Care 9 mai?

Ziua de 9 mai – a cărei semnificaţie principală pentru neamul românesc este determinată de proclamarea Independenţei de stat a României, printr-o moţiune adoptată, în 1877, de Adunarea Deputaţilor, după ce ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, îşi va fi rostit celebrul său discurs în care spunea că „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare” – pare să fi intrat în calendarul nostru aniversar sub o zodie nefastă, parcă perpetuu umbrită de alte evenimente plasate asfixiant în proximitatea sa.
Între 1866 şi 1947, în perioada monarhiei constituţionale, ziua de 10 mai (aducerea domnitorului Carol pe tronul Principatelor, în 1866) a fost cea mai importantă sărbătoare naţională, într-un caz fericit, desigur, căci această regalitate de sorginte germană a fost admirabilă, cel puţin prin primii ei reprezentanţi, Carol I, care a asigurat propăşirea şi modernizarea României, şi Ferdinand I, de numele căruia se leagă frumoasa pagină a întregirii naţionale în 1918.
Nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre ziua de 8 mai care marca, în anii regimului comunist, crearea, în 1921, a Partidului Comunist, în deplina obedienţă a Internaţionalei Comuniste, a cărei secţie era, sub controlul Rusiei bolşevice. O adunare de bezmetici vanitoşi şi oportunişti, unii semianalfabeţi, aduşi pe deplin la putere în 1948 prin voinţa exclusivă a Uniunii Sovietice, lăsându-ne, astăzi, după aproape 50 de ani de experiment nefericit, o moştenire traumatizantă din punct de vedere politic, economico-social şi mai ales moral.
Dar dacă proximitatea sufocă, suprapunerea generează noi legitimări, unele fericite, altele cu totul străine de adevărul istoric. După intrarea României în Uniunea Europeană, ziua de 9 mai, care devenise încă din 1985 Ziua Europei pentru ţările din vestul continentului, a căpătat o nouă semnificaţie, prin suprapunere, pe care noi, într-un mimetism de care nu ducem lipsă şi mereu tributari condiţiei de neam cu memorie istorică scurtă, am adoptat-o imediat, ignorând cu desăvârşire profunda semnificaţie a devizei Europei unite care trimite, într-o formulă sintetică, la forţa pe care o conferă unitatea prin conservarea diversităţii. Este şi motivul pentru care mulţi tineri, întrebaţi fiind de semnificaţia zilei de 9 mai vă vor răspunde, dintr-o suflare, că este Ziua Europei, fără a pomeni un cuvânt despre independenţa naţională cucerită prin efortul armatei române la sud de Dunăre. Nu insistaţi inutil să aflaţi de la ei şi anul!
Dar, în 1945, la 9 mai, tocmai pentru că Stalin, nemulţumit că Germania nazistă capitulase cu o zi înainte în faţa Aliaţilor occidentali (de faţă fiind numai doi generali ruşi, Cernâşev şi Susloparov), a cerut o nouă ceremonie, la Berlin, în prezenţa mareşalului Jukov, tocmai pentru ca germanii să mai capituleze o dată în faţa trupelor sovietice. Această Zi a Victoriei, cum i s-a spus, sărbătorită cu fast, a însemnat însă intrarea României în bezna regimului comunist impus de Uniunea Sovietică, aşa-zisa patrie a proletariatului din întreaga lume, care, sub pretextul înfrângerii unui totalitarism de dreapta, cel nazist, impunea şi legitima propriul totalitarism, de stânga, şi un Gulag extins în ţările est-europene ocupate de Armata Roşie.
9 mai? Da, 9 mai: Independenţă naţională şi europenism. Adică celebrarea diversităţii care conferă forţă întregului.