La linie...

I se pare că pătura nu este suficient de întinsă. Apoi ar fi trebuit ca cele trei dungi albe ale păturii albastre să fie perfect aliniate la marginea metalică a patului. Cearşafurile refuză orice „dialog” şi nu aruncă vioi, în sus, banul care cade moale pe întinderea albă de bumbac. Motiv în plus de nemulţumire. Apoi etichetele – care ne explică, didactic, cine stinge lumina şi câţi volţi are fiecare priză – sunt puţin strâmbe şi scrisul nu este atât de mare pe cât şi l-ar fi dorit. Tuşul nu e nici el acela care trebuie. Era nevoie de unul mai închis la culoare. Şi cine este incompetentul ăla care nu a sesizat că dulapurile fac o nepermisă buclă tocmai în mijlocul încăperii? Chiar nu a văzut nimeni? Scaunelor şi meselor le vine rândul. Domneşte, aici, o întreagă harababură.
Caietele de pregătire, înseriate, dezvăluie alte noi... „tragedii”. Schiţele nu sunt bine colorate şi nu explică mulţumitor înaintarea presupusului inamic spre pădurea... şi biuta... no name. Liniile sunt trase fără... linie, ci cu ceea ce îi va fi picat fiecăruia la îndemână. Totul pare o improvizaţie şi, fireşte, regulile de bază ale disciplinei militare, grav încălcate, alterează climatul organizaţional. O spune, tare, să se audă.
Iese în curte. Nici zăpada nu e... aliniată. Aici chiar explodează. Cum e posibil aşa ceva? Mormane lălâi de zăpadă stau aşezate de-a lungul aleilor curăţate şi îi lasă impresia unei nemaiîntâlnite dezordini. Până şi aici trebuie să se implice. Camioane, altminteri bine protejate, să nu se defecteze cumva transportând oamenii în poligon, se grăbesc acum să aducă zăpadă proaspătă din acelaşi loc în care armele vorbesc. E descărcată cu grijă şi depozitată peste mormanele vechi, uşor îngălbenite. Acum e un alb strălucitor, dar păcătuieşte prin neorânduială. Nimic mai simplu. Cu lopata de zăpadă se poate orice. Marginile sunt „sculptate” cu măiestrie, la linie. Vechile mormane capătă forme de marmură atent sculptată şi lustruită, iar aleile par să se transforme în tabără de creaţie ad-hoc, demnă de invidiat de pasionaţii care construiesc, spre amuzamentul turiştilor, tot soiul de hoteluri temporare pentru „hibernări” în zonele arctice.
Acum mulţumirea i se citeşte pe chip. Iarna, fir-ar să fie, a fost în sfârşit înfrântă şi aşezată acolo unde îi e locul. Şi totul e aliniat, aşa cum trebuie. E o impresie de ordine, aşa cum se cuvine într-un mediu guvernat de reguli, de disciplină şi de regulamente. Restul nu mai contează. Se poate odihni, triumfător, după o zi de muncă. Grea. Epuizantă. Rezultatele implicării sale salutare sunt vizibile. S-au aliniat păturile, paturile, dulapurile, etichetele, raniţele, mesele şi scaunele.
Şi zăpada. Cel puţin până la următoarea ninsoare. Sau poate, cine ştie, până iarna viitoare.