În ultimul său speech rostit în calitate de locatar al Casei Albe, după două mandate consecutive, George W. Bush şi-a luat la revedere de la colaboratori şi susţinători, exprimându-şi speranţa că prestaţia sa ca preşedinte al SUA va fi criticată cu blândeţe şi că istoricii nu vor fi atât de aspri mai ales cu eşecurile Administraţiei sale.
Într-un fel, sincer vorbind, istoricii vor avea suficiente dificultăţi în a aborda cu detaşare, fără ură şi părtinire, prestaţia deja fostului preşedinte american, fie şi pentru faptul că cele mai importante documente – esenţiale pentru înţelegerea corectă şi completă a mecanismelor de funcţionare a Administraţiei Bush – care vor fi stat la baza deciziilor luate în ultimii opt ani vor rămâne bine ferecate în spatele uşilor închise ale arhivelor, cel puţin pentru o vreme. Este, recunosc, un gest prea temerar pentru mine acela de a încerca acum, aici, în spaţiul restrâns al acestei rubrici o analiză temeinică a celor opt ani în care George W. Bush s-a aflat în fruntea celei mai importante puteri de pe planetă. Are dreptate Bush să spere măcar la indulgenţa istoricilor care se vor preocupa în viitor de prestaţia sa (deşi, credeţi-mă, deşartă speranţă!), căci prezentul nu i-a fost atât de favorabil, mai ales în ultimii ani ai celui de-al doilea mandat, fiind, cred, singurul preşedinte din istoria SUA care i-a îmbogăţit pur şi simplu pe editorii care au umplut piaţa de carte americană cu celebrele „bushisme”. E suficient să vă spun, de pildă, că librăria Universităţii Stanford a pregătit, la un moment dat, în vara anului trecut, un stand special de carte dedicat apariţiilor editoriale – deloc puţine! – care promovau aşa-zisele „bushisme” ale preşedintelui! Şi aceasta, până la urmă, o manifestare firească, vizibilă oriunde în SUA, a libertăţii de exprimare, a capacităţii americanilor de a se amuza chiar şi pe seama celui mai important om în stat.
Însă preocuparea fostului preşedinte american referitoare la felul în care va fi privit de istorici mi-a reamintit faptul că, în general, oamenii politici sau personalităţile care fac istoria vădesc o grijă aproape obsesivă pentru felul în care vor fi percepuţi de posteritate. Ceea ce este de înţeles. În fond, mai ales cei care s-au aplecat cu atenţie măcar asupra istoriei propriilor ţări vor fi observat că, indiferent de părerile contemporanilor, elogioase ori de-a dreptul injurioase, ceea ce contează cu adevărat este judecata rece, obiectivă a posterităţii, care îşi face loc întotdeauna după ce patimile aprinse, judecăţile efemere, interesate sau sponsorizate pur şi simplu, vor fi apus.
Şi acolo, cândva, în viitor, vor vorbi faptele şi documentele. Când va fi iertare, dar niciodată uitare! Şi, îndrăznesc să spun, dreaptă cumpănă!
No comments:
Post a Comment