„Călătoria lui Gruber” – între adevăr şi ficţiune

Noul film al lui Radu Gabrea – Călătoria lui Gruber – face o incursiune într-o perioadă tragică din istoria românilor, intens dezbătută mai ales după decembrie 1989, nu întotdeauna însă cu detaşarea necesară. Este foarte dificil, desigur, să discuţi despre un film artistic care se presupune că încorporează o viziune foarte personală a unui regizor sau a unui scenarist (în acest caz particular este vorba de doi scenarişti) asupra unei poveşti construite cinematografic, dar atunci când această realizare are ambiţia de a reconstitui un anume moment istoric, controversat şi încă insuficient analizat şi receptat de istoriografia românească, cred că istoricului îi este îngăduit să-şi exprime un punct de vedere.
Pe scurt, Radu Gabrea pleacă de la relatarea scriitorului italian Curzio Malaparte – pe de-a întregul discutabilă, consemnată în romanul „Kaputt” – care s-ar fi aflat în Iaşi, în ultimele zile ale lunii iunie 1941, în perioada masacrelor săvârşite împotriva evreilor din oraş şi a deportării acestora în aşa-numitele „trenuri ale morţii”.
Relatările lui Malaparte din „Kaputt” au fost puse sub semnul întrebării încă de la apariţia romanului, în 1944, iar Mihai Dim. Sturdza, într-o Addenda la ediţia în limba română – apărută la Editura Univers, în 1999, în traducerea lui Eugen Uricaru (citările ulterioare se referă la această ediţie) – prezintă un tablou sugestiv al „incorectitudinilor deontologice” semnalate de numeroşi autori, de-a lungul timpului, în „Kaputt” şi în celelalte romane „autobiografice” ale lui Malaparte (p. 310). Dar Mihai Sturdza arată, printre altele, că scena în care bunica sa, prinţesa Sturdza, înfăţişată de scriitorul italian la braţul soţului ei, „orgolios şi distrat (...), un bărbat încă tânăr, înalt, slab, roşcovan, îmbrăcat în alb, cu fruntea umbrită de borul unei pălării de fetru gri” (p. 82), este cu neputinţă să se fi petrecut, pentru simplul motiv că bunicul său nu mai putea fi văzut prin Iaşi, întrucât „murise în Franţa cu câteva luni mai înainte de venirea lui Malaparte în capitala Moldovei” (p. 309). Autorul romanului „Kaputt” descrie o scenă în care prinţesa Sturdza, ieşită cu trăsura la „cumpărături”, în chiar zilele pogromului din Iaşi (ceea ce este puţin probabil, căci e greu de înţeles cum te poţi plimba în caleaşcă într-un oraş cuprins de împuşcături, în vreme ce prăvăliile evreilor sunt deschise!), îl sileşte pe un negustor evreu, „îmbiat” cu biciul de vizitiu – un scopit pe nume Grigori – să-i ofere un pachet de ceai pe care nefericitul comerciant tocmai i-l dăduse lui Malaparte. Negustorul, cu o privire rugătoare, smulge pachetul din mâna scriitorului italian – care se dovedeşte extrem de îngăduitor din acest punct de vedere, parcă familiarizat cu „apucăturile” prinţesei moldave în materie de târguieli – şi îl oferă vizitiului aprigei domniţe. Or, Mihai Sturdza susţine, pe bună dreptate înclin să cred, că „prinţesele de atunci, câte vor mai fi fost, se bucurau de privilegiul de a nu fi obligate nici să gătească, nici să facă piaţa” (p. 309), mai cu seamă că însăşi guvernantei, o nemţoaică, Elsa – spune Sturdza –, i se părea sub demnitatea ei să se ducă după cumpărături. Nepotul prinţesei pe care Malaparte pretinde că a întâlnit-o în Iaşi în asemenea împrejurări scrie că nu crede ca aceasta să se fi gândit „măcar o dată în viaţa ei să plece la târguieli” (p. 309) şi conchide: „După cum nu a asistat la luptele de pe frontul sovietic, pe care le-a povestit cu de-amănuntul în corespondenţele sale «din Rusia», tot aşa Malaparte nu a fost martorul «ocular» al faptelor relatate de el despre Iaşi, pe unde a trecut, dar după ce progromul avusese loc, dându-i prilej să-l descrie când într-un fel, când într-altul, după cum bătea vântul politicii pe care dorea să o slujească” (p. 310).
Însă regizorul Radu Gabrea a mărturisit lui Alex. Leo Şerban, într-un interviu publicat în „Dilema veche”, dificultăţile întâmpinate în obţinerea drepturilor de autor pentru realizarea unui film care să urmărească firul epic al romanului „Kaputt”, aşa încât a încredinţat scenariul unor tineri – Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu –, care au construit o realitate paralelă, menţinând personajul central – scriitorul italian Curzio Malaparte, interpretat de Florin Piersic jr., ajuns în Iaşi în căutarea unui medic evreu, renumit alergolog, Josef Gruber. O poveste care se doreşte a fi una credibilă, ţesută de cei doi scenarişti pe fundalul evenimentelor petrecute în Iaşi în ultimele zile din iunie 1941.
O voi spune încă de la început: tragedia evreilor din Iaşi, în iunie 1941, este una despre care trebuie să vorbim şi, indiferent de numărul morţilor (12 – 13.000, cifră „împrumutată” de Gabrea pentru tabloul final al filmului, deşi sunt studii serioase care arată că abia jumătate ar putea fi documentată, fie ucişi în Iaşi, fie decedaţi în „trenurile morţii”), rămâne de explicat şi înţeles modul în care s-a putut produce acest dezastru, în condiţiile declanşării Operaţiunii „Barbarossa”.
Cei doi scenarişti păcătuiesc însă inadmisibil prin documentarea sumară (ca să fiu elegant, fiindcă unele scene sunt cu totul neverosimile) şi, pe alocuri, complet tendenţioasă, care a determinat, în cele din urmă, conturarea unei pretinse „realităţi”, care nu are nimic de a face cu adevărul istoric, dar care va oferi nesperată muniţie naţionaliştilor verzi şi antisemiţilor. Am rămas surprins, de asemenea, atunci când, citind un interviu acordat de actorul Florin Piersic jr. Agenţiei Mediafax (la 26 august 2009, cu puţin înaintea lansării filmului pe ecranele din România), acesta a declarat, senin, că, „la capitolul documentare, am mers pe mâna regizorului, i-am ascultat poveştile şi am reţinut ce era important”, mai complicată dovedindu-se utilizarea cu naturaleţe a limbilor germană şi italiană (măcar Florin Piersic jr. s-a străduit, însă italiana consulului Guido Sartori, interpretat de Alexandru Bindea, este uşor ridicolă!). E greu de spus, aşadar, dacă Florin Piersic jr. va fi citit măcar romanul lui Malaparte, „Kaputt”.
Este foarte adevărat că, încă de la începutul lunii iunie 1941, autorităţile militare informau asupra pericolului pe care l-ar reprezenta pentru siguranţa statului român numărul mare de evrei din apropierea Prutului (devenit frontieră cu URSS, după ocuparea Basarabiei în urma ultimatumurilor sovietice din iunie 1940), ca urmare a simpatiei pe care aceştia ar nutri-o faţă de Uniunea Sovietică şi a posibilităţii de grupare activă a lor împotriva trupelor şi a populaţiei româneşti în eventualitatea unui război cu URSS. În plus, se considera că ei reprezintă mediul favorit din care NKVD-ul şi-ar putea recruta agenţii informatori. În consecinţă, în preziua declanşării războiul împotriva URSS, generalul Ion Antonescu a cerut deportarea evreilor valizi, cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani, aflaţi în zona cuprinsă între Siret şi Prut, iar la 27 iunie 1941, i-a cerut comandantului garnizoanei Iaşi, colonelul Constantin Lupu, evacuarea evreilor din oraş, urmând ca persoanele care se opun cu arme de foc să fie executate după o instrucţie sumară.
În Iaşi s-a creat o adevărată psihoză, poliţia fiind intens solicitată prin rapoarte care reclamau că evreii semnalizează aviaţiei sovietice, că ascund agenţi diversionişti şi ţin adunări suspecte. Pe fundalul acestei psihoze şi în condiţiile declanşării Operaţiunii „Barbarossa”, unii militari, însoţiţi de civili (care s-au dovedit, în cercetările ulterioare, ca fiind foşti legionari sau simpli borfaşi) au pătruns în casele evreilor unde au ucis şi devastat. Asupra unor coloane de militari s-a executat foc din casele în care se presupunea că locuiesc evrei (ancheta finală a stabilit inclusiv simulări ale focului!) şi, potrivit raportului colonelului Captaru, prefectul judeţului Iaşi, în noaptea de 28/29 iunie 1941, „s-au tras focuri de armă de indivizi rămaşi necunoscuţi, din diferite cartiere ale oraşului”. Peste 3.000 de oameni, în majoritate evrei, au fost arestaţi de patrule germane şi duşi la chestura poliţiei (potrivit raportului colonelului Captaru, din 29 iunie 1941), cei mai mulţi fiind ucişi ca urmare a tirului executat în trei rânduri de o unitate germană (declaraţia chestorului poliţiei Iaşi, Gh. V. Leahu, la 2 iulie 1941).
Comandantul Divizei 14 Infanterie, generalul Gh. Stavrescu, cel căruia i se ceruse de colonelul Captaru să solicite Comandamentului german retragerea patrulelor militare germane, a emis, la 30 iunie 1941, un ordin în care arăta că ostaşii care, părăsind unităţile, „s-au dedat la arestări, jafuri şi chiar masacrarea populaţiei evreieşti”, vor fi deferiţi Curţii Marţiale „spre a fi judecaţi şi sancţionaţi imediat”. El mai preciza că este nevoie să li se explice ostaşilor că misiunea lor de luptători este „de a distruge inamicul din faţă şi nu aceea de a se deda la devastări sau terorizări”.
Ceea ce mi s-a părut însă de neacceptat în filmul lui Radu Gabrea este tocmai inocentarea militarilor germani, care au avut controlul asupra Iaşilor, după începerea Operaţiunii „Barbarossa”, şi care sunt responsabili, în egală măsură, de masacrele de la chestura poliţiei (în film fiind doar sugerate, însă neexplicate, lăsându-se să se subînţeleagă vinovăţia exclusivă a administraţiei militare româneşti). Mai mult, colonelul Freitag, un fel de responsabil militar german în Iaşi, este înfăţişat ca fiind excedat de atrocităţile comise de militarii români, pe care îi tratează cu o evidentă superioritate, dar se dovedeşte extrem de înţelegător faţă de nevoile medicale ale lui Curzio Malaparte, preocupat să-şi găsească medicul alergolog, chiar dacă acesta este un evreu intrat deja în malaxorul deportărilor! Câtă omenie, am putea exclama, entuziasmaţi de puritatea trăirilor ofiţerului german!
Departe de a fi felicitat pe un colonel pentru zelul său în „înghesuirea” evreilor în „trenurile morţii”, aşa cum apare, la un moment dat, în film, generalul Ion Antonescu a emis un ordin, la 4 iulie 1941, în care, deşi relua termenii politicii antisemite, arăta că „dezordinile” petrecute la Iaşi (era cam eufemistic spus „dezordini”, fiindcă fusese vorba de crime oribile!) „au pus armata şi autorităţile într-o lumină cu totul nefavorabilă. (...) Ruşinea este şi mai mare când soldaţi izolaţi, din proprie iniţiativă şi, de mai multe ori, numai în scopul de a jefui sau maltrata, atacă populaţia evreiască şi omoară la întâmplare. (...) Nu este însă admisibil ca fiecare cetăţean sau fiecare soldat să-şi asume rolul de a soluţiona problema evreiască prin jafuri şi masacre. Prin asemenea procedee, arătăm lumii că suntem un popor nedisciplinat şi necivilizat şi punem autoritatea şi prestigiul statului român într-o lumină cu totul neplăcută. Opresc dar, cu desăvârşire – spunea Antonescu – orice acţiune pornită din iniţiativă individuală şi fac răspunzătoare autorităţile militare şi civile de executarea întocmai a acestui ordin”. Şi, cu un ochi spre posteritate, continuă: „Crime de asemenea natură constituie o pată ruşinoasă pentru neamul întreg şi ele sunt plătite mai târziu de către alte generaţii decât aceea care le-a comis”.
Am fost surprins, pe de altă parte, în filmul lui Gabrea, de atitudinea caricaturală pe care acesta o construieşte militarului român. Este, aici, un amalgam de soldaţi imbecili şi îndărătnici, caporali care vorbesc o germană fluentă (greu de crezut!), ofiţeri-marionetă cu grade importante (apare, la un moment dat, şi un locotenent, pe post de dactilograf-uşier într-un comandament, care poartă insigna de absolvent al Şcolii Superioare de Război, ceea ce este imposibil, fapt ce trădează lipsa unui consultant de specialitate, în detrimentul veridicităţii filmului!) care fac sluj în faţa unui oarecare colonel german (Freitag), regizorul străduindu-se să portretizeze, prin ei, ticăloşia însăşi, în tuşe mult prea groase, cazonismul stupid, dar şi oportunismul de care e atinsă inevitabil administraţia în această parte a Balcanilor. Omne nimium nocet (ce-i prea mult strică), spuneau latinii! Gabrea înfăţişează însă instituţia militară cu gândul mai degrabă la armata sovietizată postbelică decât la armata regală intrată în războiul mondial de partea Germaniei naziste pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ocupate de Uniunea Sovietică în iunie 1940.
De asemenea, scena în care recepţionerul de la hotelul unde Curzio Malaparte urmează să fie cazat îi cere oaspetelui să-şi exprime dorinţa de a primi o cameră, fie cu vedere spre curte, fie spre piaţa oraşului, unde s-ar afla spânzuraţi evrei (nu a existat aşa ceva în Iaşi, în iunie 1941!), mi s-a părut absolut grotescă, revoltătoare şi tendenţioasă, care îi descalifică definitiv pe cei doi scenarişti.
În opinia mea, Radu Gabrea a făcut un film tezist, corect politic şi, aş spune, departe de adevărul istoric, construit pe o tragedie reală care ar fi meritat o cu totul altă abordare pentru evocarea onestă a ororilor prigoanei împotriva evreilor în anii celui de Al Doilea Război Mondial.