Schimbarea schimbărilor

O ştim prea bine, trăim în ţara tuturor posibilităţilor – este formula care revine tot mai des pe buzele multora – ceea ce presupune că nicio surpriză nu ar putea fi atât de mare încât să ne tulbure oricum precarul echilibru existenţial. Este un soi de obişnuinţă cu anticipaţie, întru imunizare, a „convieţuirii” cu cel mai cumplit dezastru, care, odată produs, ni se va părea inevitabil, plauzibil şi, în cele din urmă, chiar acceptabil.
Când am intrat în sistemul militar, comandant suprem era Nicolae Ceauşescu şi toţi, în jurul meu, îmi vorbeau cu respect de el şi de realizările minunate ale „Epocii de Aur”. Pentru ca după decembrie 1989 să-l înjure şi să-l urască de moarte toată lumea – inclusiv cei care până atunci îmi vorbeau cu respect despre acelaşi personaj – pe el, pe consoarta sa şi „realizărili” acum ironizate şi terfelite cu sârg, dar cărora li se înălţau altădată ode cu „prinos de recunoştinţă”.
Am parcurs, alături de alţii din generaţia mea, vremuri întortocheate, cu schimbări semnificative care se petreceau de la o zi la alta, de la o lună la alta, de la un mandat la altul. Reglementările de ieri se dovedeau a nu mai fi valabile azi, pentru a fi din nou modificate mâine. Destinele celor în uniformă au fost diriguite de oameni plasaţi în funcţii, după 1989, prin logica sistemului democratic de reprezentare, pe care îl doriserăm cu toţii în decembrie 1989. Puţini se vor fi îndoit atunci că acesta nu ar fi cel mai bun din câte existaseră, în pofida imperfecţiunilor sale.
Când am intrat în sistemul militar, ştiam că am un alt statut. Că o chemare în miez de noapte se poate petrece şi în weekend – ale cărui binefaceri începusem să le descopăr –, după cum poate fi o chemare, ultima, cu final tragic. Că unele drepturi, ca cetăţean, îmi sunt limitate, că există o seamă de incompatibilităţi. Iar pentru toate acestea existau compensaţii. Pe care, acum, le discută tot felul de năimiţi.
Şi mă văd nevoit să le explic unora sau altora, reprezentanţilor unor categorii profesionale, celorlalţi bugetari sau chiar şi angajaţilor în sectorul privat de ce am salariul pe care îl am. Să mă justific, de pildă, pentru zilele şi nopţile de nesomn în care am avut responsabilitatea pazei Preşedinţiei României sau a Ministerului Apărării Naţionale, în fruntea a peste 100 de soldaţi înarmaţi. Pentru zilele şi nopţile în care am asudat pe câmpul de instrucţie, în aplicaţii sau în misiuni în teatrele de operaţii, acolo unde am fost trimis pentru că s-a considerat că este nevoie de mine.
Şi sunt silit să scrutez cu mai multă atenţie orizonturile care mă apropie de pensie, pentru că s-ar putea să mi se explice, cât de curând, cu aceeaşi nonşalanţă, că nimic din ceea ce a fost nu va mai fi, că nu am plătit nu ştiu ce contribuţii sociale de-a lungul timpului – ca şi cum ar fi depins de mine dacă vroiam sau nu să contribui! – că pensia militară se schimbă şi ea după cum bate vântul.
Nu mă mai aştept la recunoştinţă. E un concept care, altădată, mi-ar fi încălzit inima. Dar mă aştept la dreptate.

P.S. Fotografia am găsit-o la http://christianmenchristianwarrior.wordpress.com/2009/03/26/enemy-behind-the-line-unwillingness-to-change/ şi exprimă foarte bine gândurile mele.

Vorbe grele... mincinoase

Am citit, pe blogul lui Victor Ciutacu, un text imund referitor la săptămânalul la care lucrez ("Observatorul militar") şi,inevitabil, mi s-a părut de bun simţ să-i lămuresc pe cei care citesc acest blog despre ceea ce consideră Ciutacu a fi "paginarea anului". Nu am nici cea mai vagă intenţie de a polemiza cu jurnalistul în cauză, mai degrabă dintr-o imperioasă nevoie de igienă a limbajului. Şi prefer, de aceea, să pun la punct doar câteva detalii pentru cititorii blogului meu.
Înainte de toate, nu cred că Ciutacu citeşte "Observatorul militar", dar, ca să nu comit o eroare, o să spun că citeşte pe sărite. Altminteri, ar fi observat că, periodic, în pagina a 3-a a săptămânalului M.Ap.N., invocat de el, sunt publicate mesajele pe care ministrul apărării naţionale şi şeful SMG le adresează personalului din diferite arme, specialităţi şi categorii de forţe, cu ocazia zilelor aniversare. Este, deci, o practică obişnuită pe care ar fi putut-o observa numai acela care citeşte/răsfoieşte constant "Observatorul militar". În plus, să fii redactor-şef al unui cotidian important în România, cum este "Jurnalul naţional", şi să nu-ţi dai seama că un mesaj aniversar nu este... editorial, mi se pare o tragedie. Cred că pentru a înţelege diferenţa dintre "mesaj" şi "editorial", oricât de grav ar fi decăzut presa din România, nu se poate organiza un curs de iniţiere. Ar fi mult prea mult!
Acum, din două una: ori cel care i-a semnalat pagina respectivă lui Victor Ciutacu a vrut să-şi bată puţin joc de el (pentru că nu i-a arătat întreaga pagină, fiindcă la sfârşitul mesajului este scris, negru pe alb, că "editorialul" cu pricina este un... mesaj, dar aceasta este, în opinia mea, o variantă puţin probabilă), ori Ciutacu avea de "executat" două persoane cu funcţii de conducere în M.Ap.N. şi a ales săptămânalul armatei în acest "nobil" scop, dar "deontologia" aia, bat-o vina, nu-i permitea să ofere cititorilor blogului personal întreaga pagină a "Observatorului militar", pentru ca aceştia să poată muşca doar "hrana" mestecată deja de Ciutacu, spre bună îndobitocire.
Este şi acesta un mod de a face presă. Aşa cred unii. Pentru mine însă, credibilitatea lui Victor Ciutacu este istorie. Şi pentru istorie verbele se pun la trecut...

Fotografia nu minte!

Nu reuşeam să-mi explic mulţumitor de ce nu-mi place Andreea Marin. Era ca o poveste spusă de multe ori şi al cărei final te lasă mereu nedumerit, întrebându-te perplex ce va fi fost în mintea autorului. Mie, unul, Andreea Marin-Bănică mi s-a părut mereu falsă. Cu şcoală de teatru într-însa. Prinsă pe stradă, dar aşezată pe daturi naturale. O moldoveancă inteligentă, ajunsă în Bucureşti cu ambiţii mari, s-a dovedit suficient de instruită încât să utilizeze corect limba literară, talentul teatral cu care o înzestrase natura şi care se desăvârşise prin silinţă de studiu, graţie "dăruirii" dezinteresate a lumii din jur în care era nevoită să supravieţuiască, oferind un chip angelic înapoia căruia se ascunde, cred, o fiinţă rece, dură, ca o maşinărie impecabilă.
Ultimul număr al revistei "Diva" m-a lămurit. A fost suficientă alăturarea unei fotografii în care apare Andreea, îmbrăcată într-un costum popular, aşezată sfios pe o bancă, la o ilustraţie de epocă, arhicunoscută, care o înfăţişează pe regina Maria, tot în costum popular - aşa cum, de altminteri, îi plăcea să se îmbrace.
Andreea, în postura ei hieratic-umilă, e atât de penibilă că "ţipă" întreg ansamblul. Se simte de la depărtare că nu i se potrivesc nici costumul, nici poziţia, pentru că ea nu se simte confortabil într-o combinaţie care nu o reprezintă şi în care va fi intrat fără să poată folosi abilităţile ei actoriceşti, care dau atât de bine în mişcare, la TV. Imortalizarea în fotografie nu minte. Aceea e Andreea, mai degrabă falsă şi... neinspirat plasată într-o poveste care o refuză.
La polul opus, regina Maria. Ea este naturală în acest rol, nu numai pentru că Maria obişnuia să se îmbrace aşa, ci şi pentru că era o femeie conştientă de frumuseţea şi de poziţia ei augustă. Nu-şi juca şi nici nu avea cum să-şi joace "rolul". Chiar dacă nu fusese pregătită să urce pe tron ca regină, lângă Ferdinand I, era o prinţesă cu cele mai onorabile înrudiri imperiale, care avea toate atuurile firescului maiestăţii. Şi asta nu poate păcăli camera.
Pentru că fotografia nu minte. Doar imortalizează.

La linie...

I se pare că pătura nu este suficient de întinsă. Apoi ar fi trebuit ca cele trei dungi albe ale păturii albastre să fie perfect aliniate la marginea metalică a patului. Cearşafurile refuză orice „dialog” şi nu aruncă vioi, în sus, banul care cade moale pe întinderea albă de bumbac. Motiv în plus de nemulţumire. Apoi etichetele – care ne explică, didactic, cine stinge lumina şi câţi volţi are fiecare priză – sunt puţin strâmbe şi scrisul nu este atât de mare pe cât şi l-ar fi dorit. Tuşul nu e nici el acela care trebuie. Era nevoie de unul mai închis la culoare. Şi cine este incompetentul ăla care nu a sesizat că dulapurile fac o nepermisă buclă tocmai în mijlocul încăperii? Chiar nu a văzut nimeni? Scaunelor şi meselor le vine rândul. Domneşte, aici, o întreagă harababură.
Caietele de pregătire, înseriate, dezvăluie alte noi... „tragedii”. Schiţele nu sunt bine colorate şi nu explică mulţumitor înaintarea presupusului inamic spre pădurea... şi biuta... no name. Liniile sunt trase fără... linie, ci cu ceea ce îi va fi picat fiecăruia la îndemână. Totul pare o improvizaţie şi, fireşte, regulile de bază ale disciplinei militare, grav încălcate, alterează climatul organizaţional. O spune, tare, să se audă.
Iese în curte. Nici zăpada nu e... aliniată. Aici chiar explodează. Cum e posibil aşa ceva? Mormane lălâi de zăpadă stau aşezate de-a lungul aleilor curăţate şi îi lasă impresia unei nemaiîntâlnite dezordini. Până şi aici trebuie să se implice. Camioane, altminteri bine protejate, să nu se defecteze cumva transportând oamenii în poligon, se grăbesc acum să aducă zăpadă proaspătă din acelaşi loc în care armele vorbesc. E descărcată cu grijă şi depozitată peste mormanele vechi, uşor îngălbenite. Acum e un alb strălucitor, dar păcătuieşte prin neorânduială. Nimic mai simplu. Cu lopata de zăpadă se poate orice. Marginile sunt „sculptate” cu măiestrie, la linie. Vechile mormane capătă forme de marmură atent sculptată şi lustruită, iar aleile par să se transforme în tabără de creaţie ad-hoc, demnă de invidiat de pasionaţii care construiesc, spre amuzamentul turiştilor, tot soiul de hoteluri temporare pentru „hibernări” în zonele arctice.
Acum mulţumirea i se citeşte pe chip. Iarna, fir-ar să fie, a fost în sfârşit înfrântă şi aşezată acolo unde îi e locul. Şi totul e aliniat, aşa cum trebuie. E o impresie de ordine, aşa cum se cuvine într-un mediu guvernat de reguli, de disciplină şi de regulamente. Restul nu mai contează. Se poate odihni, triumfător, după o zi de muncă. Grea. Epuizantă. Rezultatele implicării sale salutare sunt vizibile. S-au aliniat păturile, paturile, dulapurile, etichetele, raniţele, mesele şi scaunele.
Şi zăpada. Cel puţin până la următoarea ninsoare. Sau poate, cine ştie, până iarna viitoare.

E greu...?

Sunt convins că în multe situaţii v-a fost greu. V-aţi văzut la capătul puterilor, aproape învinşi, fizic şi psihic. Osteniţi, epuizaţi, fără a întrezări vreo soluţie salvatoare. Pesimişti şi incapabili să conturaţi măcar marginile vreunei speranţe biciuite de neşansă. Un abandon al voinţei, o cădere în neant dintr-un capăt abrupt al drumului care părea că vi se dechide sigur înainte. Scuturându-vă în sudalme aparent salvatoare.
Am trăit toate acestea de multe ori. Graţie vremurilor, dar şi celor din jur. Ştiuţi sau neştiuţi. Şi durerea cea mai mare te copleşeşte atunci când cei ştiuţi sunt în imediata ta apropiere. Cu chipuri senine şi nevinovate. Intuind vag dezastrul în care ţi se pare că te-au aruncat şi justificându-se întotdeauna prin împrejurări străine de voinţa lor. Spunând, timid sau împăcaţi cu ei înşişi, îndată sau peste ani, că au greşit. Lor li se adaugă hazardul. Întreaga mea pregătire profesională, construită pe logica îndoielii metodice, nu mă ajută să cuprind legile hazardului, dacă ele există cu adevărat. Şi pe hazard nu te poţi supăra. E prea abstract pentru nevoia noastră de a înţelege cine, când, cum şi de ce te-a abandonat sau înfundat în situaţii tulburi, imposibil de cuprins prin raţiune.
În toate aceste deznădejdi sau disperări, cu repercusiuni pe care, uneori, le resimţim aproape ca pe nişte dureri fizice, deşi ele sunt cuibărite doar în mintea noastră, se întrevede o rază de speranţă. Cu o formulă inteligentă a unui gânditor italian, pesimismului raţiunii trebuie să i se opună optimismul voinţei.
Şi iau lecţii de la un patinator care şi-a pierdut un ochi la vârsta de 10 ani, dar ambiţia l-a propulsat la campionatele mondiale de profil. Cu rezultate incredibile pentru handicapul său, neimaginate de medici şi antrenori. Iau lecţii de la un înotător, care se pregăteşte de sărituri în bazin pe o... saltea, într-o sală de sport obişnuită, care are în comun cu un bazin de înot cel mult pereţii. Mă uit cu respect la militarii care s-au întors răniţi sau mutilaţi din războaie, supravieţuindu-le şi găsindu-şi rostul într-o necesară reconstrucţie de sine. Încerc să iau lecţii de la un fizician celebru, pironit o viaţă într-un scaun cu rotile, o minte extraordinară care a încântat şi a strălucit mai bine de 30 de ani în amfiteatrele Universităţii Cambridge. Sau de la sexagenara care a avut ambiţia de a atinge cei doi Poli ai Pământului. Şi de la omul care, zâmbind, respirând prin tuburi şi aparate, îmi explică ce va face începând de mâine. Chiar de mâine.
Şi îmi dau seama că şeful a ţipat la mine şi m-am supărat. Că nu am avut hârtie în imprimantă şi mi-am boscorodit subordonaţii. Că m-a înţepat inima şi m-am speriat. Că am alunecat pe gheaţă, am căzut, m-am ridicat, am mers mai departe şi am înjurat. Că m-a durut un vaccin şi am strâns din dinţi, uitându-mă cu furie la asistentă. Că autobuzul n-a venit la timp şi am înjurat iar. Mi s-a părut că e greu şi viaţa atât de complicată...
E greu...?

La mulţi ani, 2010!

LA MULŢI ANI, 2010!
Vă doresc tuturor un An Nou mai bun decât cel pe care îl trimitem, fără remuşcări, la "lada de gunoi a istoriei", acolo unde îi este locul!
Să fiţi fericiţi şi iubiţi!

100 de gânduri...

Şi a fost postarea cu numărul 100. 100 de gânduri, împărtăşite printr-o modalitate pe care nu o întrezăream acum 5 ani şi pe care nu aş fi văzut-o prinzându-mă. Şi s-a întâmplat. Dar e de bine.
Le mulţumesc (mai ales!) celor care ştiu că Internetul înseamnă informaţie, dar şi viteză (deci, preţuiesc bine timpul lor, fără a-l irosi) şi care ştiu să caute. Ei au găsit acest blog, l-au citit, au zăbovit o clipă asupra celor spuse/gândite de mine, iar unii au ţinut să adauge şi propriile lor comentarii. Criticându-mă (mai rar, dar sunt binevenite orice observaţii critice, am spus-o întotdeauna!), lăudându-mă (vă mulţumesc!), încurajându-mă (iarăşi vă mulţumesc, iar Nicu şi Adi, fratele meu, au, aici, un merit special!).
O vreme am stat cu ochii pe un site care îşi propunea să facă unele clasificări ale blogerilor români, fără să înţeleg prea bine criteriile de selecţie. Până la urmă, nici nu contau. Şi am abandonat ideea.
Nu mi-am propus să scriu pentru vreun clasament (de altfel, scriu de ceva vreme!), cele mai multe texte sunt publicate în ziare şi reviste, câteva sunt destinate exclusiv blogului, mai cu seamă atunci când îmi vine să ţip şi îmi dau seama că nu am unde, iar blogul, inevitabil, suportă orice!
Am început această întreprindere cu un text inept, recunosc, mai degrabă încercând o maşinărie care îmi părea ciudată, cu un program standard pe care l-am ales din multele oferite de platforma Google. Am privit impasibil la felul în care îmi sunt sorbite cuvintele în spaţiul virtual şi am văzut că, uneori, oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată în viaţa mea s-au dovedit interesaţi de gândurile mele. Este un fel de comunicare. Un ALT fel de comunicare.
Regret că nu am timp să citesc alte bloguri atât cât mi-aş dori. Sunt mulţi cei care scriu interesant şi au ce spune. Şi, recunosc, am zăbovit, uneori, pe unele bloguri mai mult decât am făcut-o pe site-urile unor ziare şi reviste. Şi s-a dovedit a fi o lectură mult mai plăcută şi, adesea, instructivă. Este o mărturie, cred, asupra felului în care se (mai) face presă în România şi a modalităţilor în care unii ziarişti îşi imaginează că se (poate) face presă în România. Bloguri şi blogeri sunt peste tot în lume. Dar ziarele şi revistele mari, cu tiraje ameţitoare pentru noi, deşi li se cântă prohodul imprimării lor pe hârtie, vor şti să supravieţuiască decent şi, într-o competiţie reală, la nivelul calitativ care le-a consacrat. La fel şi blogerii. Unii mai citiţi decât alţii, unii mai inspiraţi decât alţii. Experienţe individuale multiplicate exponenţial în lumea virtuală.
Eu nu cânt prohodul ziarelor şi revistelor pe hârtie (nu cred că generaţia mea va apuca să vadă generalizarea publicaţiilor în format electronic pe dispozitive minuscule, la purtător!) şi nici nu mă iluzionez asupra capacităţii blogerilor de a schimba lumea. Dar iubesc iluzia lor că o pot face. De idealişti ca ei a fost şi este nevoie. Ei sunt frumoşii nebuni ai erei virtuale.
Aşadar, scriu. Şi voi scrie. Chiar şi pe blog. Pentru că opiniile şi gândurile mele au valoare exclusiv atunci când se întâlnesc cu opiniile şi gândurile celorlalţi. În simbioză sau în dezacord. Indiferent cum.

Nebunia sărbătorilor la români

Crăciunul, ca, de altfel, multe dintre sărbătorile noastre, laice ori religioase, au ceva de "comandă" în ele. E un fel de "hai, bucură-te, o face toată lumea, e Crăciun/Paşte/Revelion". Fii vesel, fii cool, fii cu noi, fii unde vrem noi! E o "turmă" care merge nu ştiu unde. Nu vii? Nu. Şi tre' să fiu şi politicos. E un soi de invitaţie la bucurie la ordin, la hlizeală şi formule prefabricate, la îmbuibare, la "ucis" telefonul mobil cu sms-uri (spre satisfacţia firmelor de telefonie mobilă, care prosperă pe seama utilizatorilor inconştienţi), la care, asta e, mai trebuie să şi răspunzi. Încerc să mă bucur atunci când mă simt eu bine (şi, slavă Domnului, uneori chiar mă simt bine în zile obişnuite din calendar, la 8 ianuarie, la 25 martie, 10 septembrie sau 22 octombrie), când am motivele mele să fiu în al nouălea cer - şi, uneori, chiar sunt! - astfel încât nu ştiu la ce bun să mă prefac pentru lumea din jur că trăiesc o stare de beatitudine soră cu pătrunderea în Rai, dacă mie, unul, mi se pare că ceea ce este în jur - un soi de fericire comandată cu luminiţe, colinde (o, iertaţi-mă, nu le mai suport!), moşi de toate neamurile şi sexele şi multă, multă mitocănie şi mârlănie - miroase a kitsch prost pus în scenă de comercianţi rapace, gata să vândă orice şi pe oricine dacă ies bani din asta.
Mă uit în jur şi nu văd nimic din bucuria Crăciunului (sincer, mă ajută şi peisajul dezolant al Capitalei, cu zăpada fleşcăită, maroniu-căcănie, întinsă peste tot, care îmi intră în pantofi sau ghete, inevitabil, şi pe care puţini s-au gândit ca ar fi civilizat-cetăţenesc să o înlăture, lăsând la o parte faptul că pe unii chiar îi plătim din banii noştri să presteze asemenea servicii - la intrarea în Cişmigiu, dinspre "Lazăr", era plantată o masă cu puşculiţă, ca la Biserică, iţindu-se un anunţ cretinoid-tembel: "Pentru cei care au curaţat aleea", să mor de râs, era o combinaţie de mortuar-penibil cu mult, muuuuuuuuuuulllltttttttt tupeu!), deci nu văd nicio bucurie a Crăciunului, îmi pare rău să vă spun, ci aceeaşi încrâncenare care ne dezbină şi ne izolează în forurile noastre interioare, ca nişte animale hăituite care nu mai au curaj să iasă din propria cochilie, jucând doar roluri impuse în spaţiul public şi încordate pentru a răspunde oricărei potenţiale agresiuni. Am fost la Carrefour (magazinul nu are nicio vină, el e doar "scena" care adună "specii" şi nu pot să stau impasibil la un asemenea spectacol!) şi m-am îngrozit de halul în care arată Crăciunul în spaţiul public.
O ţaţă proastă îşi "bagă pula" - am citat, nu daţi cu paru'! - fiindcă nu ştiu ce netrebnic şofer a stropit-o pleoscăindu-şi SUV-ul într-o baltă, şi trage cu putere un copil după ea - nu, nu e ţigancă, asta e culmea! - iar eu rămân crucit cât de jos poate să decadă o femeie isterizată de ceea ce se întâmplă în jurul ei. Un alt şofer vrea să se vâre mai în faţă şi calcă acceleraţia doar-doar îl va putea împiedica pe cel de lângă el să-i treacă înainte, claxonând cu disperarea celui care a murit electrocutat pe instrument. E acesta spiritul Crăciunului? În fine, în învălmăşeala din magazin, "hiene" adaptate la prinsul prăzii, graţie comunicării în haită: "Du-te şi ia o sticlă. Două. Hai, că se bagă ăştia!" sau "Lasă-mă, fată (nevastă-sa, presupun!), eşti nebună? Mai avem destule!" (ce vor fi fost alea!). În sminteala din jur, nu-mi dau seama când mă prinde şi pe mine iureşul. Fac slalom, împingând căruciorul cu produse pe culoarul principal, şi, din neatenţie, ies în faţa unuia. "Vă rog, poftiţi!" şi îmi face semn curtenitor să trec. Mă trezesc ca dintr-un coşmar. Ce caută ăsta aici? Din ce lume vine? L-aş strânge în braţe şi i-aş spune, sincer, că aş bea o bere în cinstea lui. E singura clipă de normalitate pe care o identific în comportamentul semenilor mei în ajunul acestui Crăciun. Şi abia dacă am timp să-i răspund. Trec mai departe, ca şi cum nu aş fi observat. Dacă, în alt colţ al Capitalei, scrie şi el pe blog, va spune acelaşi lucru despre mine. Un nebun la cumpărături şi zău că ar avea dreptate! Este acesta spiritul Crăciunului? Nu. E nebunia sărbătorilor la români. O stare de disperare soră cu ţicneala isterică, o încrâncenare tembelă care îl transformă pe cel de lângă tine într-o potenţială victimă/agresor, înainte de a se fi dovedit ca atare.
Doar bucuria bradului împodobit mă calmează. Aşa plin cu globuleţe şi tot felul de şnururi decorative, cu instalaţia electrică în priză, bradul exprimă, în felul lui unic, ceea ce tot mai puţini dintre noi mai suntem în stare să oferim.
Iertaţi-mă că nu dau sms. Ca nu răspund la altele. Aş vrea să arunc telefonul mobil şi să schimb ziua din calendar, 24/25 decembrie cu 3, 4 sau 5 ianuarie. Cu orice zi obişnuită. Şi să mă bucur de bradul meu, chiar dacă sună egoist. Atât!

Poveste de Crăciun

Răsfoind documente de arhivă referitoare la cauze înaintate unor instanţe militare de judecată, în perioada interbelică, am întâlnit un caz care ilustrează, aproape cinematografic, spiritul Crăciunului.
Un soldat, care fusese condamnat pentru nerespectarea unor prevederi regulamentare, trebuia mutat dintr-un loc de detenţie în altul, aflate nu departe unul de celălalt, în miezul unei ierni aprige, într-o zonă vitregă, în care drumurile de acces cu greu ar fi putut fi identificate sub nămeţii care căpătaseră, sub forţa viscolului, forma unor dealuri în miniatură.
Ninsoarea se domolise şi responsabilii închisorii au decis că soldatul ar putea fi transferat, sub escortă. Misiunea i-a fost încredinţată unui vajnic subofiţer, om al locurilor, despre care se ştia că s-ar putea descurca, în aceste împrejurări, cu ochii închişi, găsind chiar şi locul unde mutul a înţărcat iapa, dacă era nevoie. În plus, orice şansă a soldatului, mai degrabă speriat de propriul statut de deţinut, de a fugi de sub escortă părea dinainte exclusă.
Dacă sătenii locurilor prin care treceau nu ar fi preferat căldura sobelor încinse, ar fi văzut două siluete negre care se întindeau pe câmpurile albe, una mai înaltă decât cealaltă, luptându-se cu nămeţii sub povara calabalâcului din spinare.
La un moment dat, angajându-se pe o scurtătură pe care o ştia, subofiţerul a căzut ca secerat la pământ. Soldatul nu a avut timp să-şi dea seama ce s-a întâmplat, dar a realizat că escorta nu mai era în spatele lui. Când s-a uitat înapoi, l-a zărit pe subofiţer încercând să se ridice, dar nu se putea ţine pe picioare. Pentru soldat, părea să fie momentul propice al libertăţii mult râvnite. Putea merge singur către cel mai apropiat sat şi, de acolo, i s-ar fi pierdut urma. Ajungea cu umilinţa detenţiei. Subofiţerul poate că l-ar fi împuşcat. Dar aşa, căzut, părea dintr-o dată neputincios. I-ar putea lua arma şi ar putea fugi. Oriunde, numai să scape. Îmi e greu să spun ce gânduri îi vor fi trecut prin cap soldatului, dar exclud varianta că mintea nu îi va fi zburat spre libertatea râvnită de orice deţinut. Subofiţerul l-ar fi putut împuşca, dar singur, în pustietatea albă, înconjurat de nămeţi cât casa, fără să se poată deplasa, ar fi sfârşit îngheţat.
Soldatul a ales cu totul altă variantă şi acesta este motivul pentru care, peste ani, am aflat de o minunată poveste de Crăciun. L-a luat în spinare pe subofiţer şi l-a transportat, mai bine de cinci kilometri, până la cel mai apropiat loc în care a reuşit să comunice autorităţilor despre ceea ce s-a întâmplat.
Impresionat de fapta sa, ministrul apărării naţionale a cerut graţierea soldatului şi i s-a acordat acestuia un premiu consistent în bani.
În preajma Crăciunului din 1934, un soldat şi-a recâştigat libertatea printr-un gest onorabil, răsplătit frumos de autorităţile militare, iar un subofiţer s-a putut reîntoarce, uşor betegit, dar în viaţă, la familia sa. Nu-mi dă pace, de câte ori mă gândesc la această poveste, o întrebare simplă: câţi dintre noi ar fi făcut acelaşi gest?

România, ţara lui Caragiale şi patria tuturor manipulărilor

În noaptea alegerilor, m-am cam grăbit să postez pe blog, anunţând o necesară schimbare - mi se părea mie - pentru România.
La câteva zile distanţă, cu mintea ceva mai limpede, cred că este necesar să revin cu câteva precizări:
1. Felul în care autorităţile publice gestionează un scrutin (organizare, desfăşurare, analizarea contestaţiilor şi validare) este deplorabil. Este o situaţie fără precedent, care arată că România nu are ce căuta, la ora actuală, în UE sau în Europa (păcat că geografic, cel puţin, este de nedat afară!). Este ruşinos să aflăm, la peste patru luni de la desfăşurarea alegerilor europarlamentare, că mai bine de 13.000 de indivizi au votat de mai multe ori şi încă nu au fost pedepsiţi!
2. România e scindată, practic, în două părţi: m-ar fi mirat să fie altfel!
3. O alianţă puternică, reunind PSD, PNL, UDMR, minorităţile naţionale, care nu a reuşit să surclaseze detaşat un singur personaj - fie acela şi preşedintele ţării - pentru a nu se crampona de 100-150.000 de voturi (furate, manipulate sau cumpărate!), nu merită să guverneze România.
4. Orice partid politic din această ţară, care crede că poate câştiga voturi cu bani, produse şi alte promisiuni nu este vinovat. Vinovaţii sunt cei care se vând pentru avantajele amintite. La aşa preţ, aşa indivizi!
5. Trebuie începută o campanie serioasă şi decisivă prin care orice cetăţean român care nu dovedeşte că a locuit în România cu cel puţin trei ani înaintea unui scrutin să nu mai aibă drept de vot. Ei pot alege ce vor ei, dar nu preşedintele României, deputaţii şi senatorii, primarii şi consiliile locale din România. Trebuie să învăţăm odată că a fi cetăţean înseamnă şi limitări, nu numai drepturi, chiar dacă e vorba de vot, aşa universal şi egal cum o fi el.
6. Prezenţa lui Dorin Chirtoacă, primarul Chişinăului, în locurile arondate PD-L-ului, la ultima dezbatere publică dintre candidaţii Mircea Geoană şi Traian Băsescu, m-a uluit şi mâhnit. Ce treabă are primarul Chişinăului cu susţinerea unui candidat politic din România îmi e greu să înţeleg. Ca o consecinţă a celor de mai sus şi de la punctul 5, trebuie să li se INTERZICĂ cetăţenilor Republicii Moldova, care au şi cetăţenie română, să mai voteze la alegererile desfăşurate în România, potrivit aceluiaşi principiu: nu locuiţi în România, LĂSAŢI-NE!
Moldovenii de dincolo de Prut, care au ales să fie conduşi OPT ANI de un Partid Comunist, declarat ca atare, la mai bine de zece ani de la căderea URSS, patria comunismului, ar trebui să aibă bun simţ şi să nu ne dea lecţii de democraţie şi vot cetăţenesc. Cu aceste alegeri, începând din 2009, basarabenii trebuie ajutaţi să rămână la ei acasă, cetăţeni ai Republicii Moldova. Iar dacă va fi să ne întâlnim în UE, cum crede Chirtoacă, fie... Dar nu ca cetăţeni români, ci români şi cetăţeni ai Republicii Moldova. Atât.
7. Iluziile se plătesc. Şi fiindcă nu avem cultură civică, spirit critic şi conştiinţă colectivă, românii vor găsi tot individual calea spre lumină. Dar ţara în care trăiesc va fi fost demult distrusă. E ceva să ai vilă sau casă, maşină şi serviciu într-o ţară coruptă, murdară, fără şosele civilizate,cu administraţie ineficientă şi şpăgară. Şi să continui să crezi că nu e nicio problemă, că nu trebuie schimbat nimic! Cine crede că mizeria din jur nu-l atinge, se înşeală... Când va fi peste tot, va fi de neoprit!
E suficient să ne amintim cum vede Traian Băsescu presupusa sa victorie: "Un fleac. I-am ciuruit". Vi l-aţi imagina pe George W. Bush, în 2000, în contextul scandalului renumărării voturilor în Florida, aşa plin de "bushisme" cum l-a prezentat mass media ulterior, incompetent şi chiar iresponsabil, spunând, referindu-se la cei care îl preferaseră pe Al Gore: "I-am ciuruit!"? Traian Băsescu poate. Dar "ciuruită" e, de fapt, democraţia românească. Atâta câtă e. Dacă e.