Despre respect

Intră mai degrabă sfios în încăpere şi pare că aşteaptă să-l recunosc. A ocupat, într-o vreme, o funcţie importantă şi îşi imaginează că ar trebui să mă comport faţă de el în aceeaşi manieră în care apropiaţii şi cei mai mulţi subordonaţi o făceau, cu adânci temenele, cu infinite precauţii şi spaime cuibărite în suflete stinghere că un singur cuvânt al şefului ar putea întuneca orizonturile cu nori negri, plumburii. Când unii erau siliţi să uite cu desăvârşire de misiuni şi de problemele cu care se confruntau în unităţi, verificând, înainte de toate, pentru a fi siguri că nu vor fi prinşi în neregulă de „Inchizitorul-şef”, dacă prizele şi întrerupătoarele au etichete, dacă şireturile de la bocancii militarilor sunt legate regulamentar şi dacă alinierea paturilor sau a păturilor dintr-un dormitor comun este perfectă. E chiar uşor contrariat, simt asta în privirile lui, fără să îndrăznească să o spună explicit, atunci când folosesc o formulă politicoasă, dar „civilă” de a-l saluta.
Acum este un... oarecare. Un personaj care începe să redescopere obişnuinţa de a ruga, de a aştepta, de a solicita o favoare, un sprijin, vânând gesturi de amabilitate şi aproape gudurându-se atunci când sunt abia schiţate de cei din faţa sa. Care redescoperă „anticamera”, refuzurile deferente ale unora dintre noii şefi (la promovarea cărora va fi contribuit chiar el) de a-i răspunde la telefon, „ingratitudinea” celor pe care crede că i-a ajutat în vreun fel vreodată, obidele încă nemărturisite ale celor faţă de care a fost profund nedrept şi chiar necinstit. Mirându-se şi el, poate, de cât respect pot dovedi încă unii dintre aceştia din urmă. Respect faţă de grad, foarte probabil, dar nicio urmă de consideraţie pentru personaj. În condiţiile în care respectul, la noi, pare tot mai greu de conturat într-o definiţie general acceptată.
Involuntar, mintea face o conexiune. Cu ceva vreme în urmă, intrasem cu totul întâmplător într-o unitate din ţară, alături de fostul comandant al acesteia, acum un pensionar oarecare. Un personaj respectabil, care ocupase mai toate funcţiile cu putinţă, ajungând, în cele din urmă, comandantul unităţii. Ne ştiam de multă vreme şi dialogul nostru se întemeia pe preocupările comune în cercetarea istorică. Mi-a fost însă cu neputinţă să pot discuta cu fostul comandant. Peste tot era salutat cu respect de toţi foştii săi subordonaţi şi colegi, dialogul nostru fiind „minat” de bucuria revederii şi împărtăşirea unor amintiri comune, iar unii nu au ezitat să-l strângă cu căldură în braţe. Mărturisesc că toate aceste efuziuni sentimentale autentice m-au impresionat şi mi-am spus că perioada în care acest ofiţer a fost comandantul unităţii trebuie să fie socotită de subordonaţii de altădată ca fiind una fastă, de care îşi amintesc cu plăcere.
Respectul celor din jurul nostru nu se câştigă uşor şi nici nu s-au inventat reţete universal valabile pentru aşa ceva. Nu le căutaţi pe Internet şi nici în manualele stupide de genul „Cum să...” Dar mă gândesc că nici nu ar fi bine să aşteptăm să ieşim la pensie pentru a şti dacă le-am câştigat ori nu celor din jur respectul, fiindcă s-ar putea să fie cam târziu.
Am putea însă încerca de mâine.