Un Münchhausen printre noi

„Spionul” Floricel Achim a dezvăluit, spăşit, în faţa camerelor aţintite asupra sa, care au fost motivele care au stat la baza gestului său, definit, în mai toate limbile şi în toate împrejurările de acelaşi fel, ca fiind pur şi simplu trădare. El a explicat că este suficient de sărac pentru a se fi gândit la o asemenea inedită modalitate de a-şi rotunji veniturile pe seama livrării contra cost a unor documente secrete unui individ cunoscut probabil la o degustare de gogoşari şi castraveţi bulgăreşti înecaţi în oţet.
Am reuşit să aflăm, astfel, graţie subofiţerului Floricel Achim, că sărăcia ar putea deveni un fel de circumstanţă atenuantă, o scuză găsită iute pe culoarele frecventabile ale dezvinovăţirii de sine şi plantată protector ca un scut menit să-l apere pe nefericitul împricinat de toate acuzaţiile ce îi sunt aduse. Şi să-l transforme într-o victimă socială a unui dat vechi de când e lumea împărţită, cum ar fi spus poetul, în „mizeri şi bogaţi”.
Mărturisesc că declaraţiile lui Floricel nu mi-au stors râurile de lacrimi pe care, probabil, miza regia proprie de platou. Ştiu oameni mult mai săraci decât Floricel. Sunt militari care câştigă mult mai puţin decât subofiţerul arestat şi căutat prin încălţări după stricte detalii procedurale, după cum rate de plătit pentru tot soiul de împrumuturi au, cred, mai toţi militarii dacă ar fi să arunc vreo privire uşor indiscretă prin declaraţiile lor de avere. Am scris, cândva, despre un subofiţer pe care îl întâlnisem într-o benzinărie din Capitală – Adrian – care muncea în ture în armată şi tot în ture la o staţie de combustibili a unui brand recunoscut. Convins că aceasta e singura lui şansă de a se întrema financiar, până când familia sa ar fi urmat să se aşeze, cu rostul ei – şi, poate, cine ştie?, să capete chiar noi membri –, subofiţerul Adrian înţelesese că nu trebuie să irosească în vreun fel clipa cea iute trecătoare, muncind cinstit în timpul său liber cu un câştig frumuşel. Nu ştiu dacă aceasta este soluţia potrivită pentru un subofiţer al armatei române, dar aşa gândise Adrian. Care, presupun, avea şi el acces la unele documente secrete.
Floricel Achim a ales însă o altă cale, deşi s-a putut afla ulterior că era proprietarul unor terenuri, scoase deja la vânzare, în valoare de peste 200.000 de euro. Imaginea înduioşătoare, confecţionată din frânturi de neşanse, a nefericitului plătitor de rate şi atât de sărac încât se vede nevoit să vândă documente secrete pentru a putea supravieţui a fost târâtă în comicul de situaţie care l-a făcut celebru odată pe baronul Münchhausen. Numai că în timp ce faimosul mincinos descinde direct din poveştile germane de călătorii, Floricel este atât de real încât a mişunat vreme îndelungată printre noi.
Sărăcia în sine nu poate justifica în vreun fel infirmităţile morale. În schimb, cum s-a spus, poate fi o virtute. Dar numai atunci când este însoţită de demnitate. Însă Floricel Achim este departe de a fi foarte sărac. Şi, din nefericire, nu este nici demn.