Lujerului, fostă Armata Poporului

„Urmează staţia Armata Poporului, peronul pe partea stângă”. Anunţul pe care milioane de călători îl vor fi auzit până acum pe tronsonul de metrou care străbate cartierul Militari a devenit istorie, odată cu denumirea staţiei. Armata nu mai este a poporului, par să ne spună cei de la Metrorex, iar denumirea în sine este suficient de perimată încât să nu mai corespundă noilor vremuri.
Au fost suficiente voci care au spus că nu denumirile staţiilor de metrou erau o problemă, ci mai degrabă curăţenia din acestea, condiţiile precare asigurate călătorilor care se îmbulzesc la ore de vârf în garniturile de tren suprasolicitate – încât, în curând, va fi nevoie de serviciile unor indivizi, special angajaţi, ca prin alte părţi ale lumii, pentru a-i împinge pe năpăstuiţii călători întocmai ca sardelele într-o cutie de conserve – după cum, parafrazând o zicere celebră a lui Nicu Ceauşescu (O tempora!...), abia s-a putut vărui şi întreţine ceea ce s-a realizat în anii regimului comunist, construcţia şi darea în folosinţă a unor noi tronsoane şi staţii întârziind deja nepermis de mult.
Nu cred însă că numele staţiei de metrou Armata Poporului, devenită acum Lujerului, prin decizia Metrorex, era cel mai potrivit. Înainte de toate pentru că sintagma „armata poporului” s-a înstăpânit în România odată cu instalarea regimului comunist, care dorea să facă distincţia între fosta armată regală, care era, în termenii propagandei comuniste, un „instrument de asuprire în mâna burghezo-moşierimii”, şi noua armată, sovietizată, compusă din elemente noi, muncitoresc-ţărăneşti („poporul”), devotate pe deplin noului regim instituit după 1948, şi aflate, cel puţin teoretic, în slujba poporului, deşi am putut vedea, în decembrie 1989, cât de valabilă mai era teoria în sine.
Comuna Militari – şi cartierul cu acelaşi nume al Capitalei de mai târziu – a fost, de la Palatul Cotroceni încolo, un câmp de instrucţie „asezonat” cu cazărmi la tot pasul. Noul chip al Bucureştilor, pornit în grabă spre urbanizare, i-a modificat fundamental structura şi vechile cazărmi au făcut loc unui cartier în care blocurile, cele mai multe inestetice şi rânduite aiurea, au răsărit ca din pământ mai ales după cutremurul devastator din martie 1977. Istoria comunei şi a cartierului cred că este abia cunoscută de cei care locuiesc acum acolo.
Ceea ce mi se pare însă mult mai grav este că armata – a cărei contribuţie la realizarea metrolui nu este deloc de neglijat – a dispărut acum, prin decizia Metrorex, din mentalul locuitorilor cartierului. Când s-a înfiinţat, în 1975, Întreprinderea Metroul-Bucureşti, care răspundea de concepţia generală, de construirea şi punerea în funcţiune a liniilor de metrou, Nicolae Ceauşescu i-a cerut lui Ion Ioniţă, ministrul apărării naţionale din acel timp, să-i propună pentru conducerea întreprinderii un general, ceea ce corespundea viziunii dictatorului asupra lucrului militarizat în economia naţională. A fost ales generalul Petre Constantinescu, veteran de război şi ofiţer de artilerie, care îndeplinea atunci funcţia de prim locţiitor al Comandamentului Serviciilor Armatei.
Din punctul meu de vedere, Lujerului sau Păpădiei este totuna. Vechea staţie Armata Poporului putea fi denumită, simplu, Armata sau Armata României. Dar trebuie să recunoaştem că am ratat ocazia de a ne păstra un drept acolo unde alţii îl ignoră sau îl contestă. Poate altădată...