„Spionul” Floricel Achim a dezvăluit, spăşit, în faţa camerelor aţintite asupra sa, care au fost motivele care au stat la baza gestului său, definit, în mai toate limbile şi în toate împrejurările de acelaşi fel, ca fiind pur şi simplu trădare. El a explicat că este suficient de sărac pentru a se fi gândit la o asemenea inedită modalitate de a-şi rotunji veniturile pe seama livrării contra cost a unor documente secrete unui individ cunoscut probabil la o degustare de gogoşari şi castraveţi bulgăreşti înecaţi în oţet.
Am reuşit să aflăm, astfel, graţie subofiţerului Floricel Achim, că sărăcia ar putea deveni un fel de circumstanţă atenuantă, o scuză găsită iute pe culoarele frecventabile ale dezvinovăţirii de sine şi plantată protector ca un scut menit să-l apere pe nefericitul împricinat de toate acuzaţiile ce îi sunt aduse. Şi să-l transforme într-o victimă socială a unui dat vechi de când e lumea împărţită, cum ar fi spus poetul, în „mizeri şi bogaţi”.
Mărturisesc că declaraţiile lui Floricel nu mi-au stors râurile de lacrimi pe care, probabil, miza regia proprie de platou. Ştiu oameni mult mai săraci decât Floricel. Sunt militari care câştigă mult mai puţin decât subofiţerul arestat şi căutat prin încălţări după stricte detalii procedurale, după cum rate de plătit pentru tot soiul de împrumuturi au, cred, mai toţi militarii dacă ar fi să arunc vreo privire uşor indiscretă prin declaraţiile lor de avere. Am scris, cândva, despre un subofiţer pe care îl întâlnisem într-o benzinărie din Capitală – Adrian – care muncea în ture în armată şi tot în ture la o staţie de combustibili a unui brand recunoscut. Convins că aceasta e singura lui şansă de a se întrema financiar, până când familia sa ar fi urmat să se aşeze, cu rostul ei – şi, poate, cine ştie?, să capete chiar noi membri –, subofiţerul Adrian înţelesese că nu trebuie să irosească în vreun fel clipa cea iute trecătoare, muncind cinstit în timpul său liber cu un câştig frumuşel. Nu ştiu dacă aceasta este soluţia potrivită pentru un subofiţer al armatei române, dar aşa gândise Adrian. Care, presupun, avea şi el acces la unele documente secrete.
Floricel Achim a ales însă o altă cale, deşi s-a putut afla ulterior că era proprietarul unor terenuri, scoase deja la vânzare, în valoare de peste 200.000 de euro. Imaginea înduioşătoare, confecţionată din frânturi de neşanse, a nefericitului plătitor de rate şi atât de sărac încât se vede nevoit să vândă documente secrete pentru a putea supravieţui a fost târâtă în comicul de situaţie care l-a făcut celebru odată pe baronul Münchhausen. Numai că în timp ce faimosul mincinos descinde direct din poveştile germane de călătorii, Floricel este atât de real încât a mişunat vreme îndelungată printre noi.
Sărăcia în sine nu poate justifica în vreun fel infirmităţile morale. În schimb, cum s-a spus, poate fi o virtute. Dar numai atunci când este însoţită de demnitate. Însă Floricel Achim este departe de a fi foarte sărac. Şi, din nefericire, nu este nici demn.
13 March 2009
28 February 2009
Leapşa "unşpe" cărţi
După o săptămână infernală – o să mai am ocazia să revin asupra întâmplărilor din această săptămână cu adevărat neagră! – am găsit răgazul necesar să răspund provocării lui Bogdan Apostol (altfel spus, o leapşă între bloggeri, dar cum eu nu prefer acest termen, care, deşi îmi aminteşte de copilărie, mă duce cu gândul acum mai degrabă la o sarcină bloggeristică, cu tot spiritul ei ludic cu tot, şi numai pe blog nu mai scriam din... „ordin”!), care mă somează să povestesc despre acele 11 cărţi ce îmi stârnesc amintiri. Mă conformez, deşi nu am înţeles prea bine cifra 11 (ştiam de cinci cărţi pe care le-ai lua pe o insulă, de cele trei cărţi favorite, dar, crede-mă Bogdan, dacă aş fi în locul „Coanei”, nu te-aş lăsa pe tine să faci bagajul, fiindcă tu eşti în stare să cari şi biblioteca după tine!)
Aşadar, o să evoc aici doar cărţile care îmi stârnesc amintiri puternice (şi nu neapărat 11, îmi pare rău!). Cei care se aşteaptă la o listă doctă – filosofico-literară – cu accente de un snobism pur, e bine să se oprească aici şi să aştepte viitoarea postare de pe blog. S-ar putea să fiu mai profund abia data viitoare.
1 Singur pe lume, de Hector Malot. Ştiu că am plâns straşnic atunci când a murit maimuţica Sufleţel. Copil fiind, am înţeles cum e să pierzi pe cineva drag. Am vrut să recitesc cartea mai târziu de mai multe ori. Am refuzat mereu, ştiind că voi da de aceeaşi durere din copilărie. Oare ce mă voi face după ce moare Sufleţel?
2. 1001 de nopţi. Basme arabe. Fascinante, instructive, un univers de pilde şi înţelepciune. Cartea, în trei volume, adaptată de Eusebiu Camilar, apărută la Editura Tineretului, am devorat-o de mai multe ori şi ştiu că atunci când mama a fost nevoită să o restituie bibliotecii instituţiei de unde fusese împrumutată m-am apucat să o mai citesc o dată, ca să îmi rămână în minte. Când, acum vreo doi ani, am regăsit volumele, aproape neatinse, într-un anticariat, am avut impresia că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Mi le-am făcut cadou, cu o plăcere deosebită!
3. Poveşti nemuritoare. Multe şi cuceritoare. Erau nenumărate istorisirile în care protagoniştii trăgeau la han şi mâncau cu o poftă neostoită plăcinte cu dovleac. Eram atât de hotărât să trag şi eu la un han, descălecând de pe un cal ostenit, plin de spume, pentru a devora apoi plăcintele astea, încât, neavând cal şi nici han unde să trag, am convins-o pe mama, după îndelungi rugăminţi, să facă neapărat plăcintă cu dovleac. Am pândit cuptorul ca un gardian conştiincios şi, când totul era gata, m-a lovit o cruntă dezamăgire: o porcărie, mi-am zis, mâncând în silă prima plăcintă fierbinte şi am ştiut atunci că poveştile nu sunt chiar ceea ce par a fi!
4. Peripeţiile bravului soldat Svejk în războiul mondial, de Jaroslav Hasek. Am râs cu poftă, încă de la primele pagini. Carte de căpătâi într-o vreme în care, cuprins de îndoieli asupra propriului drum în viaţă, am constatat că există soldaţi neinstruiţi de un umor nebun. Am ţinut minte lecţia!
5. Schiţe, de Gh. Brăescu. Un Caragiale în uniformă, spunea Eugen Lovinescu despre Gh. Brăescu şi cred că, în multe privinţe, are perfectă dreptate. Pe cât de actuale sunt personajele din comediile lui Caragiale, pe atât de contemporan rămâne Brăescu pentru armată! Bun îndrumător, credeţi-mă, când îţi vine să-l strângi pe şeful în uniformă de gât. La propriu! Şi scăparea şefului, că uiţi, de fapt, să-l mai strângi de gât, constatând că sunt mulţi alţii mai cretini decât el!
6. Numele trandafirului, de Umberto Eco. Începută pe la 16 ani, ca să mă aşez în rândul lumii (toţi o lăudau şi o citeau, aşadar, feriţi-vă de ipocriţii care vă întreabă „Cum, nu ai citit nu ştiu ce carte încă?”), am început să intru în lumea lui William din Baskerville şi a novicelui Adso. Lectură grea şi încâlcită. Răpus iute de detaliile unei lumi atât de dificil de încorporat în universul meu de atunci, am abandonat-o, spunând mereu, spre mirarea aceloraşi ipocriţi, că nu am putut să o citesc. Reluată târziu, prin anii studenţiei (civile!), am descoperit o carte extraordinară care m-a cucerit imediat. Citită la 16 ani, poate că ar fi rămas un roman poliţist cu plasare într-o epocă istorică anume, dar citită la 25 a însemnat o piatră de hotar. Semn că există cărţi pentru anumite vârste. De atunci visez să scriu un roman istoric de acelaşi fel, teribil de iconoclast, dar plasat în realitatea românească (Şi e pe drum, aveţi grijă, aştept deja comenzi!).
7. Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez. Începută de vreo trei ori şi nereuşind niciodată să trec de pagina 50, indiferent de vârstă! Am fost mereu convins că sunt un idiot care nu reuşeşte să guste un mare scriitor. M-am liniştit auzindu-l pe Cristian Tudor Popescu spunând, la un moment dat, că nu citeşte niciun roman, oricât de celebru ar fi autorul, dacă nu reuşeşte să treacă de pagina 100. Mi-am dat seama, dintr-o dată, că nu sunt chiar singurul „idiot”, dar mi-am jurat să mă ţin de „obiceiul” meu bun... Şi mă ţin!
Şi o să mă opresc aici. Astea mi-au venit în minte acum. Nu sunt chiar 11, dar sper să mă înţelegi, Bogdan! Cine ştie, mâine-poimâine revii cu vreo leapşă şi ce naiba mai istorisesc, dacă scriu numai pe blog fără să citesc altceva?
P.S. Ce zici tu, Bogdan, de o leapşă cu cele mai nesuferite cărţi din viaţa noastră? Iaca, te-am procopsit şi pe tine cu o sarcină, ha, ha, ha!

15 February 2009
De la „restructurare” la „construcţie”
De aproape 20 de ani, aud în fiecare zi de decizii sau doar de simple zvonuri şi îngrijorări mai mult sau mai puţin temeinice despre reduceri, ajustări de personal şi bugete, desfiinţări de unităţi şi, eventual, înfiinţări întru viitoare desfiinţări. Ni se explică doct despre „burţi” şi „supleţea sistemului”, despre necesare adaptări la nu ştiu ce modele occidentale, pe care, între noi fie vorba, mai degrabă le idolatrizăm când ne convine şi le repudiem cu indignare când ne afectează interesele mărunte, încât am stat să mă întreb când am auzit ultima oară rostindu-se cu putere, cu tenacitate de învingător, cuvinte încurajatoare, precum „investiţii”, „finanţare mulţumitoare”, „reguli respectate”, „perspectivă”, „optimism” şi „gândire pozitivă”.
De ani buni mi se perindă prin faţa ochilor şi urechile îmi ascultă tot soiul de discursuri despre restructurări, reduceri de personal, ca într-o criză perpetuă din care nici măcar târâţi nu părem că am vrea să ieşim. Am înţeles aproape fiecare comandament al unui nou an nefericit, al unei noi conjuncturi cât se poate de întortocheate, al unei noi întâmplări (fireşte, nedorite, neaşteptate, cum altfel?) care continuă să schimbe ceea ce părea atât de bine planificat pe hârtie. Teoriile sunt admirabile în măsura în care, puse în practică, pot valida soliditatea concepţiei iniţiale.
Mă tem însă că am uitat cuvinte elementare, iar dacă le vom fi ştiut vreodată atunci ar fi bine să le reintroducem cât mai repede în vocabularul nostru. Ele sunt „construcţie”, „respect faţă de regulă” (aceeaşi pentru toţi!), „investiţie”, „inovaţie”, „înzestrare”, „eficienţă” (prin asumarea unor scopuri şi obiective realiste, pe termen mediu şi lung, care să nu ofere senzaţia unei schimbări continue, fără logică şi fără direcţie), „drepturi” (fără sacrificii continue) „grijă” (de noi şi de cei de a căror viaţă şi bunăstare răspundem, atât în plan profesional, cât şi uman), „planificare” (riguroasă şi, dacă nu pare prea mult, respectată!) şi o să mă opresc cu înşirarea aceasta aici.
Un organism care stă tot timpul sub ameninţarea reducerii şi ajustării continue, fără nicio legătură cu programele şi proiectele în derulare, asumate, sau cu înţelepciunea care se desprinde din lecţiile pe care viaţa de zi cu zi ţi le oferă, un organism sufocat de birocratism închistat generator de hârtii la nesfârşit, menite să acopere incompetenţa unora sau grava lipsă de responsabilitate a altora, nu poate genera performanţă. Şi nici nu poate dezvolta creator, în situaţii critice, răspunsuri şi acţiuni benefice. Se poate doar gripa şi bloca, întocmai ca un motor căruia ai uitat să-i adaugi lubrifianţii atât de necesari pentru buna sa funcţionare. Când şoferul coboară uimit de la volanul angrenajului şi-i arde două picioare, în semn de revoltă că l-a lăsat în mijlocul drumului.
Am auzit deja prea mult cuvinte ca „restructurare” şi „reducere”. E timpul să construim şi, dacă se poate, cât mai durabil.

Călător pe urmele lui Francesco Sforza
Bunii mei prieteni Dan Mireanu si Bogdan Apostol au gazduit pe blogul lor - www.fotoeseu.ro - cateva din impresiile mele din Milano pe care le-au insotit cu cateva fotografii facute de Marian Predoaica, prietenul si ghidul meu perfect prin orasul italian. Le multumesc si redau aici textul si cateva imagini.

Am observat, de foarte multe ori, că numeroase locuri istorice pe care am visat să le văd cu propriii mei ochi, bucurându-mă chiar de atingerea fizică a vestigiilor, într-un fel anume care te conectează, iluzoriu, cu vremurile de altădată, capătă, după ce mă voi fi plimbat îndelung cu degetele pe hărţi viu colorate sau pe splendide fotografii, dimensiuni şi semnificaţii aparte.
Am privit de nenumărate ori ilustraţiile care îmi mijloceau cunoaşterea domului din Milano, încât aş fi putut spune că-i ştiu pe dinafară detaliile faţadei. Şi totuşi, descinderea dintr-o staţie de metrou direct în Piaţa Domului mi-a alterat dintr-o dată vechile imagini, înlocuindu-le cu splendoarea originalului plasat într-un univers propriu. M-am găsit, pe neaşteptate, chiar în piaţa imensă din mijlocul căreia se ridică impecabil, ca o bijuterie a stilului gotic, după îndelungi operaţii de curăţare a zidurilor exterioare, care fuseseră acoperite cu inestetice schele şi materiale publicitare de dimensiuni neobişnuite, Domul. Nu am ştiut, apoi, că frumuseţea detaliilor de arhitectură este cel mai bine remarcată urcându-te la propriu pe dom, prin cotloane înguste şi scări întortocheate din piatră care amintesc de vechile spaţii sacre ale aşezărilor mănăstireşti, închise cu uşi secrete (e adevărat că turistul modern poate utiliza şi liftul, dar nu este, oare, o impietate să urci pe Domul din Milano cu liftul?), o trecere ritualică printr-un adevărat muzeu de piatră şi marmură aflat la înălţime, locul din care, panoramic, ţi se deschide în faţă oraşul. Un oraş în care municipalitatea a avut grijă să nu distrugă, prin aprobări controversate oferite unor investitori cu pofte imobilare de nestăpânit, capabili să ridice oriunde câte un zgârie-nori din oţel şi sticlă, farmecul unei lumi la a cărei conservare pune cu prisosinţă umărul inteligenţa urmaşilor mândri de un trecut istoric onorant.
De deasupra Domului, piaţa ţi se deschide în faţa ochilor altfel. Chiar dacă, în ziua în care am ajuns, elevii italieni se adunaseră în grupuri mari, alungând porumbeii aflaţi mereu în căutare de hrană chiar din mâinile turiştilor, protestând împotriva subfinanţării învăţământului italian şi a restructurărilor care simt că le-ar putea periclita viitorul. Un miting decent, cu elevi responsabili, îmbrăcaţi potrivit vârstei, fără excese vestimentare, îmbrânceli adolescentine sau giugiuleli întrerupte de strigarea vreunei lozinci, oferindu-şi serioşi opiniile şi punctele lor de vedere jurnaliştilor care transmiteau în direct, pentru televiziunile locale sau centrale. I-am văzut apoi încolonându-se disciplinaţi înapoia maşinilor poliţiei, încadraţi de carabinieri, şi, cu liderii lor în frunte, mărşăluind prin oraş, continuându-şi civilizat protestul.
Străzile, chiar străbătute acum de linii de tramvai (se regăsesc, ca şi în alte oraşe ale lumii, cel puţin trei generaţii de tramvaie, unele care încă mai poartă stema familiei de Savoia, fosta familie regală italiană, ca parte a unui trecut istoric acceptat, în pofida oricăror contestaţii şi controverse), sunt impecabil pavate cu pietre mari care te poartă cu mintea în secolele trecute şi, făcând abstracţie de iureşul zilei, de maşinile moderne care se înghesuie în coloană spre semafoare, te poţi transporta cu uşurinţă în veacurile medievale, trăind, în mijlocul oraşului de azi, savoarea trecutului nealterat al oraşului de odinioară. Ca şi la Roma, străzile sunt identificate prin plăci de marmură gravate, unele vizibil marcate de trecerea timpului, care îţi oferă o senzaţie de forţă, de stabilitate, de gând săpat în piatră spre nemurire. Îmi e greu să cred, de aceea, că primăria milaneză, indiferent de culoarea politică a primarului sau de structura consiliilor municipale, de-a lungul timpului, se va fi „războit” cu numele străzilor urbei! E o senzaţie ciudată de spaţiu, chiar pe străzile vechi, înguste, din centru, pe care altădată se vor fi îngrămădit trăsuri, care de transport sau cavaleri încălecaţi, gonind spre Palatul familiei Sforza, către care se deschide, cum era firesc, artera principală a oraşului.
Palatul, construit în a doua jumătate a secolului al XV-lea, pe ruinele unei vechi aşezări princiare ce data din secolul anterior, are strălucirea pe care un Francesco Sforza a ştiut să i-o imprime, fiind în egală măsură palat, loc de ceremonii, fortăreaţă, cu spaţii largi în interior, pictate, şi curţi generoase în care pare a se mai auzi încă foşnetul complice al mătăsurilor scumpe purtate vreodată de doamne şi domniţe. Un palat renascentist, astăzi muzeu (adăpostind valori inestimabile, printre care şi ultima sculptură a lui Michelangelo, Rondanini Pieta), întreţinut impecabil de aceeaşi municipalitate preocupată de conservarea strălucirii de odinioară a unuia dintre cele mai importante centre culturale, politice şi economice ale Italiei medievale. Fără să vreau, gândul mă duce la Cetatea de scaun a Sucevei – într-o comparaţie nefericită, îmi dau prea bine seama – şi îmi imaginez că Ştefan cel Mare, unul dintre cei mai capabili domnitori ai Moldovei, contemporan, pentru câteva decenii, cu Francesco Sforza, e nevoit să trăiască într-o fortăreaţă modestă, mereu atent la zgomotul de arme de dincolo de graniţe sau din chiar propria-i ţară.
Dar atât Palatul Sforza, cât şi Biserica Santa Maria delle Grazie (care adăposteşte celebra frescă „Cină cea de taină” a lui Leonardo da Vinci) sunt, dincolo de valoarea lor intrinsecă, mărturii vii ale barbarismului războiului. Italia a fost, în anii celui de Al Doilea Război Mondial, scena unor sângeroase şi distrugătoare confruntări între Aliaţi, pe de o parte, şi nazişti şi italieni, pe de altă parte, care au lăsat dureroase urme tocmai în patrimoniul spiritual sacru al omenirii. Santa Maria delle Grazie a fost refăcută, după ce aproape jumătate din biserică a fost grav avariată de bombardamentele Aliaţilor, dar vechile fresce, mai ales în zona altarului nu au mai fost refăcute. Pereţi albi, încorporând doar fragmente din frescele de altădată, care amintesc de splendoarea picturii originale, depun mărturie despre cât de nefastă se dovedeşte a fi dezlănţuirea „câinilor războiului”, care atentează la valori ce nu mai pot fi niciodată recuperate din beznele adânci ale confruntărilor care stau sub semnul lui Marte. Britanici şi americani, laolaltă, sunt convins că păşesc astăzi în Santa Maria delle Grazie cu capul plecat – şi vreau să cred că nu numai cei profund religioşi – acoperiţi de ruşinea perpetuă care trebuie să îi marcheze pentru vecie. Privirile lor vinovate, care se vor scurge încet de-a lungul pereţilor albi ai celebrei biserici milaneze – imense răni din care s-a prelins şi ultima picătură de sânge – vor trebui însoţite mereu de rugăciuni aprinse pentru iertarea dezastrului pe care l-au lăsat în urmă într-o lume care se ridicase admirabil prin Renaştere, pentru a coborî, după ce traversase luminile Raţiunii, în întunericul acompaniat de zăngănit de arme şi luminat nefiresc, ca de flăcările Iadului, de exploziile celei de a doua conflagraţii mondiale...
La lăsarea întunericului, Milano este luminat feeric. Nicio clădire nu este uitată. Spoturi inteligent plasate în locuri nebănuite îţi oferă o nouă imagine a oraşului. Mereu alta. Un motiv temeinic pentru a redescoperi o lume în care se îmbină armonios un trecut faimos, conservat cu inteligenţă şi creativitate, cu un prezent al inovaţiei tehnologice, dar care îşi trage seva din strălucirea de odinioară.

02 February 2009
Lala. Eroul Lala
Într-o ţară în care spiritul civic se află în colaps, cu toate eforturile de resuscitare întreţinute leneş de tot soiul de asociaţii şi organizaţii nonguvernamentale, gestul ofiţerului în rezervă Gheorghe Lala din Braşov ţinteşte neverosimilul. Un cetăţean ca oricare altul, dar care, deşi aude focuri de armă, sare, cu pieptul gol, în loc să se pituleze mai temeinic printre zidurile caselor vechi din urbe, să prindă un răufăcător înarmat, uimeşte şi intrigă. Gheorghe Lala sfârşeşte tragic, împuşcat cu precizie în inimă de un individ încă necunoscut.
În aceeaşi ţară a paradoxurilor, Gheorghe Lala – chiar decorat post mortem de preşedintele României, într-o încercare lăudabilă de a revigora în inimile înfricoşate sau nepăsătoare ale românilor ideea dăruirii faţă de semeni – rămâne un ilustru necunoscut de care abia vorbeşte mass-media. El este un „absolvent al Facultăţii de Mecanică”, „ofiţer în rezervă”, „căsătorit”, „cu doi copii” şi... cam atât! Un portret „administrativ” livrat automat, la cerere, întocmai ca la consultarea unei baze de date electronice. În acelaşi timp, un suspect care abia îngaimă trei cuvinte inteligibile, pentru care muşchii prelucraţi la sală reprezintă un mod de viaţă – între două atacuri la nişte case de schimb valutar şi o operaţie banală pentru care a primit „liber” de la penitenciar şi pe care a ştiut să-l fructifice sine die – devine, fără voia lui, vedetă peste noapte şi suma tuturor dezbaterilor în care scenariile se succed, cu o repeziciune hollywoodiană, întregind poftele aprinse de conspiraţii oculte şi speculaţii infinite. Despre Gheorghe Lala, doar câteva cuvinte, unele de circumstanţă, două-trei imagini împrumutate în mai toate relatările, deşi din toată această nenorocire se desprinde, luminos, chipul său, acela al unui erou autentic, pentru care spiritul civic trebuie să fi fost mai mult decât o lozincă sau un concept nebulos numai bun de îndesat, fără rezultate concrete, în minţile elevilor sau ale studenţilor de la ştiinţe politice.
Gheorghe Lala întruchipează cea mai frumoasă şi mai onorantă cale de ieşire din marasmul lui „Las-o, bă, că merge aşa!” sau din ipocrizia adunată înapoia convingerii că atât timp cât nu ne afectează personal un anume fapt, acesta nu există. Eroul din Braşov ne demonstrează tuturor, chiar dincolo de moarte, că sunt şanse, oricât de puţine, de revigorare a spiritului civic, a ideii de dăruire faţă de semenii aflaţi în împrejurări critice, prin exemplul admirabil al gestului său care contrabalansează neaşteptat nepăsarea, neimplicarea, indiferenţa, dezinteresul şi impasibilitatea pocită, suveran afişată, a flegmaticului de serviciu.
Domnului Gheorghe Lala, ofiţer în rezervă, onorul meu, al militarului în activitate!
Cu imensul regret că sunt nevoit să-i aduc acest omagiu post mortem.

31 January 2009
Când ospitalitatea e o povară

Scriind la a sa Descriptio Moldaviae, departe de ţară, Dimitrie Cantemir (foto) rememora, cu nostalgie, numai două calităţi ale locuitorilor Moldovei din timpurile sale – ospitalitatea şi împărtăşirea „adevăratei credinţe” (adică ortodoxia) – care au fost multă vreme citate până la suprasaturare şi, evident, scoase din context, căci cititorul serios al operei cantemiriene ar fi constatat, mergând direct la sursă, că fostul domnitor era destul de aspru în caracterizarea pe care o făcea conaţionalilor săi după ce se va fi achitat de datoria de a lăuda ceea ce era de lăudat în materie de „năravuri”.
Adevărul este că de ospitalitatea românilor nu se poate îndoi nimeni. Obişnuinţă veche, ospitalitatea este o modalitate prin care străinul, cel neajutorat sau vizitatorul intempestiv se bucură de bunăvoinţa oamenilor locului. Ţăranul român a păstrat cu evlavie acest obicei, iar camera de oaspeţi (sau camera din faţă), curată şi nefolosită, putea fi mereu la dispoziţia celui astfel omenit.
Dar această cameră, deşi parte integrantă a casei ţărăneşti, este atât de diferită şi ea reprezintă, de la pat, cuverturi, pereţi proaspăt văruiţi şi până la mobilierul rudimentar, ceea ce este mai bun în gopsodăria ţăranului. Este, din punctul meu de vedere, una dintre explicaţiile pentru care, la noi, ospitalitatea a fost direct asociată cu crearea unei iluzii, a unei „faţade”, a unei imagini artificiale construite în mintea vizitatorului, care eluda cu bună ştiinţă realitatea, căci locul cel mai bun din casa ţărănească nu era decât o amăgitoare „plezneală” o ochiului şi a simţurilor.
Ospitalitatea aceasta are, cum este firesc, o parte bună şi una rea. Partea bună, lăudabilă, constă în a oferi celui care te vizitează ceea ce este mai bun: camera cea mai frumoasă, patul cel mai potrivit, hainele cele mai atrăgătoare, mâncarea cea mai gustoasă.
Dar ospitalitatea poate deveni o cruntă povară atunci când induce o imagine falsă. Într-o schiţă a lui Gheorghe Brăescu – „Vine doamna şi domnul gheneral” – tevatura iscată de posibila vizită a unui important comandant şi a consoartei sale într-un mic orăşel de provincie generează secvenţe de un haz nebun. Ofiţerilor li se impune să „intervină” monosilabic („da, domnule general”, „nu, domnule general”) şi să se furişeze prin uşile din spate ale clubului pentru a nu deranja galonata pereche. Pregătirile frizează ridicolul, dar în cele din urmă generalul nu mai ajunge. Toate eforturile au fost, aşadar, în van. Şi chiar dacă generalul ar fi venit, ar fi putut constata o dulce viaţă de cazarmă, cu ţinute noi (pentru care croitorul muncise din greu câteva zile), cu mobilier împrumutat de pe te miri unde, cu meniuri opulente şi baluri la tot pasul (cu preţul unor solde „ajustate”), o lume pe deplin fericită şi lipsită de griji.
Vă imaginaţi, de aceea, chipul nedumerit al generalului la primirea unor rapoarte privind eventualele solicitări financiare şi de materiale pentru cazarma aflată în micul orăşel de unde tocmai s-ar fi întors satisfăcut de ceea ce văzuse. Pe rapoartele atent caligrafiate, acesta ar fi scris: „Nu se suţine! Bani şi materiale numai unităţilor care au cu adevărat nevoie!”
25 January 2009
Acum e rândul istoricilor...

În ultimul său speech rostit în calitate de locatar al Casei Albe, după două mandate consecutive, George W. Bush şi-a luat la revedere de la colaboratori şi susţinători, exprimându-şi speranţa că prestaţia sa ca preşedinte al SUA va fi criticată cu blândeţe şi că istoricii nu vor fi atât de aspri mai ales cu eşecurile Administraţiei sale.
Într-un fel, sincer vorbind, istoricii vor avea suficiente dificultăţi în a aborda cu detaşare, fără ură şi părtinire, prestaţia deja fostului preşedinte american, fie şi pentru faptul că cele mai importante documente – esenţiale pentru înţelegerea corectă şi completă a mecanismelor de funcţionare a Administraţiei Bush – care vor fi stat la baza deciziilor luate în ultimii opt ani vor rămâne bine ferecate în spatele uşilor închise ale arhivelor, cel puţin pentru o vreme. Este, recunosc, un gest prea temerar pentru mine acela de a încerca acum, aici, în spaţiul restrâns al acestei rubrici o analiză temeinică a celor opt ani în care George W. Bush s-a aflat în fruntea celei mai importante puteri de pe planetă. Are dreptate Bush să spere măcar la indulgenţa istoricilor care se vor preocupa în viitor de prestaţia sa (deşi, credeţi-mă, deşartă speranţă!), căci prezentul nu i-a fost atât de favorabil, mai ales în ultimii ani ai celui de-al doilea mandat, fiind, cred, singurul preşedinte din istoria SUA care i-a îmbogăţit pur şi simplu pe editorii care au umplut piaţa de carte americană cu celebrele „bushisme”. E suficient să vă spun, de pildă, că librăria Universităţii Stanford a pregătit, la un moment dat, în vara anului trecut, un stand special de carte dedicat apariţiilor editoriale – deloc puţine! – care promovau aşa-zisele „bushisme” ale preşedintelui! Şi aceasta, până la urmă, o manifestare firească, vizibilă oriunde în SUA, a libertăţii de exprimare, a capacităţii americanilor de a se amuza chiar şi pe seama celui mai important om în stat.
Însă preocuparea fostului preşedinte american referitoare la felul în care va fi privit de istorici mi-a reamintit faptul că, în general, oamenii politici sau personalităţile care fac istoria vădesc o grijă aproape obsesivă pentru felul în care vor fi percepuţi de posteritate. Ceea ce este de înţeles. În fond, mai ales cei care s-au aplecat cu atenţie măcar asupra istoriei propriilor ţări vor fi observat că, indiferent de părerile contemporanilor, elogioase ori de-a dreptul injurioase, ceea ce contează cu adevărat este judecata rece, obiectivă a posterităţii, care îşi face loc întotdeauna după ce patimile aprinse, judecăţile efemere, interesate sau sponsorizate pur şi simplu, vor fi apus.
Şi acolo, cândva, în viitor, vor vorbi faptele şi documentele. Când va fi iertare, dar niciodată uitare! Şi, îndrăznesc să spun, dreaptă cumpănă!
Spuneţi-mi "La mulţi ani!" şi atât...
Ma cuprinde o fobie şi este musai sa v-o împărtăşesc, altminteri simt că, prinsă în carapacea minţii mele, riscă să se agraveze.
Ei bine, da, am devenit imun la SMS-uri cu urături şi strigături omagiale. Am început să citesc blazat (cică la Armată ar fi o nouă modă, blazarea, a descoperit-o cineva tare sus pus printre militari si, ce naiba să fac, mă conformez, că dacă-i ordin, cu plăcere!) mesajele SMS care se învălmăşesc de Craciun şi de Anul Nou în telefonul meu mobil. Pe de o parte, recunosc, e frumos şi înălţător momentul în care ştii că cineva s-a gandit şi la tine (chiar dacă eşti mai mult ca sigur doar un nume într-o lungă listă - da' lungă, nu glumă! - de potenţiali primitori de mesaje!).
Pe de altă parte, realizez faptul că există o încercare de a crea mesaje tot mai lungi şi cât mai "poietice" cu putinţă, doar-doar vor sfârşi prin a impresiona cititorul. Este un fel de a arăta că respectul faţă de cel căruia i te adresezi s-ar putea cuantifica în numărul de cuvinte împopoţonate, nu prin onestitatea şi simplitatea mesajului. Cum nu toţi suntem Eminescu şi nici măcar Brumaru (apropo de mesajele "licenţioase"), poate că ar fi bine să fim noi înşine şi atât. Ceea ce, recunosc, începe, în cazul multora, să fie din ce în ce mai greu!
Apoi realizez că a devenit banal să spui pur şi simplu "La mulţi ani!" Este prea sec, prea lipsit de conţinut... Lumea vrea "poveşti", "abureli", "vrăjeli", vrea minciuni ambalate frumos. Vrea tot soiul de platitudini, cuprinse în texte ce se vor savant-înduioşătoare, doar fiindcă am uitat să spunem, simplu, "La mulţi ani!" sau poate pentru că ne-am obişnuit să credem că ceea ce este simplu vădeşte un calibru afectiv redus din partea celui care îşi strigă, astfel, simplitatea, dar din mesajul căruia răzbate un gând onest şi pur care nu mai ajunge până la noi. Şi, în consecinţă, alunecăm pe panta creaţiei stupide, căznit "poietice", cu adaosuri lirice de doi lei. Care, la capătul celălalt, se dovedesc a fi din ce în ce mai greu de digerat!
În fond, de la împăratul imbecil care a alungat-o pe fiica sa cea mică din palat pentru că a îndrăznit să spună că îşi iubeşte tatăl ca sarea în bucate şi până la celebrul Lear, care, în acelaşi fel imbecil, nu ştie să preţuiască simplitatea onestă a mezinei sale, Cordelia, în lumea asta prost făcută nu s-a schimbat mai nimic...
Spuneţi-mi "La mulţi ani" şi atât şi vă promit că voi fi fericit!

06 December 2008
Întârzii? Am plecat!
Am găsit o postare interesantă pe blogul lui Bucurenci (http://bucurenci.ro/2008/12/intarzii-am-plecat/) care mi-a amintit de o păţanie similară.
Invitaţie la Radio 3 net, Radio România, postul care a căpătat numele celebrului Florian Pittiş. Cu prilejul Zilei naţionale a României, să vorbesc câte ceva despre semnificaţiile acestei importante zile din istoria neamului românesc şi, mai mult, să răspund la întrebarea pe care, de ceva vreme, realizatorii emisiunii o adresează tuturor invitaţilor: „De ce iubim România?” Pregătit şi hotărât să explic de ce iubesc eu România.
Solicitare pentru ora 16,30. Vin la intrarea din strada general Berthelot a postului naţional de radio şi sun la numărul de mobil indicat de realizatoarea emisiunii. Nu răspunde nimeni. Sun iar, după vreo cinci minute. Aceeaşi situaţie. Mă înarmez cu răbdare, dar mă uit pe ceas. După 15 minute decid să plec. O hotărâre corectă, cred, pe care vă sfătuiesc să nu ezitaţi să o luaţi în situaţii similare. Realizatorii oricăror emisiuni radiodifuzate sau TV trebuie să înveţe să-şi respecte invitaţii.
După o oră (văzând apelurile mele!) realizatoarea emisiunii mă sună şi îşi cere scuze. Am senzaţia că o face profesional, rece, după manualul PR, marcând, într-un fel, o chestie banală de protocol. În fond, un invitat mai puţin nu înseamnă nicio tragedie pentru emisiunea ei.
Încep să mă întreb dacă mai iubesc România. Dar ţara, cum am mai spus şi cu alte ocazii, nu are nicio vină. Trist este că cei care vor să ne prezinte motivele pentru care ar trebui să iubim România, contribuie, prin atitudinea lor, la conturarea unei convingeri contrare.
Continui să cred, în naivitatea mea, că ei sunt o minoritate.

Lecţia Unirii

Constat, din ce în ce mai des, că noi ne asumăm (dacă de asumare poate fi vorba aici!) propriul trecut din ce în ce mai selectiv şi mai halucinant. Pe o paletă sărăcăcioasă însă, mai degrabă în tuşe alb-negru, de la declaraţii sforăitoare, de un patriotism mimat cu artă oratorică funebră, la pesimism cu tente suicidare, scalpat de orice tentă de palidă voinţă, nocive, ambele, în egală măsură. Adevărul este că dreapta cumpănă nu a fost niciodată chiar la îndemâna tuturor!
Dincolo de incultura crasă a unor colegi de breaslă (jurnalistului nu i se pretinde să fie academician, fără nicio îndoială, dar meseria aceasta presupune, în primul rând, o curiozitate vie cu ramificaţii ample care se adapă în domenii cât mai variate!), a început să mi se pară obositor să mai încerci să răspunzi la întrebări-mirări sau afirmaţii-sentinţă, calchiate după un şablon pe cât de imbecil pe atât de uzat, privitoare la rostul paradelor militare de Ziua Naţională – şi pretinsa „militarizare” a aceleiaşi zile, poate cea mai stupidă afirmaţie pe care am auzit-o, căci în Franţa, la 14 iulie, de pildă, nu cred să fie cineva capabil să o rostească! –, la trecerea sau netrecerea pe sub Arcul de Triumf a armatei române (cum observam şi altădată, puţini sunt cei care se arată însă oripilaţi de miresele care tresaltă orgasmic, în toate poziţiile cu putinţă, în faţa aparatelor de fotografiat sau filmat sub Arcul de Triumf, într-un soi de „pelerinaj” de fiţe la miezul nopţii), la cuantificarea meteorologică a sărbătorii naţionale şi eventuala ei plasare într-un paradis primăvăratic sau văratic, la starea funebră indusă de coroanele (care, şi ele, ar fi în exces!) depuse la diferite monumente sau la mormântul Eroului Necunoscut, în vădită contradicţie cu ideea de sărbătoare şi întreg cortegiul ei de veselie şi voie bună.
Pot înţelege nevoia de contestare a unora sau a altora, dar nu pot să nu observ că educaţia în domeniul istoriei, în familie sau în şcoală, începe să aibă lacune din ce în ce mai puţin acceptabile. Nu-ţi trebuie manuale sofisticate şi stufoase pentru a afla că armata română şi-a câştigat prin jertfa sa de sânge pe câmpurile de luptă, dreptul de a trece pe sub Arcul de Triumf (care, de altminteri, s-a ridicat, în forma pe care o vedem astăzi, prin subscripţie publică, iniţiată şi susţinută de Ministerul Apărării Naţionale, în perioada interbelică!), după cum nu cred că există familie care să nu-şi celebreze înaintaşii pe efortul cărora se întemeiază, de cele mai multe ori, reuşitele celor de astăzi.
Dar gândul pios şi recunoştinţa îndreptate spre cei care depăşesc cadrul restrâns al familiei par să constituie, la noi, o problemă. Este o tară gravă care nu ţine doar de sistemul de învăţământ, ci de o anumită atomizare a societăţii româneşti în ansamblu.
Nu ne împiedică nimeni să preţuim critic şi demn ţara şi naţiunea. Dar este nevoie să recitim mereu, în cheie contemporană, admirabila performanţă politică a românilor din provinciile istorice româneşti, în 1918, capabili să-şi ia soarta în propriile mâini şi să-şi decidă, uniţi, prin voinţa liber exprimată, viitorul.
Fotografia este realizată de unul dintre cei mai premiaţi fotoreporteri ai Trustului de Presă al Ministerului Apărării, Eugen Mihai, şi este reprodusă aici din site-ul MAp, www.mapn.ro. Aceasta înfăţişează trecerea drapelelor istorice la parada militară organizată în Bucureşti, la Arcul de Triumf, cu prilejul Zilei Naţionale.
Subscribe to:
Posts (Atom)