Spuneţi-mi "La mulţi ani!" şi atât...

Ma cuprinde o fobie şi este musai sa v-o împărtăşesc, altminteri simt că, prinsă în carapacea minţii mele, riscă să se agraveze.
Ei bine, da, am devenit imun la SMS-uri cu urături şi strigături omagiale. Am început să citesc blazat (cică la Armată ar fi o nouă modă, blazarea, a descoperit-o cineva tare sus pus printre militari si, ce naiba să fac, mă conformez, că dacă-i ordin, cu plăcere!) mesajele SMS care se învălmăşesc de Craciun şi de Anul Nou în telefonul meu mobil. Pe de o parte, recunosc, e frumos şi înălţător momentul în care ştii că cineva s-a gandit şi la tine (chiar dacă eşti mai mult ca sigur doar un nume într-o lungă listă - da' lungă, nu glumă! - de potenţiali primitori de mesaje!).
Pe de altă parte, realizez faptul că există o încercare de a crea mesaje tot mai lungi şi cât mai "poietice" cu putinţă, doar-doar vor sfârşi prin a impresiona cititorul. Este un fel de a arăta că respectul faţă de cel căruia i te adresezi s-ar putea cuantifica în numărul de cuvinte împopoţonate, nu prin onestitatea şi simplitatea mesajului. Cum nu toţi suntem Eminescu şi nici măcar Brumaru (apropo de mesajele "licenţioase"), poate că ar fi bine să fim noi înşine şi atât. Ceea ce, recunosc, începe, în cazul multora, să fie din ce în ce mai greu!
Apoi realizez că a devenit banal să spui pur şi simplu "La mulţi ani!" Este prea sec, prea lipsit de conţinut... Lumea vrea "poveşti", "abureli", "vrăjeli", vrea minciuni ambalate frumos. Vrea tot soiul de platitudini, cuprinse în texte ce se vor savant-înduioşătoare, doar fiindcă am uitat să spunem, simplu, "La mulţi ani!" sau poate pentru că ne-am obişnuit să credem că ceea ce este simplu vădeşte un calibru afectiv redus din partea celui care îşi strigă, astfel, simplitatea, dar din mesajul căruia răzbate un gând onest şi pur care nu mai ajunge până la noi. Şi, în consecinţă, alunecăm pe panta creaţiei stupide, căznit "poietice", cu adaosuri lirice de doi lei. Care, la capătul celălalt, se dovedesc a fi din ce în ce mai greu de digerat!
În fond, de la împăratul imbecil care a alungat-o pe fiica sa cea mică din palat pentru că a îndrăznit să spună că îşi iubeşte tatăl ca sarea în bucate şi până la celebrul Lear, care, în acelaşi fel imbecil, nu ştie să preţuiască simplitatea onestă a mezinei sale, Cordelia, în lumea asta prost făcută nu s-a schimbat mai nimic...
Spuneţi-mi "La mulţi ani" şi atât şi vă promit că voi fi fericit!