Poveşti dintr-un imperiu de altădată (1)

Am fost, pentru aproape 10 zile, în împrejurări favorabile pe care mi le doream şi imaginam de foarte multă vreme, într-o călătorie prin inima Imperiului Habsburgic de altădată. Îmi doream să văd Budapesta şi Viena, mai ales, dar paşii (sau roţile maşinii, mai degrabă!) m-au purtat şi spre posesiunile dinspre Balcani ale Imperiului de odinioară, Slovenia, cu a sa superbă Lublijana, şi Croaţia, cu litoralul său dalmat care m-a cucerit definitiv.
O primă idee se impune: trăim într-o ţară foarte tristă, murdară şi coruptă, cu escroci îmbrăcaţi în toate uniformele serviciilor (nu secrete, nu la ele mă refer!) pe care le plătim mult mai scump decât face.
O primă constatare, cunoscută de mulţi dintre cei care obişnuiesc să meargă cu maşina în ţară şi în străinătate: 500 km, în România, sunt un calvar pentru orice şofer, cu drumuri întortocheate, mai bine sau mai prost asfaltate şi cu neghiobi vitezomani şi plini de sine, robii fierătăniilor de lux în care îşi plimbă cururile de fiţe, aprinzând farurile tot atât de des precum clipesc pentru a te "evapora" din calea lor dacă se poate (între noi fie vorba, o condiţie esenţială pentru supravieţuire este să-i laşi să se ducă spre ceea ce vor: un pat de spital, un pat de scânduri şi flori deasupra, ma rog, după mintea fiecăruia!). Prin contrast, în Ungaria, Austria, Slovenia şi Croaţia, autostrăzi largi, bine marcate, benzinării şi puncte de repaus excelent şi ingenios amenajate, fără şoferi de fiţe, fără faruri aprinse în curul maşinii tale pentru a te da la o parte din calea bolizilor pe patru roţi, în fine, taxe (deloc modice), dar transport civilizat şi de calitate. Sute de kilometri făcuţi în siguranţă în câteva ore. Cel puţin până la generalizarea autostrăzii cu autovehicule puse pe pilot automat sau opţiunea cvasiaccesibilă a teleportării individuale sau în grup!
În fond, am înţeles de ce România nu are autostrăzi şi acesta ar fi trebuit să fie episodul 3 din ciclul pe care l-am inaugurat acum câtva timp, "De ce merge ţara asta prost".
Pai merge prost şi pentru că, la noi, nu numai că licitaţiile pentru autostrăzi nu prea au existat (vezi celebrul caz Bechtel), dar şi pentru că dacă statul român organiza licitaţii corecte în care un investitor primea spre lucru, prin concesiune, o autostradă, acesta trebuie să o realizeze, să o întreţină şi să-şi amortizeze cheltuielile într-un timp oarecare prin taxe, fără ca nişte "băieţi deştepţi", dar escroci cu gulere albe, să mai obţină comisioanele grase care ar fi reieşit din bucăţi şi bucăţele de autostradă, licitate la preţuri exorbitante. Noi, capra râioasă şi fudulă a estului Europei, am preferat şosele pe care circulă oricine, de la căruţe la tractoare şi limuzine, fără taxe, sau, dacă se poate, fără roviniete, iar când sunt, puse în vânzare şi neverificate prin controale prin camere de supraveghere (ca în Austria, de pildă!) dacă sunt sau nu achiziţionate. De aia nu avem autostrăzi, de aia nu avem bani la buget, dar toţi merg pe şosele fără nicio problemă, plângându-se la nesfârşit de starea lor impracticabilă. Din nou am fost păcăliţi de o clasă politică imbecilă şi coruptă, şi culmea este că tot nu ne dăm seama de asta pentru a o sancţiona usturător!