Şi a fost postarea cu numărul 100. 100 de gânduri, împărtăşite printr-o modalitate pe care nu o întrezăream acum 5 ani şi pe care nu aş fi văzut-o prinzându-mă. Şi s-a întâmplat. Dar e de bine.
Le mulţumesc (mai ales!) celor care ştiu că Internetul înseamnă informaţie, dar şi viteză (deci, preţuiesc bine timpul lor, fără a-l irosi) şi care ştiu să caute. Ei au găsit acest blog, l-au citit, au zăbovit o clipă asupra celor spuse/gândite de mine, iar unii au ţinut să adauge şi propriile lor comentarii. Criticându-mă (mai rar, dar sunt binevenite orice observaţii critice, am spus-o întotdeauna!), lăudându-mă (vă mulţumesc!), încurajându-mă (iarăşi vă mulţumesc, iar Nicu şi Adi, fratele meu, au, aici, un merit special!).
O vreme am stat cu ochii pe un site care îşi propunea să facă unele clasificări ale blogerilor români, fără să înţeleg prea bine criteriile de selecţie. Până la urmă, nici nu contau. Şi am abandonat ideea.
Nu mi-am propus să scriu pentru vreun clasament (de altfel, scriu de ceva vreme!), cele mai multe texte sunt publicate în ziare şi reviste, câteva sunt destinate exclusiv blogului, mai cu seamă atunci când îmi vine să ţip şi îmi dau seama că nu am unde, iar blogul, inevitabil, suportă orice!
Am început această întreprindere cu un text inept, recunosc, mai degrabă încercând o maşinărie care îmi părea ciudată, cu un program standard pe care l-am ales din multele oferite de platforma Google. Am privit impasibil la felul în care îmi sunt sorbite cuvintele în spaţiul virtual şi am văzut că, uneori, oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată în viaţa mea s-au dovedit interesaţi de gândurile mele. Este un fel de comunicare. Un ALT fel de comunicare.
Regret că nu am timp să citesc alte bloguri atât cât mi-aş dori. Sunt mulţi cei care scriu interesant şi au ce spune. Şi, recunosc, am zăbovit, uneori, pe unele bloguri mai mult decât am făcut-o pe site-urile unor ziare şi reviste. Şi s-a dovedit a fi o lectură mult mai plăcută şi, adesea, instructivă. Este o mărturie, cred, asupra felului în care se (mai) face presă în România şi a modalităţilor în care unii ziarişti îşi imaginează că se (poate) face presă în România. Bloguri şi blogeri sunt peste tot în lume. Dar ziarele şi revistele mari, cu tiraje ameţitoare pentru noi, deşi li se cântă prohodul imprimării lor pe hârtie, vor şti să supravieţuiască decent şi, într-o competiţie reală, la nivelul calitativ care le-a consacrat. La fel şi blogerii. Unii mai citiţi decât alţii, unii mai inspiraţi decât alţii. Experienţe individuale multiplicate exponenţial în lumea virtuală.
Eu nu cânt prohodul ziarelor şi revistelor pe hârtie (nu cred că generaţia mea va apuca să vadă generalizarea publicaţiilor în format electronic pe dispozitive minuscule, la purtător!) şi nici nu mă iluzionez asupra capacităţii blogerilor de a schimba lumea. Dar iubesc iluzia lor că o pot face. De idealişti ca ei a fost şi este nevoie. Ei sunt frumoşii nebuni ai erei virtuale.
Aşadar, scriu. Şi voi scrie. Chiar şi pe blog. Pentru că opiniile şi gândurile mele au valoare exclusiv atunci când se întâlnesc cu opiniile şi gândurile celorlalţi. În simbioză sau în dezacord. Indiferent cum.
No comments:
Post a Comment