Nici nu începuseră bine discuţiile privind legea salarizării unice, că primele comparaţii care au apucat să se facă între diferite meserii sau între anumite poziţii ocupate în cadrul unor meserii au stârnit pizme şi obide nemăsurate, frustrări neostoite, au lăsat să iasă la iveală orgolii atent ascunse până atunci, dând glas unei îmbăţoşări vanitoase exprimate în limbajul doct al importanţei sociale a muncii depuse, într-o ţară cu bugetari mândri şi ţanţoşi când vine vorba de propriile îndeletniciri.
Un lider de sindicat a susţinut, ritos şi oarecum cocoţat pe piedestalul profesiei sale, că un profesor de gradul I din învăţământul preuniversitar, cu o vechime de 6-10 ani, nu se poate cu niciun chip compara cu un plutonier (fie el şi adjutant cu studii superioare!) sau cu un maistru militar principal. Curată blasfemie, îşi va fi zis onorabilul lider sindical! În egală măsură, secretarul de şcoală şi pedagogul, laborantul şi statisticianul medical au fost profund frustraţi când au aflat că meseriile lor, despre care aveau, inevitabil, o mult mai bună părere, s-ar putea compara cu aceea de soldat sau gradat voluntar, aflată probabil, în opinia lor, undeva într-un bantustan al nomenclatorului meseriilor şi aşa destul de necăjit în alcătuirea sa.
Toate aceste discuţii, inutile din punctul meu de vedere – fiindcă trebuie să mărturisesc că nu mi-a trecut niciodată prin minte să fac vreo comparaţie între meseria mea şi aceea a unui dascăl din învăţământul preuniversitar sau a unui medic primar, jonglând valoric cu ierarhii zadarnice – arată că avem dificultăţi serioase în a înţelege meseriile celorlalţi, dincolo de aparenţe şi uniforme, şi pe care, în mod firesc, ne este cu neputinţă să le practicăm pe toate în viaţa asta, scurtă, fie şi de ne-am dovedi foarte ambiţioşi în încercările noastre, astfel încât să le putem testa pe propria piele împlinirile şi neajunsurile, avantajele şi dezavantajele.
Am vorbit de nenumărate ori de subofiţer ca despre coloana vertebrală a sistemului militar în noua viziune a managementului resurselor umane în armata română, am discutat îndelung despre poziţia ofiţerului în societate, inclusiv din perspectiva unei anumite adaptări a programelor educaţionale ale instituţiilor militare de învăţământ la cerinţele unei lumi în schimbare, dar fie societatea românească are, în continuare, neputinţe funciare în a percepe modificările de care aminteam, fie acestea nu sunt nici pe departe atât de vizibile pe cât ne-am dori.
Nu discut aici (pentru că nu merită efortul!) opiniile celor care, grijulii şi economi cu bugetul, mai ales în declaraţii, se întreabă, deloc retoric, la ce foloseşte armata (pentru ca mai întotdeauna în situaţii critice să-şi amintească brusc de existenţa şi importanţa ei!), dar pot spune că, în anii anteriori celei de a doua conflagraţii mondiale, un locotenent avea un salariu aproximativ egal cu al unui procuror, iar un maior o retribuţie lunară echivalentă cu aceea a unui prefect de judeţ, fără ca cineva să aibă imaginea unei flagrante disproporţii.
Numai că atunci nu se experimentase încă nivelarea mentală impusă de regimul comunist, care ne-a învăţat să credem, numai spre folosul unora, că suntem cu toţii egali, practicând însă, în cel mai pervers mod cu putinţă, o imorală inechitate!
No comments:
Post a Comment