E greu...?

Sunt convins că în multe situaţii v-a fost greu. V-aţi văzut la capătul puterilor, aproape învinşi, fizic şi psihic. Osteniţi, epuizaţi, fără a întrezări vreo soluţie salvatoare. Pesimişti şi incapabili să conturaţi măcar marginile vreunei speranţe biciuite de neşansă. Un abandon al voinţei, o cădere în neant dintr-un capăt abrupt al drumului care părea că vi se dechide sigur înainte. Scuturându-vă în sudalme aparent salvatoare.
Am trăit toate acestea de multe ori. Graţie vremurilor, dar şi celor din jur. Ştiuţi sau neştiuţi. Şi durerea cea mai mare te copleşeşte atunci când cei ştiuţi sunt în imediata ta apropiere. Cu chipuri senine şi nevinovate. Intuind vag dezastrul în care ţi se pare că te-au aruncat şi justificându-se întotdeauna prin împrejurări străine de voinţa lor. Spunând, timid sau împăcaţi cu ei înşişi, îndată sau peste ani, că au greşit. Lor li se adaugă hazardul. Întreaga mea pregătire profesională, construită pe logica îndoielii metodice, nu mă ajută să cuprind legile hazardului, dacă ele există cu adevărat. Şi pe hazard nu te poţi supăra. E prea abstract pentru nevoia noastră de a înţelege cine, când, cum şi de ce te-a abandonat sau înfundat în situaţii tulburi, imposibil de cuprins prin raţiune.
În toate aceste deznădejdi sau disperări, cu repercusiuni pe care, uneori, le resimţim aproape ca pe nişte dureri fizice, deşi ele sunt cuibărite doar în mintea noastră, se întrevede o rază de speranţă. Cu o formulă inteligentă a unui gânditor italian, pesimismului raţiunii trebuie să i se opună optimismul voinţei.
Şi iau lecţii de la un patinator care şi-a pierdut un ochi la vârsta de 10 ani, dar ambiţia l-a propulsat la campionatele mondiale de profil. Cu rezultate incredibile pentru handicapul său, neimaginate de medici şi antrenori. Iau lecţii de la un înotător, care se pregăteşte de sărituri în bazin pe o... saltea, într-o sală de sport obişnuită, care are în comun cu un bazin de înot cel mult pereţii. Mă uit cu respect la militarii care s-au întors răniţi sau mutilaţi din războaie, supravieţuindu-le şi găsindu-şi rostul într-o necesară reconstrucţie de sine. Încerc să iau lecţii de la un fizician celebru, pironit o viaţă într-un scaun cu rotile, o minte extraordinară care a încântat şi a strălucit mai bine de 30 de ani în amfiteatrele Universităţii Cambridge. Sau de la sexagenara care a avut ambiţia de a atinge cei doi Poli ai Pământului. Şi de la omul care, zâmbind, respirând prin tuburi şi aparate, îmi explică ce va face începând de mâine. Chiar de mâine.
Şi îmi dau seama că şeful a ţipat la mine şi m-am supărat. Că nu am avut hârtie în imprimantă şi mi-am boscorodit subordonaţii. Că m-a înţepat inima şi m-am speriat. Că am alunecat pe gheaţă, am căzut, m-am ridicat, am mers mai departe şi am înjurat. Că m-a durut un vaccin şi am strâns din dinţi, uitându-mă cu furie la asistentă. Că autobuzul n-a venit la timp şi am înjurat iar. Mi s-a părut că e greu şi viaţa atât de complicată...
E greu...?