarii îşi percep propria condiţie, mai ales în contactul cu militarii din statele membre NATO în misiuni internaţionale sau prin raportarea, firească, la alte structuri ale sistemului de apărare. Ei pot fi o vreme nişte cenuşărese rufoase, meditând la răsplata de a-şi întâlni destinul favorabil şi de a participa la marele bal fără să le fie ruşine de condiţia lor, dar dacă basmul se încăpăţânează să-şi uite happy end-ul salvator, mă tem că cenuşăresele vor refuza să mai creadă în poveşti.
După cum îmi e greu să cred că reducerea soldelor prin ajustări generate de criză, fie şi temporar, ar putea contribui în vreun fel la consolidarea convingerii că efortul militarilor este corect remunerat. Pentru că despre performanţă – e limpede! – aici nu mai încape nicio vorbă în plus!
No comments:
Post a Comment