Schimbarea schimbărilor

O ştim prea bine, trăim în ţara tuturor posibilităţilor – este formula care revine tot mai des pe buzele multora – ceea ce presupune că nicio surpriză nu ar putea fi atât de mare încât să ne tulbure oricum precarul echilibru existenţial. Este un soi de obişnuinţă cu anticipaţie, întru imunizare, a „convieţuirii” cu cel mai cumplit dezastru, care, odată produs, ni se va părea inevitabil, plauzibil şi, în cele din urmă, chiar acceptabil.
Când am intrat în sistemul militar, comandant suprem era Nicolae Ceauşescu şi toţi, în jurul meu, îmi vorbeau cu respect de el şi de realizările minunate ale „Epocii de Aur”. Pentru ca după decembrie 1989 să-l înjure şi să-l urască de moarte toată lumea – inclusiv cei care până atunci îmi vorbeau cu respect despre acelaşi personaj – pe el, pe consoarta sa şi „realizărili” acum ironizate şi terfelite cu sârg, dar cărora li se înălţau altădată ode cu „prinos de recunoştinţă”.
Am parcurs, alături de alţii din generaţia mea, vremuri întortocheate, cu schimbări semnificative care se petreceau de la o zi la alta, de la o lună la alta, de la un mandat la altul. Reglementările de ieri se dovedeau a nu mai fi valabile azi, pentru a fi din nou modificate mâine. Destinele celor în uniformă au fost diriguite de oameni plasaţi în funcţii, după 1989, prin logica sistemului democratic de reprezentare, pe care îl doriserăm cu toţii în decembrie 1989. Puţini se vor fi îndoit atunci că acesta nu ar fi cel mai bun din câte existaseră, în pofida imperfecţiunilor sale.
Când am intrat în sistemul militar, ştiam că am un alt statut. Că o chemare în miez de noapte se poate petrece şi în weekend – ale cărui binefaceri începusem să le descopăr –, după cum poate fi o chemare, ultima, cu final tragic. Că unele drepturi, ca cetăţean, îmi sunt limitate, că există o seamă de incompatibilităţi. Iar pentru toate acestea existau compensaţii. Pe care, acum, le discută tot felul de năimiţi.
Şi mă văd nevoit să le explic unora sau altora, reprezentanţilor unor categorii profesionale, celorlalţi bugetari sau chiar şi angajaţilor în sectorul privat de ce am salariul pe care îl am. Să mă justific, de pildă, pentru zilele şi nopţile de nesomn în care am avut responsabilitatea pazei Preşedinţiei României sau a Ministerului Apărării Naţionale, în fruntea a peste 100 de soldaţi înarmaţi. Pentru zilele şi nopţile în care am asudat pe câmpul de instrucţie, în aplicaţii sau în misiuni în teatrele de operaţii, acolo unde am fost trimis pentru că s-a considerat că este nevoie de mine.
Şi sunt silit să scrutez cu mai multă atenţie orizonturile care mă apropie de pensie, pentru că s-ar putea să mi se explice, cât de curând, cu aceeaşi nonşalanţă, că nimic din ceea ce a fost nu va mai fi, că nu am plătit nu ştiu ce contribuţii sociale de-a lungul timpului – ca şi cum ar fi depins de mine dacă vroiam sau nu să contribui! – că pensia militară se schimbă şi ea după cum bate vântul.
Nu mă mai aştept la recunoştinţă. E un concept care, altădată, mi-ar fi încălzit inima. Dar mă aştept la dreptate.

P.S. Fotografia am găsit-o la http://christianmenchristianwarrior.wordpress.com/2009/03/26/enemy-behind-the-line-unwillingness-to-change/ şi exprimă foarte bine gândurile mele.