Când văd cum se deschide robinetul laudelor şi aplauzelor fără măsură, inundându-ne cu ditirambi şi zgomote de scenă, îndată ce căpătăm vreo recunoaştere internaţională a unui produs cultural-artistic sau a unei performanţe sportive, care se materializează într-un premiu cu oarecare notorietate, mă întreb ce orb al găinilor, ce neputinţă a construirii unei scări valorice fireşti ne împiedică să vedem ceea ce alţii văd şi ştiu să aprecieze. Poate că Cioran nu are întru totul dreptate atunci când, în vehemenţa contestării sale, vorbeşte despre România ca spaţiu al ratării, dar este sigur că ne comportăm, în raport cu recunoaşterile internaţionale, cu un acut complex de inferioritate din care ieşim, salvator, prin reprezentanţi, lăsând deoparte, pentru o clipă, frustrările de toate felurile acumulate în timp.
Când anunţul privind decernarea premiului Nobel pentru literatură din acest an scriitoarei Herta Müller (plecată din România în 1987 şi stabilită în Germania) a făcut înconjurul lumii, în ţară s-a iscat o forfotă voioasă a declaraţiilor şi a opiniilor de conjunctură, cea mai bizară – taxată cu iuţeală drept uşor ipocrită – fiind a criticului literar Nicolae Manolescu, cel care, după ce o ignorase cu desăvârşire pe scriitoarea germană de origine română, în celebra sa Istorie critică a literaturii române, recent apărută, constata acum că e vorba de un „premiu meritat de o scriitoare valoroasă”, „onorant pentru literatura română” (!).
Se uită însă prea uşor că întotdeauna de acum încolo în dreptul Hertei Müller va scrie mereu „Germania”, întocmai ca în cazul lui Günter Grass, că ea nu a fost niciodată propusă de România pentru această distincţie, şi că literatura română are în mod ciudat neşansa de a fi intrat pentru prima dată pe lista Nobelurilor pentru literatură cu o scriitoare aproape necunoscută în România, obişnuită să scrie mai degrabă în limba germană decât în limba română, în vreme ce scriitori români mari vor lipsi perpetuu din această enumerare care se bucură încă de notorietate, în pofida subiectivismului amestecat cu interese de felurite extracţii de care a fost acuzată, în repetate rânduri, Academia suedeză.
Noi avem un fel de a privi astfel de evenimente într-o manieră maniheistă pură, fără complicaţii inutile generate de analiza costisitoare şi detaşată. Fie le întâmpinăm cu o frenezie care pare să vindece orgoliul naţional, îndelung pălmuit şi umilit, fie le ignorăm, cu o suverană detaşare, doar pentru că avem de dat socoteală pentru cecitatea noastră strigătoare la cer.
Şi într-un caz, şi în altul, vădim o neobişnuită inadecvare la normalitatea şi firescul receptării unui autor, a unui produs cultural-artistic, a unei investiţii, a unei realizări de orice fel.
Fiindcă am luat de multe ori iluziile noastre drept certitudini şi ne-am păcălit că spiritul critic ne aduce deservicii şi deznădejdi, ignorându-l.
No comments:
Post a Comment