"Marea conspiraţie" împotriva armatei şi a generalului Chiriţă

Citesc, pe forumuri, după trecerea în rezervă şi arestarea celor doi generali de la M.Ap.N. - Chiriţă şi Marian - tot soiul de intervenţii care justifică, într-un fel sau altul, "marea conspiraţie" împotriva armatei, a imaginii ei, un fel anume de a pune cu botul pe labe o instituţie atât de credibilă - vezi sondajele alea mereu invocate - încât, în cele din urmă, am convingerea că până şi viitoarea mea descindere pentru nevoi specifice la toaletă nu este altceva decât o perfidă manipulare şi o conspiraţie: dacă anume am fost împins să mănânc, la patiseria din colţ, prin tehnica flăcării violete, vreo merdenea cu rol purgativ, astfel încât să fiu indisponibil atunci când m-a sunat un nevinovat pe care conspiraţioniştii vroiau să-l îndepărteze de mine?

Adevărul este că, dincolo de onorabilitatea indiscutabilă a stelelor de general, care există până la proba contrară, pentru mine, unul, contează faptele. Conspiraţie sau nu, un general care îşi freacă buzunarele cu bani daţi pe sub mână în schimbul unor subiecte care asigură intrarea într-o instituţie militară de învăţământ şi care este şi bine amplasat în mijlocul unei adevărate reţele create şi unse întru impostură nu este altceva decât un borfaş oarecare. Stelele de general sunt o garanţie a onorabilităţii, dar obţinerea lor ar trebui să fie condiţionată de o minima moralia. Este de întrebat cum a ajuns Chiriţă să capete două stele pe umăr - ca şi în cazul celuilalt -, dar este o întrebare la care nu o să încerc să caut răspunsul aici. O las pentru mai târziu, pentru cărţile de analiză istorică a epocii trăite. Dar întrebarea în sine ar trebui să ne bântuie pe toţi, fiindcă Mihai Chiriţă nu a fost ales în poziţia ocupată printr-un scrutin, ci a fost numit. Ceea ce implică o anume responsabilitate extinsă.

Dar aduc aici propria mărturie. În conflict administrativ fiind cu un fost şef, subordonatul lui Chiriţă, a cărui incompetenţă profesională evidentă am denunţat-o într-o publicaţie de specialitate, generalul Chiriţă mi-a zâmbit şmechereşte, în biroul lui, când mi se aducea la cunoştinţă raportul comisiei de el numită (care, de fapt, spre ruşinea ei, nu făcuse nicio investigaţie reală pentru a lămuri motivele disputei mele cu acel şef, acoperindu-se astfel de ridicol, în condiţiile în care soţia lui Chiriţă era angajata şi subordonata celui cu care mă aflam în litigiu!!), spunându-mi că "mai bine ne dădeam un cap în gură", eu şi acel şef, rezolvându-ne conflictul, decât să-l "umplem" pe el de rapoarte (după ce îmi explicase, cu subînţeles, că ar fi trebuit să trec pe la el înainte de a "tulbura apele" cu rapoartele mele!). Chiriţă era, atunci, şeful Doctrinei şi Instrucţiei! Penibil este doar un eufemism care ar putea descrie, deocamdată, comportamentul acestui personaj aflat într-o asemenea poziţie importantă.
Nu pot spune că am fost bucuros la aflarea veştii arestării lui Chiriţă. Pentru mine, era, într-un fel, o confirmare a ceea ce eu intuisem în vremea nefericitelor mele raporturi directe cu el. M-a mâhnit însă nespus felul în care o culpă individuală - ruşinoasă - era aruncată acum asupra unei întregi instituţii care nu merita această palmă. Opinia publică discută, din cauza unor astfel de nefaste personaje, oarecum la grămadă. Iar Armata, ca instituţie, nu merită asta. Fiindcă este mai presus de noi, cei care, temporar, slujim în uniformă.

Mărturia mea este o formă de eliberare şi, într-un fel, de (re)asigurare. Nu, nu suntem la fel, chiar dacă facem parte din aceeaşi instituţie şi purtăm aceeaşi haină kaki. Nu m-am simţit deloc reprezentat de oameni precum Chiriţă, nici când era în activitate şi nici acum. Însă, prin natura meseriei, am cunoscut mulţi oameni în uniformă şi acesta este motivul pentru care sunt încrezător în ziua de mâine şi în destinul acestei instituţii.

Fracturi

Am văzut „Medalia de onoare”, filmul lui Călin Peter Netzer, mai degrabă împins de aprecierile multora dintre cei care au trecut pragul cinematografelor reuşind să se entuziasmeze mulţumitor încât să mă convingă să fac, la rândul meu, acelaşi pas.
Scenariul inteligent, al lui Tudor Voican, are însă „fracturi” care au reuşit să mă convingă, în cele din urmă, că ideea, deşi interesantă şi bine conturată în aparenţă – un veteran de război primeşte o medalie de onoare pe care, apoi, trebuie să o restituie – sfârşeşte în clişee care se vor amuzante şi succesiuni de evenimente neverosimile.
Este salvator jocul magistral al lui Victor Rebengiuc, al lui Ion Lucian şi chiar al lui Radu Beligan (cu o scenă de forţă, deşi modestă în economia scenariului), dar mi-a fost cu neputinţă să înţeleg cum poate o femeie, care nu vorbeşte vreme de şase ani cu soţul ei, să înceapă, dintr-o dată, să-şi reconsidere atitudinea (fără un incident declanşator puternic, întocmai ca acela care, probabil, i-a produs refuzul de a mai dialoga cu partenerul conjugal), după cum tot atât de greu de acceptat sunt scenele caricaturale care construiesc interacţiunea veteranului Ion I. Ion (Victor Rebengiuc) cu o isterică (gravidă) de la registratura Ministerului Apărării Naţionale, dar şi relaţiile „amestecate” dintre liderul Asociaţiei Veteranilor şi secretara sa, tuşe mult prea groase, anume făcute să forţeze cu tot dinadinsul râsul spectatorilor.
Scena din final este una memorabilă şi merită cu prisosinţă elogiată. Felul în care se privesc tatăl şi fiul (veteranul Ion I. Ion – Victor Rebengiuc – şi Cornel, interpretat de Mimi Brănescu), în gălăgia mesei de familie, animată de subiecte banale, subliniază cu ingeniozitate drama eroului principal şi un conflict între generaţii care se pliază perfect pe istoria României recente.
Sunt şi greşeli sau erori de plasare în timp, care, în SUA mai ales, sunt vânate cu pasiune de împătimiţii celei de a şaptea arte. Semnalez şi eu aici câteva, pentru amatorii de astfel de descoperiri: deşi scenariul ne trimite în decembrie 1995, ni se înfăţişează Monumentul Infanteriei din Bulevardul Kiseleff (inaugurat însă în anul 2000), veteranul Ion I. Ion trece, la un moment dat, prin faţa Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” (cum se citeşte în dreapta intrării principale), deşi, în 1995, aceeaşi instituţie se numea Academia de Înalte Studii Militare, după cum liderul veteranilor de război, interpretat de Ion Lucian, propune o intervenţie la Televiziunea Română pentru un mesaj în cadrul emisiunii militare de televiziune pe care o numeşte „Pro memoria”, în loc de „Pro patria”.
„Medalia de onoare” mi se pare un film făcut din cristale autentice şi resturi de geamuri sparte.

Bravo, dom' Stoenescu! Felicitări!

O ştire m-a umplut de uimire. Alex Mihai Stoenescu, specializat în tot soiul de lovituri de stat şi detalii conspiraţioniste numai de el ştiute despre Revoluţia din Decembrie 1989, este dovedit acum a fi fost informator plătit al Securităţii (vezi aici), cu peste 70 de note informative, pentru unele fiind stipendiat cumsecade de Securitate.
M-a amuzat "vigilenţa revoluţionară" a lui Stoenescu, la 12 aprilie 1984, când, aflat prin Piaţa Amzei, a identificat "cu mândrie patriotică" un individ "periculos" pentru stabilitatea regimului comunist în încercarea lui de a fotografia o coadă cinstită la nişte produse alimentare devenite tot mai exotice prin galantarele goale, fotografiile urmând să fie oferite postului de radio "Europa liberă". Aşa credeau domnul Stoenescu şi cei de la Securitate care îl vor fi anchetat pe bietul nefericit. Iată cum distinsul domn Stoenescu făcea "relaţii publice" pentru regimul comunist, încă înainte ca ele să fie "inventate" în regimul democratic pe care avea să-l slujească tot cu osârdie şi după 1989, fiind, o vreme, chiar purtător de cuvânt al Ministerului Apărării Naţionale şi şeful Direcţiei Relaţii Publice (DRP) în aceeaşi instituţie (aşa se ajunge şef la DRP, domnule Stoenescu?). Atunci poza în locotenent-colonelul exigent, dar acoperit de ridicol în încercările sale de a scoate basma curată "vrăjelile" de culise ale Operaţiei de tristă amintire "Ţigareta".

Vă propun să vedem în continuare cum vigilentul Stoenescu urmărea "pericolele" grave la adresa regimului comunist, în Piaţa Amzei, în anul de graţie 1984, aşa cum reiese din raportul unui ofiţer de Securitate: „În dimineaţa zilei de 12.04.1984, la ora 9.50, sursa [Stoenescu, nume de cod "Gavrilescu"] a surprins, în dreptul agenţiei CEC din Piaţa Amzei, un individ care fotografia cozile la diferite magazine. Sursa l-a urmărit pe individ şi i-a reţinut semnalmentele, după care s-a deplasat rapid în dreptul cofetăriei Casata, unde a făcut cunoscute cele văzute unui sergent major de miliţie aflat în misiune. Împreună cu acesta, sursa şi alţi lucrători de miliţie, precum şi un ofiţer M.I. au pornit în căutarea individului, cercetând magazinele şi toate unităţile comerciale din zonă. La ora 10.30, sursa l-a identificat pe individ în apropierea unor cozi şi a atras atenţia ofiţerului M.I. că individul (alertat de agitaţia subofiţerilor de miliţie) s-a ascuns între oamenii de la coadă. În momentul în care individul s-a izolat de coadă încercând să-şi plaseze aparatul foto într-un autoturism a fost reţinut şi identificat. În continuare, sursa [Stoenescu, nume de cod "Gavrilescu"] s-a deplasat la IGM unde a dat relaţiile necesare şi unde a aflat că individul a cerut să părăsească ţara şi că ar fi recidivist".
În urma reclamaţiei, se arată în articolul din "Cotidianul", cazul a ajuns la Securitatea Municipiului Bucureşti, la locotenentul major Cioclan. Acesta a trecut la anchetarea persoanei care a fotografiat oamenii care stăteau la rând şi a ajuns la concluzia că pozele erau făcute cu intenţia de a fi trimise peste graniţe, la postul Radio Europa Liberă. Pentru informaţia furnizată, Alex Mihai Stoenescu a fost recompensat cu suma de 500 de lei. „Pentru modul cum a acţionat în vederea prinderii unui infractor care făcea fotografii în Piaţa Amzei în scopul trimiterii lor postului de radio Europa Liberă, precum şi pentru informaţiile furnizate, propun stimularea informatorului «Gavrilescu Adrian» cu suma de 500 de lei", se arată în nota ofiţerului. Primirea banilor este certificată de chitanţa din 4 mai 1984, semnată cu numele olograf Gavrilescu Adrian: „Am primit suma de 500 de lei din partea M.I. pentru sprijinul acordat".

Bravo, dom' Stoenescu, felicitări! Curat vigilent istoricul şi marele specialist în comunicare Stoenescu!

P.S. Domnul Alex Mihai Stoenescu este, printre altele, membru în Consiliul Ştiinţific al revistei "Vitralii", care reuneşte "crema rezervistă" a serviciilor de informaţii de pe la noi. Să înţeleg, aşadar, că a fost o bună şi necesară reunire (acum la vedere, deh!) sau, mai degrabă, un exemplu de linşaj al celor care şi-au oferit atât de "dezinteresat" serviciile Securităţii?

Un fals ordinar

Recent, am fost martorii unei făcături - un pretins "document" care ar atesta intenţia lui Ion Iliescu, transpusă într-un text scris de mână şi semnat, de a-i graţia pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, în decembrie 1989 -, un fals ordinar care are cu totul alte scopuri decât acela de a contribui la elucidarea aspectelor necunoscute ale Revoluţiei din decembrie 1989.

Încerc, în rândurile de mai jos, câteva explicaţii cu privire la acest document care a inflamat mass-media zilele acestea.
1. Teodor Mărieş nu a fost capabil să declare tranşant, până în prezent, că acest document este autentic. Tot timpul a oferit celor interesaţi doar o copie, ceea ce face imposibilă, deocamdată, analiza documentului original (dacă acesta există!). Teodor Mărieş pretinde (fiind invitat la telefon în emisiunea lui Stelian Tănase de la Realitatea TV de astăzi, 11 decembrie, că şi acest document exprimă controlul pe care Moscova l-ar fi exercitat asupra lui Ion Iliescu. Reamintesc aici celor care nu ştiu, declaraţia lui Valerii Musatov, prim adjunct al şefului Secţiei Internaţionale a CC al PCUS şi coordonator al sectorului Ungaria, România, Polonia şi Cehoslovacia (1984-1991), care mărturisea că Gorbaciov a fost uimit de vestea execuţiei lui Ceauşescu. Gorbaciov a confirmat, cu prilejul recentei sale vizite în România, că nu a ştiut nimic de această decizie, luată la Bucureşti, cum, de altfel, susţine în continuare Ion Iliescu.
2. E de neînţeles, apoi, cum a putut rămâne acest document necunoscut mai bine de 20 de ani de la întocmirea lui. Este imposibil ca autorul/autorii lui să fi păstrat tăcerea în această privinţă. Cine l-a scris? Cine l-a păstrat şi de ce? De ce este prezentat publicului abia acum? Rămân întrebări fără răspuns.
3. Timp de mai bine de 20 de ani, Ion Iliescu a fost acuzat că are mâinile pătate de sânge prin actul săvârşit la 25 decembrie 1989, când cei doi soţi - Nicolae şi Elena - au fost executaţi într-o cazarmă din Târgovişte. Fostul preşedinte ar fi putut, în repetate rânduri, să invoce în apărarea sa acest document, tocmai pentru a arăta că a fost avută în vedere şi o soluţie de comutare a pedepesei capitale pronunţate atunci. Iliescu nu a făcut-o însă niciodată, asumându-şi această decizie. Şi este consecvent: afirmă că documentul prezentat de Mărieş este o "făcătură mizerabilă".
4. Ion Iliescu nu s-a văzut pe sine ca fiind un interimar pentru funcţia de preşedinte al României, ci, în cel mai bun caz, preşedinte al FSN, al CFSN, "emanaţie a revoluţiei". Este dificil de înţeles de ce, în acest document, este întărită titulatura sa de preşedinte al CFSN prin aceea că "asigură interimatul funcţiei de preşedinte al României". Pentru proununţarea unei pedepse capitale şi pentru comutarea ei nu era nevoie, în condiţiile prăbuşirii tuturor structurilor de putere ale regimului comunist, de apelul la această "sursă de autoritate", în fapt inexistentă. Până la urmă, Ion Iliescu devine "preşedinte al României" abia în mai 1990, după alegeri, în vreme ce Nicolae Ceauşescu fusese "Preşedinte al Republicii Socialiste România".
5. Argumentul invocat pentru comutare este ridicol: "Condamnatul Nicolae Ceauşescu a luat parte activă la încetarea luptelor din partea tuturor trupelor de securitate, printr-un ordin ferm dat în acest sens", pentru a "stopa vărsarea de sânge". Să revedem însă capetele de acuzare din sentinţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, din 25 decembrie 1989:
" - Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;
- Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;
- Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;
- Subminarea economiei naţionale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu aplicarea articolelor 33-34 şi 41, aliniat 2, Cod Penal."
E greu de spus că la asemenea capete de acuzare se putea invoca "stoparea vărsării de sânge" printr-o cooperare "activă" a "condamnatului" Ceauşescu care ar fi dat un ordin... inexistent!
6. Dacă motivarea în vederea comutării pedepsei capitale îl are în vedere doar pe Nicolae Ceauşescu, ce caută, în acelaşi document, Elena Ceauşescu? De ce nu sunt invocate aceleaşi argumente şi pentru ea, deşi sentinţa de condamnare îi viza pe amândoi?
7. Graba cu care au fost executaţi cei doi, la Târgovişte, îndată după proces, arată că nu exista posibilitatea unei eventuale opţiuni mai blânde - "detenţia pe viaţă".
8. Ştim că grupul de decizie care a fost transportat la Târgovişte pentru proces avea deja sentinţa "în buzunar", Ceauşescu trebuia condamnat la moarte, mascarada de proces nu trebuia decât să asigure "spectacolul juridic" necesar, astfel încât să ofere linşajului final o oarecare pretenţie de legalitate (chiar dacă nu tocmai legalitatea a fost punctul forte al celor care au participat la farsa de proces din 25 decembrie 1989). Să ne amintim de ridicolul de care s-au acoperit Dan Voinea şi avocaţii Lucescu şi Teodorescu în timpul procesului, ca să înţelegem mai bine contextul în care s-au desfăşurat evenimentele.

Cred că sunt destule argumente pentru ca acest petic de hârtie să fie socotit ceea ce este: un fals ordinar.
În ceea ce mă priveşte, prefer stenogramele regimului Băsescu. Sunt mai interesante!

Gânduri de Ziua Naţională a României

Nu departe de casa mea, cineva a arborat în curtea casei sale drapelul tricolor. Mi-a părut rău ca nu am un drapel similar, l-aş fi pus în curtea casei. Promit să fac rost măcar pentru la anul.
Ce nu am reuşit eu, a făcut Google, celebrul motor de cautare online. Mulţumesc, Google România!
Totuşi, îmi e greu să spun celor pe care îi întâlnesc astăzi "La mulţi ani!" Aş putea spune, firesc, "La mulţi ani, România!", dar mă abţin să o fac faţă de cei pe care îi întâlnesc sau îmi trimit sms-uri cu acelaşi text. Mă leagă de ţară fire nevăzute şi nebănuite, mai ales ca istoric. Ştiu vârfurile, miracolele şi zbaterile istoriei noastre, după cum ştiu eşecurile, mizeriile şi trădările noastre ipocrite. Asta nu mă face mai puţin patriot şi nici mai puţin român. Ne prezentăm altora prin noi înşine, prin profesia şi competenţele noastre, abia apoi prin naţionalitate. Ceea ce e trist. Avem cu ce ne mândri, avem ce schimba. Multe, de o parte şi de alta.
Mă regăsesc în pasiunea şi încăpăţânarea celor care vor să schimbe ceva, aici, în ţară, şi mă oripilează imbecilitatea celor care pot scrie, pe soclul statuii ecvestre a lui Carol I, gata de a fi inaugurată de Ziua Naţională, în faţa Bibliotecii Centrale Universitare - acolo unde îi e locul şi de unde comunistii au alungat-o, în 1948 - că ar fi trebuit să fie gata mai întâi stadionul naţional - un reproş adresat actualului primar al Capitalei, Sorin Oprescu. În 1948, în alte circumstanţe decât cele impuse de URSS, românii ar fi protestat pentru dărâmarea statuii, în 2010, la refacerea statuii, unii imbecili pun în balanţă actul în sine cu un stadion, fie el şi naţional. Doar în Roma decăzută, imună la propriul ei trecut, probabil că prăbuşirea Colosseumului ar fi fost o mult mai mare tragedie decât distrugerea statuii Lupoaicei cu cei doi copii, Remus şi Romulus.
Într-un fel, de aceea e tristă România, fiindcă nu mai are repere. Iar şcoala e prima vinovată, ca şi toţi cei care au condus sau au făcut parte din acest sistem, după 1990 mai cu seamă.
Decontul va fi însă al tuturor. Mai ales dacă nu vor mai exista tabloide, emisiuni de doi lei şi stadioane. Doamne fereşte!


P.S. E semn de orgoliu nemăsurat (sau nesimţit, ca să fiu pe înţelesul tuturor!) să crezi că nu ai de ce să te simţi mândru că eşti român, doar fiindcă maică-ta s-a "eliberat" într-o maternitate de pe aici. Că ai o problemă cu ţara şi trecutul ei, e o chestiune de educaţie sau percepţie, de acord, dar măcar familia ta, aia care a trudit şi te-a crescut aici ar trebui să o respecţi. Şi asta deja trimite la trecut şi istorie, chiar dacă individuale. Însă unii cred cu putere că istoria începe şi sfârşeşte cu ei. Îi contrazic perpetuu cimitirele...

În "război" cu... "pe"

A ajuns să mă agaseze, într-un mod pe care nu mi-l imaginam altădată (e semn de îmbătrânire? Se vor fi rezolvat toate celelalte probleme, aşa încât mă dedau la "dulcegării" lingvistice? mă veţi întreba), o biată prepoziţie, în sine nevinovată, utilă ce-i drept, dar oarecum abuzată "intelectual" şi "hărţuită" verbal în fel şi chip, ca şi cum s-ar afla într-un război perpetuu cu alte surate - "la", "în", "din" - ieşite însă cam şifonate dintr-o confruntare profund inegală şi... fără miză.
"Pe surse", aud tot mai des, "ieşim pe televiziuni", rostesc gureşi tot soiul de politicieni cu frunte mică şi gură mare, "pe data", spun tot mai mulţi istorici şi indivizi care încearcă să impună temporal un episod, "pe statistici" sau "pe bursă", spun economişti trişti, transfiguraţi de prăbuşirea iminentă a României, mâine chiar, într-un cutremur economico-financiar, "pe mă-sa", între două flegme, zic şi băieţii de cartier intraţi în multinaţională după cursul scurt de plusvaloare de la ASE.
Şi totuşi, ştim "din" surse (tot mai nesigure, dacă nu sunt stenograme!), gureşii sunt de întâlnit "la" televiziuni, evenimentele sunt uşor de identificat "la"... data, ne uităm "la" statistici sau citim "în" statistici şi îi băgăm "în" mă-sa pe unii şi pe alţii din raţiuni evidente, de vreme ce tot de acolo vor fi ieşit!
"Războiul" meu cu prepoziţia este însă unul modest. Duc altele mult mai grele. DEX-ul şi DOOM-ul sunt la concurenţă cu distinsa noastră Constituţie (îmi spun unii, căci Legiuitorul va fi fost, nu-i aşa, şi lingvist, nu doar jurist!), iar când niciunul din instrumentele acestea nu funcţionează, unul se dovedeşte în cele din urmă impecabil: "Am zis!" O abordare uşor winnetouniană în limbă şi atitudine, aş spune, amintindu-mi de eroul amerindian din romanele lui Karl May. Numai că ăla ştia măcar semnele naturii, dibuia urmele oricărei vietăţi şi te îndruma pe drumul cel bun, încât erai convins că trebuie să-l urmezi.
Eu rămân totuşi "sclavul" cârcotaş al DEX-ului şi al DOOM-ului, 1, 2, 3, 4, câte au fost şi vor mai exista...
"Pe" cinstea mea!

La moartea unui poet

Moartea lui Adrian Păunescu mi-a arătat încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de dificilă este reaşezarea României după înlăturarea regimului comunist, tocmai pentru că, de fapt, ceea ce ne place să numim pompos Revoluţia din Decembrie 1989 nu a reaşezat nimic.
În continuare, unii îl vor pe Adrian Păunescu doar un poet genial, nefiind dispuşi să ia parte la o discuţie deschisă despre rolul său complex din anii regimului comunist, iar alţii îl vor cu prisosinţă doar "poet de curte" şi "lingău ceauşist", ceea ce, evident, este o altă exagerare. Am fost martor, recent, la o pendulare penibilă între alb şi negru, poate estompată, din partea unora, doar de necesara reţinere în faţa sicriului dus cu jale spre groapă, căci, altminteri, lăturile aruncate ar fi fost mai multe, pestilenţiale.
Nu cred, cum spune Andrei Cornea, într-o intervenţie la TVR 1, că Păunescu a fost un "poet mediocru" şi "versificator", dar aş fi preferat ca Andrei Cornea să tacă. În primul rând, pentru că nu poţi vorbi despre Păunescu în termeni de tipul "adulatorul lui Ceauşescu", dacă tu însuţi nu ai făcut nimic remarcabil, în timpul regimului comunist, pentru a te opune acestuia şi liderului său. Fiindcă tăcerea nu este cu nimic mai onorabilă în aceste circumstanţe. În al doilea rând, când eşti fiul lui Paul Cornea, care a avut o poziţie importanta în domeniul cultural în anii regimului comunist, e o chestiune de bun simţ să te abţii să-l judeci pe Adrian Păunescu, cel care a trebuit să-şi amâne anii de studiu la facultate pentru trecutul liberal al tatălui său.
Ca să fiu sincer, ambele tabere, prin talibanismul lor, îmi sunt profund antipatice şi mă dezgustă. Adrian Păunescu, pentru a rămâne în literatura română, nu are nevoie nici de aplaudacii lui - sinceri sau ipocriţi - şi nici de vreun cor de adulatori. Opera lui este suficientă. Şi va rămâne. Ceilalţi, prin încercarea de a-l culpabiliza cu orice preţ pentru atitudinea politică din anii regimului comunist, vor sfârşi prin a-i ridica lui Păunescu un piedestal. Împotriva voinţei lor, desigur. Iar lipsa nuanţelor din discursul lor, familiarizat cu înfierările şi demascările publice, va sfârşi în ridicol.
Dar cel mai trist este că orice discuţie despre regimul comunist din perioada 1965-1989 pare definitiv compromisă în România. Interlocutorii se comportă ca nişte pugilişti, capabili să se lupte la nesfârşit în ring, cărându-şi pumni mai degrabă decât argumente, încurajaţi de galerii perverse, imbecile, dar zgomotoase.
Îmi pare rău să o spun, dar adevărata istorie a regimului comunist în România se va scrie abia după dispariţia fizică a generaţiilor care au trăit-o, care au pus umărul la edificarea ei sau i-au tolerat derularea, speriaţi, în "cuştile" lor din apartamente.
Până la urmă, credeţi-mă, prefer o istorie a regimului comunist scrisă ca despre un sit neolitic, decât zgomotele şi furia neproductive de astăzi.

P.S. Gestul lui Traian Băsescu de a se prezenta la căpătâiul poetului dispărut, în pulover albastru şi cămaşă deschisă la culoare, mi s-a părut inadmisibil. Iar românii, "buni creştini", care fac cozi şi se calcă în picioare pe la toate moaştele sfinţilor, mustind de o religiozitate afişată cu ostentaţie, au călărit la propriu crucile şi mormintele altora din Cimitirul Bellu pentru a nu pierde un loc mai în faţă la reprezentaţia funebră gratuită care li se oferea prin înmormântarea lui Păunescu în vecinătatea unor mari scriitori. Nu ştiu cum e cu Legea Educaţiei, dar cred că educaţia sau, mai bine zis, reforma ei, trebuie începută din altă parte şi mult mai de jos...

O autobiografie ratată

Andrei Ujică a strâns şi a pus cap la cap câteva mărturii filmate, de-a lungul timpului, despre cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu în fruntea Partidului Comunist Român şi a statului român, în speranţa că acestea vor vorbi prin ele însele despre un personaj istoric ce încă ne bântuie (dacă judecăm după sondajele de opinie care arată că românii încep să privească altfel spre anii de dinainte de 1989, spre disperarea anticomuniştilor de serviciu). Pentru că, previn spectatorii, nu există nici urmă de comentariu şi nici vreo precizare temporală sau indicaţie biografică, tocmai pentru a contura imaginea unei întreprinderi cinematografice detaşate, obiective (mă întreb însă cum ar putea tinerii de azi sau unii spectatori occidentali neavizaţi să recunoască perioadele istorice şi unele personaje din nomenclatura comunistă care apar în imaginile selectate!).
Dar secvenţele selectate de Andrei Ujică (care semnează scenariul şi regia) şi montate de Dana Bunescu în acest film documentar sui generis sunt cele înregistrate de cameramanii oficiali, selectaţi cu rigurozitate, şi ale căror producţii erau atent controlate de structurile de propagandă comuniste. Ceauşescu nu este surprins în intimitate decât rareori, în sânul familiei, mai degrabă în gesturi tandre faţă de copiii săi, într-un veritabil film mut, dar color, sau aşezat comod, alături de consoarta sa, în fotolii de interior plasate în mijlocul unei pajişti verzi, probabil la una din vilele de protocol ale PCR. Din acest motiv, acel Ceauşescu care poartă pe umeri, alături de alţi lideri comunişti, sicriul cu corpul neînsufleţit al lui Gheorghiu-Dej, în 1965, mi se pare la fel de sincer îndurerat şi atunci când poartă pe umeri sicriul mamei sale, Alexandrina, la Scorniceşti, în 1977, deşi cele două evenimente trebuie să fi fost, în mod evident, mult diferite pentru Nicolae Ceauşescu. Secvenţele acestea ar vrea să vorbească despre omul Ceauşescu, în încercarea de a conferi trăsături umane personajului politic, dar, din punctul meu de vedere, nu ne spun mare lucru, tocmai pentru că ele sunt surprinse de cameramanii oficiali în împrejurări cât se poate de oficiale. Este şi o secvenţă teribilă cu cei doi - Nicolae şi Elena - jucând volei cu indivizi din anturaj sau, poate, cu securiştii de serviciu. Sunt penibili amândoi, nu doar prin faptul că habar nu au să joace - sunt singurele secvenţe care smulg hohote de râs în sala de proiecţie -, ci pentru că el trage şmechereşte de fileu ca să poată trece o minge în careul advers, ceea ce îmi aminteşte de felul în care, aflat în închisoare, în tinereţea lui revoluţionară, vroia cu tot dinadinsul să câştige un concurs de şah, şi acolo tot atât de penibil, prin fraudă, după mărturia lui Pavel Câmpeanu (Ceauşescu. Anii numărătorii inverse, Iaşi, Editura Polirom, 2002).
Ujică a făcut ce a putut, în vreo trei ore de film documentar, dar cu grave erori de montaj (în sens istoric, nu tehnic), pentru că îmi e greu să cred că are minusuri în privinţa unei minime cunoaşteri cronologice – pe care se întemeiază, în esenţă, filmul –, după cum speram să nu fie atât de tributar clişeelor omniprezente în discursul general despre Nicolae Ceauşescu (eternele vânători, dar cu un Ceauşescu rezervat, fără excese cinegetice, vizitele în România ale unor lideri occidentali importanţi şi vizitele liderului comunist român în China şi Coreea de Nord, vizitele de lucru din ţară) încât să producă o reconstituire făcută după chipul şi asemănarea anticomuniştilor cu securea şi ciocanul în dinţi. E suficient, deocamdată, să precizez că imaginile cu demolările din cartierul Uranus şi construcţia deja celebrei Case a Poporului (sau Casa Republicii), în Bucureşti, sunt plasate în siajul unor imagini din capitala Coreei de Nord, Phenian, sugestia fiind, astfel, implicită, în vădită contradicţie cu realitatea istorică.
Celor care, totuşi, se vor osteni până la sălile cinematografelor, pentru a viziona filmul lui Andrei Ujică, le atrag atenţia asupra a două lucruri care reies cu prisosinţă din imaginile filmate altădată şi repuse acum în circuitul cinematografic. Întâi de toate, priviţi cu atenţie cum arată publicul din Cehoslovacia la mitingul prilejuit de vizita lui Nicolae Ceauşescu în această ţară, în 1968, şi conferinţa de presă din aceeaşi ţară. Sunt grăitoare pentru spiritul care avea să ducă la Primăvara de la Praga. În al doilea rând, observaţi cum arată şi se comportă conducerea de partid în anii 1965-1975 şi în anii 1980-1989. Sunt diferenţe vizibile, semnificative. Măcar pentru acestea, filmul lui Andrei Ujică îşi are rostul său.

În mă-sa şi cu specialiştii ăştia!

Un specialist în istorie militară, la o emisiune de radio, se pronunţă într-o problemă în care este cunoscător. Supravieţuitorul epocii despre care se vorbeşte, cocoţat în fruntea unei organizaţii, se indignează până peste măsură de opiniile exprimate şi cere să-i fie "reperată" onoarea pe cale administrativă, plângându-se forurilor militare. Aşa se scrie istoria post-comunistă. Şeful specialistului în istorie militară, căci orice specialist îşi are şeful său, nu dă doi bani pe ipoteza că ar putea fi nevoie să asculte cu urechile sale şi să judece cu mintea sa zicerile incriminate, ci se bucură ca de tort de ziua lui, că a simţit doar suflul "bombei" pe lângă pălărie. Pălăria lui şi a specialistului. Care nu mai contează. Pentru că titlurile şi recunoaşterile sunt inutile. Ele se întind în CV şi contează numai dacă trebuie uns fotoliul călduţ de demnitar în care te-a aşezat pronia cerească şi e musai să începi să fii vizibil-agresiv prin competenţe şi titluri.
Supravieţuitorilor le place să spună ce vor despre ceea ce au trăit. Istoricilor însă doar ceea ce cred ei, după confruntarea surselor. Care, spre norocul nostru, al tuturor, nu sunt scrise de acelaşi supravieţuitor!


P.S. Nu ştiu dacă să pun titlul ăsta. Ultima oară când am scris aşa ceva într-o publicaţie mi s-a reproşat că e o înjurătură. Şi "noi" nu înjurăm. "Noi" suntem decenţi. Dar numai când scriem. În rest... "dă-le-n mă-sa"...
Update. Adevărul este că nu e un caz singular. Una alt personaj, a cărui incompetenţă profesională evidentă a fost public prezentată într-o publicaţie de specialitate, a găsit aceeaşi formulă a plângerii administrative. Cum de nu se plâng unii că nu ştiu carte, dar ocupă funcţii publice?

Ca în America...

Ajung, spre seară, după o zi de muncă, la un medic, pentru câteva reţete pentru părinţii mei. Asistenta e vizibil iritată de ora la care am ajuns - deşi, teoretic cel puţin, programul de consultaţii este până la ora 20 şi ceasul indică doar ora 19,15 -, afară o aşteaptă soţul cu copilul răcit. Este îngrijorată femeia şi, evident, izbucneşte atunci când îşi dă seama că medicul intenţionează să mă treacă în registru şi să-mi dea reţetele. "În America nu e aşa, doamnă, îi zice doctoriţei, dacă nu ai programare nu vii, nu intri. Aici, fiecare vine când vrea..."
Îi explic politicos că vin de la serviciu, ceea ce era perfect adevărat. Mă scuz, aşadar, că am venit în timpul programului afişat pe uşă, nu-i aşa? Se apucă să scrie reţeta. Nu ştie unele substanţe, nu ştie clasificarea bolilor şi doctoriţa îi dictează cu răbdare. Una din reţete tot o greşeşte. Îmi dau seama abia la farmacie, când individa opacă din spatele ghişeului meschin - rămăşiţă a ghişeului mic-mic-mic de altădată - îmi explică de ce nu îmi poate elibera medicamentele. Una din substanţele scrise are codul unei alte boli. Teoretic, trebuie făcută cale întoarsă la medic pentru corectarea reţetei şi ştampilarea suplimentară.
Adevărul e că în America, unde îi place dumneaei, ea era cel mult femeie de serviciu într-un dispensar pentru animalele fermierilor, judecând după cunoştinţele sale. Dar şi acolo ar fi trebuit să ştie unde poate da cu mopul şi unde nu. De aia rămâne în România, îmi zic, şi nu pleacă în America aia la care râvneşte tuta. Aici e asistentă medicală. Pentru semenii ei. Pe banii şi nervii mei, ai tăi, ai părinţilor tăi şi bunicilor tăi. Care nu au nicio vină că incompetenţa a devenit uşa deschisă pentru promovarea oricui. Pentru ca, apoi, să emită pretenţii de onorabilitate profesională. Că "aşa e în America"!