Călător pe urmele lui Francesco Sforza

Bunii mei prieteni Dan Mireanu si Bogdan Apostol au gazduit pe blogul lor - www.fotoeseu.ro - cateva din impresiile mele din Milano pe care le-au insotit cu cateva fotografii facute de Marian Predoaica, prietenul si ghidul meu perfect prin orasul italian. Le multumesc si redau aici textul si cateva imagini.



Am observat, de foarte multe ori, că numeroase locuri istorice pe care am visat să le văd cu propriii mei ochi, bucurându-mă chiar de atingerea fizică a vestigiilor, într-un fel anume care te conectează, iluzoriu, cu vremurile de altădată, capătă, după ce mă voi fi plimbat îndelung cu degetele pe hărţi viu colorate sau pe splendide fotografii, dimensiuni şi semnificaţii aparte.
Am privit de nenumărate ori ilustraţiile care îmi mijloceau cunoaşterea domului din Milano, încât aş fi putut spune că-i ştiu pe dinafară detaliile faţadei. Şi totuşi, descinderea dintr-o staţie de metrou direct în Piaţa Domului mi-a alterat dintr-o dată vechile imagini, înlocuindu-le cu splendoarea originalului plasat într-un univers propriu. M-am găsit, pe neaşteptate, chiar în piaţa imensă din mijlocul căreia se ridică impecabil, ca o bijuterie a stilului gotic, după îndelungi operaţii de curăţare a zidurilor exterioare, care fuseseră acoperite cu inestetice schele şi materiale publicitare de dimensiuni neobişnuite, Domul. Nu am ştiut, apoi, că frumuseţea detaliilor de arhitectură este cel mai bine remarcată urcându-te la propriu pe dom, prin cotloane înguste şi scări întortocheate din piatră care amintesc de vechile spaţii sacre ale aşezărilor mănăstireşti, închise cu uşi secrete (e adevărat că turistul modern poate utiliza şi liftul, dar nu este, oare, o impietate să urci pe Domul din Milano cu liftul?), o trecere ritualică printr-un adevărat muzeu de piatră şi marmură aflat la înălţime, locul din care, panoramic, ţi se deschide în faţă oraşul. Un oraş în care municipalitatea a avut grijă să nu distrugă, prin aprobări controversate oferite unor investitori cu pofte imobilare de nestăpânit, capabili să ridice oriunde câte un zgârie-nori din oţel şi sticlă, farmecul unei lumi la a cărei conservare pune cu prisosinţă umărul inteligenţa urmaşilor mândri de un trecut istoric onorant.
De deasupra Domului, piaţa ţi se deschide în faţa ochilor altfel. Chiar dacă, în ziua în care am ajuns, elevii italieni se adunaseră în grupuri mari, alungând porumbeii aflaţi mereu în căutare de hrană chiar din mâinile turiştilor, protestând împotriva subfinanţării învăţământului italian şi a restructurărilor care simt că le-ar putea periclita viitorul. Un miting decent, cu elevi responsabili, îmbrăcaţi potrivit vârstei, fără excese vestimentare, îmbrânceli adolescentine sau giugiuleli întrerupte de strigarea vreunei lozinci, oferindu-şi serioşi opiniile şi punctele lor de vedere jurnaliştilor care transmiteau în direct, pentru televiziunile locale sau centrale. I-am văzut apoi încolonându-se disciplinaţi înapoia maşinilor poliţiei, încadraţi de carabinieri, şi, cu liderii lor în frunte, mărşăluind prin oraş, continuându-şi civilizat protestul.
Străzile, chiar străbătute acum de linii de tramvai (se regăsesc, ca şi în alte oraşe ale lumii, cel puţin trei generaţii de tramvaie, unele care încă mai poartă stema familiei de Savoia, fosta familie regală italiană, ca parte a unui trecut istoric acceptat, în pofida oricăror contestaţii şi controverse), sunt impecabil pavate cu pietre mari care te poartă cu mintea în secolele trecute şi, făcând abstracţie de iureşul zilei, de maşinile moderne care se înghesuie în coloană spre semafoare, te poţi transporta cu uşurinţă în veacurile medievale, trăind, în mijlocul oraşului de azi, savoarea trecutului nealterat al oraşului de odinioară. Ca şi la Roma, străzile sunt identificate prin plăci de marmură gravate, unele vizibil marcate de trecerea timpului, care îţi oferă o senzaţie de forţă, de stabilitate, de gând săpat în piatră spre nemurire. Îmi e greu să cred, de aceea, că primăria milaneză, indiferent de culoarea politică a primarului sau de structura consiliilor municipale, de-a lungul timpului, se va fi „războit” cu numele străzilor urbei! E o senzaţie ciudată de spaţiu, chiar pe străzile vechi, înguste, din centru, pe care altădată se vor fi îngrămădit trăsuri, care de transport sau cavaleri încălecaţi, gonind spre Palatul familiei Sforza, către care se deschide, cum era firesc, artera principală a oraşului.
Palatul, construit în a doua jumătate a secolului al XV-lea, pe ruinele unei vechi aşezări princiare ce data din secolul anterior, are strălucirea pe care un Francesco Sforza a ştiut să i-o imprime, fiind în egală măsură palat, loc de ceremonii, fortăreaţă, cu spaţii largi în interior, pictate, şi curţi generoase în care pare a se mai auzi încă foşnetul complice al mătăsurilor scumpe purtate vreodată de doamne şi domniţe. Un palat renascentist, astăzi muzeu (adăpostind valori inestimabile, printre care şi ultima sculptură a lui Michelangelo, Rondanini Pieta), întreţinut impecabil de aceeaşi municipalitate preocupată de conservarea strălucirii de odinioară a unuia dintre cele mai importante centre culturale, politice şi economice ale Italiei medievale. Fără să vreau, gândul mă duce la Cetatea de scaun a Sucevei – într-o comparaţie nefericită, îmi dau prea bine seama – şi îmi imaginez că Ştefan cel Mare, unul dintre cei mai capabili domnitori ai Moldovei, contemporan, pentru câteva decenii, cu Francesco Sforza, e nevoit să trăiască într-o fortăreaţă modestă, mereu atent la zgomotul de arme de dincolo de graniţe sau din chiar propria-i ţară.
Dar atât Palatul Sforza, cât şi Biserica Santa Maria delle Grazie (care adăposteşte celebra frescă „Cină cea de taină” a lui Leonardo da Vinci) sunt, dincolo de valoarea lor intrinsecă, mărturii vii ale barbarismului războiului. Italia a fost, în anii celui de Al Doilea Război Mondial, scena unor sângeroase şi distrugătoare confruntări între Aliaţi, pe de o parte, şi nazişti şi italieni, pe de altă parte, care au lăsat dureroase urme tocmai în patrimoniul spiritual sacru al omenirii. Santa Maria delle Grazie a fost refăcută, după ce aproape jumătate din biserică a fost grav avariată de bombardamentele Aliaţilor, dar vechile fresce, mai ales în zona altarului nu au mai fost refăcute. Pereţi albi, încorporând doar fragmente din frescele de altădată, care amintesc de splendoarea picturii originale, depun mărturie despre cât de nefastă se dovedeşte a fi dezlănţuirea „câinilor războiului”, care atentează la valori ce nu mai pot fi niciodată recuperate din beznele adânci ale confruntărilor care stau sub semnul lui Marte. Britanici şi americani, laolaltă, sunt convins că păşesc astăzi în Santa Maria delle Grazie cu capul plecat – şi vreau să cred că nu numai cei profund religioşi – acoperiţi de ruşinea perpetuă care trebuie să îi marcheze pentru vecie. Privirile lor vinovate, care se vor scurge încet de-a lungul pereţilor albi ai celebrei biserici milaneze – imense răni din care s-a prelins şi ultima picătură de sânge – vor trebui însoţite mereu de rugăciuni aprinse pentru iertarea dezastrului pe care l-au lăsat în urmă într-o lume care se ridicase admirabil prin Renaştere, pentru a coborî, după ce traversase luminile Raţiunii, în întunericul acompaniat de zăngănit de arme şi luminat nefiresc, ca de flăcările Iadului, de exploziile celei de a doua conflagraţii mondiale...
La lăsarea întunericului, Milano este luminat feeric. Nicio clădire nu este uitată. Spoturi inteligent plasate în locuri nebănuite îţi oferă o nouă imagine a oraşului. Mereu alta. Un motiv temeinic pentru a redescoperi o lume în care se îmbină armonios un trecut faimos, conservat cu inteligenţă şi creativitate, cu un prezent al inovaţiei tehnologice, dar care îşi trage seva din strălucirea de odinioară.