23 August

La 23 august, anul acesta, s-au împlinit 70 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov (încheiat la Moscova, în 1939) care, mai ales prin protocolul său adiţional secret (negat de sovietici zeci de ani), a creat nenumărate dificultăţi României prin reconfigurările teritoriale ale căror consecinţe le putem vedea încă şi astăzi. Tot la 23 august, dar în 1944, s-a petrecut un eveniment important atât pentru România, cât şi pentru evoluţia celui de Al Doilea Război Mondial, fapt pentru care nu mă miră că nefastele urmări ale celebrului pact sovieto-german au trecut mai degrabă neobservate în dezbaterea publică.
Discuţiile despre semnificaţia istorică a zilei de 23 august 1944 sunt în continuare aprinse, măcar atunci când au loc. Dincolo de succesivele denumiri –de la celebrul pleonasm „insurecţie armată”, care a făcut o lungă carieră, până la formularea amplă, greoaie şi goală de conţinut, „revoluţie de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”, obligatorie până în 1989 – actul de la 23 august conţine o importantă componentă de diletantism şi improvizaţie care a afectat în primul rând armata română, cea care s-a dovedit a fi, în capacitatea ei admirabilă de a împlini ordinele regelui Mihai I, „capul oştirii”, potrivit Constituţiei, un erou colectiv şi, deopotrivă, o victimă.
Evenimentele de la 23 august 1944 nu numai că au luat prin surprindere cancelariile occidentale (Winston Churchill, de pildă, s-a grăbit să negocieze direct, cu partenerul său sovietic, Iosif Stalin, la Moscova, interesele Imperiului britanic, puse în pericol de larga deschidere a porţii Balcanilor Armatei Roşii, prin actul politico-militar de la Bucureşti), dar au plasat armata română într-o gravă confuzie.
Monarhul le spune militarilor, prin intermediul Proclamaţiei către Ţară, că România „a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”, cerându-le să înceteze lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice. Noul guvern român vorbea, de asemenea, de acceptarea unui armistiţiu cu Naţiunile Unite, care, de fapt, nu exista! Acesta avea să fie încheiat, în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova. În Directiva Operativă a Marelui Stat Major, în seara zilei de 23 august, generalul Gheorghe Mihail le cerea militarilor români să lupte cu germanii, aşteptând o ipotetică „obţinere a păcii” cu Naţiunile Unite şi, eventual, după încheierea ei, alăturarea la efortul de război al acestora pentru recuperarea părţii de nord a Transilvaniei. Or, pe teren, armata română se vedea prinsă, în realitate, între doi inamici: trupele germane şi cele sovietice. Despre cele din urmă, Directiva Operativă amintea cu totul pasager (camuflându-le sub denumirea de trupe ale Naţiunilor Unite) faţă de care atitudinea de urmat era una „prietenoasă, fără a cădea în servilism”. Se ştie, orice armistiţiu politic trebuie să aibă şi o componentă tehnic-militară, prin care părţile implicate decid când şi cum pun capăt luptei dintre ei. Însă la 23 august 1944, militarii români aflţi pe front, mai ales în Moldova şi Dobrogea, s-au trezit făcând gesturi de curtoazie foştilor inamici, care i-au arestat pe loc, le-au confiscat armamentul şi i-au deportat în Siberia, pierderile armatei române, potrivit cifrelor furnizate de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, ridicându-se la aproape 150.000 de militari. Actul de la 23 august 1944 merită analizat tocmai din perspectiva învăţămintelor care s-ar putea desprinde, pentru factorii de decizie politică şi militară, din grava eroare de autonomizare, într-o acţiune de genul acesta, a obiectivului politic în detrimentul celui militar, în contextul mai larg al unei confruntări de o anumită amploare.
În esenţă, armata română, ca instrument militar menit să protejeze prin forţă interesul naţional fixat de factorii de decizie politică, a răspuns excelent şi perfect unitar comenzii politice. Problema pe care o ridică însă actul de la 23 august 1944, din punct de vedere militar, aşa cum acesta a fost realizat, este cât de mult a avut în vedere factorul politic, prin deciziile discutabile pe care le-a luat, protejarea militarilor români de eventualele sacrificii inutile.