Când ospitalitatea e o povară

Scriind la a sa Descriptio Moldaviae, departe de ţară, Dimitrie Cantemir (foto) rememora, cu nostalgie, numai două calităţi ale locuitorilor Moldovei din timpurile sale – ospitalitatea şi împărtăşirea „adevăratei credinţe” (adică ortodoxia) – care au fost multă vreme citate până la suprasaturare şi, evident, scoase din context, căci cititorul serios al operei cantemiriene ar fi constatat, mergând direct la sursă, că fostul domnitor era destul de aspru în caracterizarea pe care o făcea conaţionalilor săi după ce se va fi achitat de datoria de a lăuda ceea ce era de lăudat în materie de „năravuri”.
Adevărul este că de ospitalitatea românilor nu se poate îndoi nimeni. Obişnuinţă veche, ospitalitatea este o modalitate prin care străinul, cel neajutorat sau vizitatorul intempestiv se bucură de bunăvoinţa oamenilor locului. Ţăranul român a păstrat cu evlavie acest obicei, iar camera de oaspeţi (sau camera din faţă), curată şi nefolosită, putea fi mereu la dispoziţia celui astfel omenit.
Dar această cameră, deşi parte integrantă a casei ţărăneşti, este atât de diferită şi ea reprezintă, de la pat, cuverturi, pereţi proaspăt văruiţi şi până la mobilierul rudimentar, ceea ce este mai bun în gopsodăria ţăranului. Este, din punctul meu de vedere, una dintre explicaţiile pentru care, la noi, ospitalitatea a fost direct asociată cu crearea unei iluzii, a unei „faţade”, a unei imagini artificiale construite în mintea vizitatorului, care eluda cu bună ştiinţă realitatea, căci locul cel mai bun din casa ţărănească nu era decât o amăgitoare „plezneală” o ochiului şi a simţurilor.
Ospitalitatea aceasta are, cum este firesc, o parte bună şi una rea. Partea bună, lăudabilă, constă în a oferi celui care te vizitează ceea ce este mai bun: camera cea mai frumoasă, patul cel mai potrivit, hainele cele mai atrăgătoare, mâncarea cea mai gustoasă.
Dar ospitalitatea poate deveni o cruntă povară atunci când induce o imagine falsă. Într-o schiţă a lui Gheorghe Brăescu – „Vine doamna şi domnul gheneral” – tevatura iscată de posibila vizită a unui important comandant şi a consoartei sale într-un mic orăşel de provincie generează secvenţe de un haz nebun. Ofiţerilor li se impune să „intervină” monosilabic („da, domnule general”, „nu, domnule general”) şi să se furişeze prin uşile din spate ale clubului pentru a nu deranja galonata pereche. Pregătirile frizează ridicolul, dar în cele din urmă generalul nu mai ajunge. Toate eforturile au fost, aşadar, în van. Şi chiar dacă generalul ar fi venit, ar fi putut constata o dulce viaţă de cazarmă, cu ţinute noi (pentru care croitorul muncise din greu câteva zile), cu mobilier împrumutat de pe te miri unde, cu meniuri opulente şi baluri la tot pasul (cu preţul unor solde „ajustate”), o lume pe deplin fericită şi lipsită de griji.
Vă imaginaţi, de aceea, chipul nedumerit al generalului la primirea unor rapoarte privind eventualele solicitări financiare şi de materiale pentru cazarma aflată în micul orăşel de unde tocmai s-ar fi întors satisfăcut de ceea ce văzuse. Pe rapoartele atent caligrafiate, acesta ar fi scris: „Nu se suţine! Bani şi materiale numai unităţilor care au cu adevărat nevoie!”